Putem lesne aprecia De ce?, pentru că ajunsese prea independentă, prea în plin avânt economic, prea apreciată pentru inteligența și înțelepciunea politico-diplomatică (vezi descâlcirea multor relații internaționale, între mari puteri cu mari orgolii), prea bogată, prea frumoasă și, mai ales, prea pizmuită pentru nivelul de deșteptăciune și nivelul de pregătire al poporului.
Întrebarea, care și astăzi, se regăsește pe buzele majorității românilor și pe ale multor străini, este – Cum a fost oprită inima ROMÂNIEI? (Desigur, acum comentăm „moartea clinică” a României din anii ´90, aceasta, în scurta istorie a statului nostru, nefiind prima și poate nici ultima.)
Răspunsul sintetic ar putea fi: Foarte simplu, într-o noapte, printr-o lovitură de stat militară?!!
Multitudinea informațiilor ulterioare demonstrează că nimic nu a fost simplu, că pregătirea a durat mult, regizorii au fost străini de interesele românilor, iar cozile de topor au fost de pe aici.
Ceea ce s-a întâmplat în România după lovitura de stat din 1989 este adevăratul GENOCID (definit ca „distrugerea deliberată a unei comunități rasiale, religioase, politice, etnice” – conform Enciclopediei Universale BRITANICA). Așa cum stabilea Adunarea Generală a ONU, încă din 1946, genocidul este o crimă care trebuie pedepsită indiferent dacă este comisă de o persoană, un grup sau un guvern, împotriva propriului popor sau a altui popor, pe timp de pace sau de război. Deci această vină nu se va prescrie vreodată și am convingerea că va veni și timpul „pedepsirii” vinovaților, chiar dacă numai de către istorie.
Care este cauza acestei situații fără precedent în istoria României? Una singură – COMPORTAMENTUL CRIMINAL AL TUTUROR GUVERNĂRILOR POST – DECEMBRISTE INTERESATE EXCLUSIV DE RESTAURAȚIA CAPITALISMULUI ŞI DISTRUGEREA SISTEMATICĂ A STATULUI ROMÂN, A ROLULUI SĂU ECONOMIC, SOCIAL, NAŢIONAL.
Este clar, vinovate de distrugerea României şi a poporului român sunt toate guvernările post – decembriste (indiferent de sorgintea clamată: social – democrată, democrată, creștin – democrată, țărănistă, liberală sau democrat – liberală). Este adevărat că de o gravitate majoră au fost comportările guvernărilor Petre ROMAN şi Teodor STOLOJAN care au scos țara la mezat, anunțând din start că toată munca poporului român timp de peste 40 ani nu reprezintă altceva decât „un morman de fiare vechi” şi, de asemenea, guvernările Emil BOC, care au atentat fățiș la siguranța individuală a majorității cetățenilor.
Poate că după euforia „victoriei” din decembrie 1989 puțini au înțeles de ce primele decizii ale conducerii instalate prin lovitură de stat au desființat orice mijloc sau modalitate de manifestare a rolului statului român – economic, social, politic, național etc. – şi au instalat haosul, indisciplina, vidul de putere şi alte nenorociri subsumate așa – ziselor „libertăți democratice”.
Din păcate, majoritatea oamenilor de bună credință a înțeles prea târziu că poporul român a fost trădat de un grup prin aservirea României unor cercuri de interese naționale şi străine, care au preluat sau distrus valorile noastre spirituale şi materiale, că unicul scop al trădătorilor a fost creșterea bunăstării individuale şi, poate, nu peste mult timp, vor reuși sa ne distrugă chiar ființa națională.
Desființarea rolului statului român, dispariția totală a funcțiilor sale – politică, juridică, socială, economică – și a oricărei pârghii directe de intervenție afectează majoritatea populației, pentru că de fapt înlocuirea statului de tip socialist cu așa – zisul stat de drept, nu reprezintă altceva decât crearea unui nou regim care să servească minoritatea în procesul de jefuire a bunurilor tuturor, ale cărui instituții să supună şi umilească majoritatea populației. După 34 de ani de la schimbarea sistemului politic, un principiu nu poate fi contestat, cu atât mai puțin acum, când se cunosc adevărații profitori ai schimbării sistemului politic – atunci totul se făcea „cu poporul pentru popor”. Acum – totul se face pentru reprezentanții poporului. Sau, mai clar, se adeverește teza lui Marx: „în societatea capitalistă, statul este necesar burgheziei, iar democrația există numai pentru cei bogați și o pătură subțire a proletariatului (nu pentru cei săraci!)”.
Scenariul de distrugere a României Socialiste poate fi considerat similar celui derulat și în celelalte state foste socialiste, în esență tranziția între cele două sisteme politice s-a centrat pe lichidarea proprietății socialiste și transformarea acesteia în proprietate capitalistă. Cu o singură mare deosebire, în România începutul sfârșitului a fost mult mai dureros și mai sângeros iar distrugerile sunt aproape totale. Dar toate acestea nu se puteau realiza decât cu sprijinul direct al trădătorilor din interior. Este deja aproape unanim acreditată ideea că în România nu a fost vorba de o revoluție ci de o lovitură de stat, ai cărei autori, organizați de cercuri politice externe, prin mijloace ultrasofisticate de manipulare au valorificat starea de nemulțumire a populației privind scăderea nivelului de trai în ultimii ani socialiști, cauzată, în principal, de eforturile pentru modernizarea economiei și achitarea datoriei externe.
De ce a fost aplicat acest scenariu?
România, acum, a șasea țară din Uniunea Europeană, ca populație, trebuia transformată, cât mai repede, într-o colonie europeano-americană, într-un paradis al multinaționalelor care să-i exploateze toate resursele, să-i domine piețele de desfacere și din care occidentul să-și asigure apărarea strategică față de așa-zișii „dușmani din est”.
Această trecere nu se putea realiza firesc, fiind deja cunoscute câteva momente ale istoriei recente care demonstrau dorința de independență a României și nesupunerea față de presiunile externe, de exemplu:
– impunerea retragerii totale a armatelor sovietice de pe teritoriul României, în anul 1958;
– respingerea, în anul 1964, a planului Valev, de creare a Complexului de producție interstatal al Dunării de jos, producător de cereale pentru statele membre ale CAER, prin unificarea unor părți din Ucraina, Moldova, România și Bulgaria, cca. 12 milioane de locuitori și cca. 150 000 km2, din care o suprafață de 100 000 km2, reprezenta sud-estul României;
– interzicerea participării armatei române la invadarea Cehoslovaciei, de către armatele unor state componente ale Pactului (Tratatului) de la Varșovia, în august 1968;
– industrializarea în ritm susținut și trecerea, în ultimul deceniu socialist, la modernizare și dezvoltarea ramurilor de vârf;
– creșterea exporturilor și reducerea drastică a importurilor;
– lichidarea datoriei externe, de cca. 11 miliarde de dolari, la sfârșitul lunii martie 1989 (în perioada 1975-1989 s-au plătit 21 miliarde de dolari către creditorii externi, F.M.I., Banca Mondială etc.).
Acestea și multe alte momente din istoria poporului român le-au indus îndoieli autorilor scenariului, au crezut probabil că nu este de glumit cu românii, dar, din păcate, nu au înțeles că românii sunt „români” numai dacă au un conducător „român”.
Ce trebuia să urmărească acest scenariu? Distrugerea sistemului politic socialist! Când și cum? Imediat, prin distrugerea sistemului economic și implicit social (învățământ, sănătate, cultură, sport).
Prima mișcare, statul, proprietarul unic, a renunțat la averea sa, fără niciun avantaj pentru adevărații proprietari, cetățenii României , avere pe care a și depreciat-o din start, definind-o ca fiind „un morman de fiare vechi”. Încă de la început s-a acreditat ideea conform căreia privatizarea este obligatorie deoarece statul este cel mai prost administrator. Confuzia a fost creată în mod interesat, puțini au înțeles că ascunde un mare neadevăr, statul este proprietar, nu administrator, statul trebuia să-și desemneze administratorii, să le creeze condiții legale, instituționale și monetar-financiare pentru a-și exercita mandatele, și să-i tragă la răspundere pentru nerespectarea criteriilor stabilite prin contractele de mandat.
Acreditarea ideii că PRIVATIZAREA ESTE SINGURA SOLUȚIE PENTRU MAI BUNA DEZVOLTARE ECONOMICO-SOCIALĂ A ȚĂRII a fost O CACEALMA deoarece a constituit O INDUCERE ÎN EROARE INTENȚIONATĂ A POPULAȚIEI.
Cu toate că nu sunt disponibile studii exhaustive referitoare la rezultatele trecerii proprietății statului în proprietate privată, sunt numeroase evaluări de etapă care demonstrează că în toate statele foste socialiste procesul de restructurare și privatizare a produs mari pierderi economiilor naționale. Totuși, există și diferențe în favoarea celor care au aplicat mai rapid și mai eficient o strategie cu elemente specifice, pornind de la cele generale legate de asigurarea unei stabilități macroeconomice, elaborarea și impunerea sistemului legislativ al economiei de piață, dezvoltarea sistemului bancar și al structurilor de reglementare, aplicarea unor politici fiscale și monetare restrictive, reglementarea pieței muncii și crearea instituțiilor de protecție socială etc. până la elemente punctuale privind alegerea momentului privatizării, metodei de privatizare, ritmului privatizării și utilizării veniturilor obținute din vânzare.
Esențiale pentru forțarea adoptării unui model nou de dezvoltare sunt alte două momente ulterioare loviturii de stat care, după părerea mea, au condus la distrugerea totală a economiei, sistemelor de învățământ și sănătate, a culturii, a valorilor morale, a securității individuale ș.a.m.d., într-un cuvânt a liniștii și stabilității vieții românilor de rând. Este vorba de tratatele de aderare a României la Uniunea Europeană și la NATO.
Istoricul aderării României, ca deschidere a procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, cuprinde mai multe etape formale (pașii de aderare), dar și mai multe hopuri determinate de condiționalitățile impuse de acestea, toate decurgând din Tratatul Uniunii Europene (TUE).
Am să semnalez doar câteva momente importante:
-
la 1 februarie 1993, România a semnat Acordul European de asociere a României cu Comunitatea Europeană și statele membre, care a intrat în vigoare la 1 februarie 1995;
-
în iunie 1995, România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană, care a fost validată prin Agenda 2000, publicată de Comisia Europeană în iulie 1997;
-
în noiembrie 1998, Comisia Europeană a publicat primul Raport de Ţară privind procesul de aderare a României la Uniunea Europeană;
-
în iunie 1999, România a adoptat Planul Național de Aderare la Uniunea Europeană și în decembrie, la Helsinki, Consiliul European a decis începerea negocierilor de aderare cu șase țări candidate, printre care şi România; oficial negocierile de aderare au fost deschise în februarie 2000;
-
în decembrie 2002, la Consiliul European de la Copenhaga, s-a luat decizia asupra aderării a 10 noi state când s-a adoptat și Foaia de parcurs pentru România și Bulgaria;
-
în 17 decembrie 2004, la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană;
-
în 25 aprilie 2005, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfășurate la Abația de Neumunster din Luxemburg, președintele României, Traian Băsescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană;
-
la 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene.
Pentru inițierea negocierilor în vederea aderării, orice țară candidată trebuie să îndeplinească criteriile de eligibilitate, care sunt: criterii politice (instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului, respectarea și protecția minorităților); criterii economice (economie de piață funcțională capabilă să facă față presiunii concurențiale și forțelor pieței UE); capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru care decurg din dreptul și politicile comunitare (acquis-ul comunitar), adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.
Tratatul de aderare a fost însoțit de Măsuri de acompaniere specifice pentru a preveni sau remedia deficiențele în mai multe domenii, iar pentru sistemul judiciar și lupta împotriva corupției s-a stabilit un Mecanism de cooperare și verificare pentru îmbunătățirea sistemului legislativ, administrativ și judiciar și pentru remedierea deficiențelor grave în lupta împotriva corupției (MCV). Și ca să nu mai revin, cu acest „Mecanism” ne-au chinuit pe parcursul a peste 15 ani și, privite din interior, rezultatele ne arată doar scăderea calității magistraților și a actelor de justiție și, creșterea, cu nerușinare a avantajelor financiare și, nu numai, a tuturor angajaților și pensionarilor domeniului.
Nu-mi propun să refac greul, lungul și costisitorul, pentru noi, cei mulți, drum al aderării. Am să fac numai câte referiri la unele etape, condiționalități și rezultate, legate de cele două direcții hotărâtoare – adoptarea acquis-ului comunitar și reformele politice și economice.
Pentru a putea adera la Uniunea Europeană țările candidate au obligația de a accepta acquis-ul comunitar.
Acquis-ul Uniunii Europene este o colecție de drepturi și obligații comune care constituie ansamblul legislației UE și este încorporată în sistemele juridice ale statelor membre ale UE. Se compune din principiile şi obiectivele politice ale tratatelor, legislația care pune în aplicare tratatele şi jurisprudența Curții de Justiție, declarațiile şi rezoluțiile UE, măsurile privind politica externă şi de securitate comună şi cele privind justiția şi afacerile interne, precum şi tratatele internaționale ale UE şi cele bilaterale ale Statelor Membre. Procesul de armonizare a legislației românești cu acquis-ul comunitar a fost un proces dificil, derulat în baza Planului Național de Aderare, adoptat în anul 1999, și a inclus mii de acte normative cu relevanță comunitară, din care majoritare au fost cele care au transpus direct prevederile acquis-ului comunitar. Deși a scăzut în volum, procesul continuă, dată fiind evoluția continuă a procesului, să-i zicem sintetic, „legislativ” comunitar.
Dar, pentru cetățeanul de rând, procesul de adoptare a acquis-ului comunitar a fost mai puțin vizibil și arareori a înțeles efectele acestuia asupra vieții sale, mai ales că așa-zisa mass-media „democratică și independentă” nu a avut interes să-l facă să înțeleagă conținutul acțiunii.
Ceva mai „bine” a simțit efectele procesului de adoptare a reformelor politice și economice, a restructurării. Păcat că a înțeles prea târziu, ca să nu spun că unii, chiar dacă au înțeles, nu au curajul să recunoască.
Schimbarea și reforma au devenit cuvintele de ordine în industrie, în agricultură, în învățământ, în sănătate, în justiție, în cultură, în sport, în relații diplomatice, în dezvoltare personală…în tot și în toate.
În România, reformele structurale și privatizarea au fost stabilite în acordurile speciale convenite cu Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), componentă a Băncii Mondiale (BM), preluate în acordurile încheiate cu Fondul Monetar Internațional (FMI).
Trebuie evidențiat faptul că distrugerea economică a României s-a accentuat în perioada pregătirii aderării României la UE și NATO (aderarea la NATO a avut loc înaintea aderării la UE, la 29 martie 2004). Cele mai dure și mai distrugătoare fiind programele PSAL, care au terminat marea industrie, și ASAL care a privatizat agricultura, a distrus IAS-urile, combinatele de creștere a animalelor și păsărilor, de prelucrare a produselor agricole etc.
Evident, acordurile cu FMI aveau multe alte componente, dacă ar fi să ne referim numai la politicile financiare, monetare și fiscale.
Abia în anul 1999 s-a reluat creșterea economică, dar de la ce nivel?
Acum cred că aveți mai multe dovezi, înțelegeți mai bine de ce Nicolae Ceaușescu și Guvernul de atunci au hotărât să achite datoria și să renunțe la acordurile de împrumut cu FMI și băncile care-l slujesc? Dar atunci aveam conducători patrioți, români care țineau la țara lor, la poporul pe care-l conduceau.
Probabil, puțini știu că România a fost prima țară din Europa centrală și de est care a stabilit relații cu Comunitatea Economică Europeană încă din ianuarie 1974, când, pe baza înțelegerii la nivel înalt, România a fost inclusă în Sistemul Generalizat de Preferințe al Comunității urmată de semnarea acordurilor pentru facilitarea schimburilor comerciale. Recunoașterea „de facto” a CEE de către România a avut loc în anul 1980 când s-a semnat Acordul privind crearea Comisiei mixte România – CEE și s-a semnat Acordul asupra Produselor Industriale. Reamintesc, creată prin Tratatul de la Roma, în 1957, Comunitatea Economică Europeană (CEE) a fost denumită ulterior Comunitatea Europeană (CE) și, în final, Uniunea Europeană (UE), prin Tratatul de la Maastricht (1992-2007), semnat la 7 februarie 1992, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Doar că, în acele vremuri, România era respectată și tratată pe picior de egalitate iar Președintele României nu a acceptat nici un fel de compromis, ca să nu mai vorbim de umilire din partea marilor puteri sau diverselor asociații inter și suprastatale. Ar fi un simplu răspuns la întrebarea: DE CE A INSISTAT ATÂT DE MULT SĂ ACHITĂM DATORIA EXTERNĂ?
Revenind, la sfârșitul anului 2004 s-a declarat încheierea tranziției, în linii mari privatizarea se încheiase, rămânând spre vânzare numai câteva societăți comerciale importante sau pachete minoritare de acțiuni deținute încă de stat la unele societăți comerciale privatizate și toate celelalte componente economico-sociale și politice erau pregătite pentru aderare (28.12.2004, declarația Prim-ministrului liberal Călin Popescu Tăriceanu, la investirea Guvernului său).
Așa cum ni s-a cerut, pe lângă reforma și restructurarea economică, au fost impuse și reforme pentru îndeplinirea celorlalte criterii de eligibilitate politice, instituționale și structural-administrative.
Până la aderare s-a reușit spolierea României de toate resursele, transformarea în ruină a întregii industrii, întoarcerea agriculturii la feudalism, distrugerea sistemelor publice de învățământ și sănătate, reinstaurarea analfabetismului și subculturii, transformarea justiției într-un instrument de anihilare a adversarilor politici și nu numai, pierderea demnității și suveranității naționale, transformarea poporului român într-o populație amorfă și dezorientată, exodul progresiv al românilor spre țări în care pot munci, în majoritatea cazurilor mult sub nivelul lor de pregătire ș.a.m.d.
Și așa, România a fost adusă, pe cale pașnică, la statutul de colonie. Colonialiștii și-au atins foarte ușor țelurile datorită concursului larg al tuturor politicienilor români, indiferent de culoarea proclamată, care, ajungând la putere, au înțeles repede că orice sistem politic se poate distruge ușor dacă îi distrugi sistemul economic, deci ca să fie siguri că au trecut la capitalism s-au făcut preș sub cizmele comisarilor europeni și americani, au dat totul pe nimic pentru popor, dar pe mari avantaje personale și de grup.
După aderare, s-a trecut la etapa de consolidare a statutului de colonie, acum, în mod oficial, România trebuie să facă numai ce spun comisarii, să îndeplinească directivele și să se aplece în fața chelfănelilor unor neica nimeni, de aiurea sau chiar a unora plecați de aici.
Iată ce se consfințește prin Constituția României, cu referire la integrare:
Art. 148 – Integrarea în Uniunea Europeană
(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților şi senatorilor.
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
………………………………………………………………………………………………………………………………………
Și după atâta chin, care sunt principalele avantaje ale aderării, clamate, fără excepție de toate guvernele postdecembriste: libera circulație a capitalurilor, cetățenilor, mărfurilor și serviciilor; accesul la cea mai mare piață unică; ajutor și asistență pentru dezvoltare; asigurarea păcii pe continent?!
Promisiuni frumoase, avantaje puține și multe comentabile de către analiștii onești, cum ar fi: cu referire la reala circulație a capitalurilor, da, dar dinspre noi spre ei și nu invers (dacă ar fi să ne gândim numai la transferul profiturilor către țările de „origine” a multinaționalelor sau plata „taxelor”, de către aceștia, nu către statul român ci în paradisurile fiscale); circulația cetățenilor și mărfurilor, da, dar accesul în spațiul Schengen al României și Bulgariei trebuia să aibă loc în martie 2011; accesul la cea mai mare piață unică (deși cea mai mare piață unică este piața Chinei) este o cacealma, se vede dezavantajul din balanța import/export a României; ajutor și asistență pentru dezvoltare, care dezvoltare?, ajutor și asistență s-a acordat pentru angajarea „specialiștilor” străini trimiși să pregătească aderarea, care, de fapt, au distrus totul…; asigurarea păcii pe continent, da, prin distrugerea producției și forței de apărare a țării, ocuparea României de baze militare americane și nu numai, impunerea unui procent exorbitant din PIB pentru înarmare, adică pentru alimentarea conturilor americane contra unor vechituri bune de aruncat…
Adeseori, cu prietenii politici încercăm, pornind de la momente istorice similare sau chiar numai de la simple comparații, să căutăm alternativa, să ne alimentăm optimismul din reușitele altora, dar uneori și, în ultimul timp, destul de frecvent, parcă orizontul este tot mai îndepărtat și nu din cauza ecranelor create de comunicarea mincinoasă alimentată de finanțele cotropitorilor, ci de naivitatea și lașitatea populației românești.
Nu renunțăm, nu acceptăm actuala stare și, chiar dacă, pentru unii, Noi suntem „idealiști iremediabili”, nu încetăm să căutăm și să valorificăm orice mică oportunitate pentru a-i atrage în „misiunea” noastră pe cei care încă mai simt românește.
Ne călăuzește crezul lui Martin Luther King:
„Nu trebuie să știi tot drumul până la destinație.
Fă primul pas și vei ști care este următorul.”