În lucrarea CIOCOLATĂ și VENIN am încercat să găsesc răspunsuri, să exprim câteva păreri personale, la următoarele întrebări: Ce reprezintă Bruxelles, Strasbourg și Luxemburg pentru noi, pentru Europa, pentru lume? Este Uniunea Europeană, cu adevărat, „INIMA EUROPEI”? Cum funcționează relația României cu Uniunea Europeană și cu fiecare stat membru?
La primele două am răspuns, măcar parțial, apreciind că Uniunea Europeană este INIMA POLITICĂ, ECONOMICĂ și SOCIALĂ a Europei, iar cele trei mari orașe constituie INIMA GEOGRAFICĂ a Europei, gazdele tuturor organismelor esențiale pentru funcționarea Inimii.
Am să mai insist puțin asupra „INIMII EUROPEI”, așa cum o văd alții, pentru a putea ajunge la relația dintre cele două inimi, cea a Europei și cea a României.
Pe parcursul documentării, am constatat că este mare „bătaie” pentru acest loc – „INIMA EUROPEI” – însă, nici la propriu, nici la figurat, nu este încă destul de clar unde este Inima Europei. Unora, aș zice, celor mai neputincioși, le place să se alinieze în spatele lui Napoleon, care spunea „Politica nu are inimă” (considerând, cred, inima ca simbol al minții și voinței și sursă a emoțiilor și sentimentelor). Altora, acest loc le creează atâtea ambiții și speranțe încât nu precupețesc nici un efort și nu scapă nici o ocazie pentru a-și manifesta puterea, pentru a câștiga supremația și implicit avantajele, vezi „lupta” dintre Germania, Franța și Anglia, din care ultima „a scăpat” doar cu fuga. Este evident că în inima Uniunii Europene, adică a luării hotărârilor, în esență, a strângerii și distribuirii averilor, se află tot marile imperii, ceea ce a mai rămas din marile imperii, cei care au devenit mari și puternici din exploatarea vechilor colonii, cei care au găsit deja mijloace moderne de colonizare a celor care nu vor să înțeleagă care sunt consecințele acestei noi struțo-cămile (federație?/confederație? la care statele, prin aderare, cedează o parte din suveranitate).
Și iată, aflate în această situație, de state de „mâna a doua”, unele încearcă să-și facă auzit glasul, revendicându-și măcar poziția geografică și, cum este de înțeles, acestea sunt din partea central și est europeană, care valorifică neclaritatea granițelor dintre Europa și Asia. Viena își revendică poziția centrală, dar nici Slovacia, Cehia sau Ungaria nu se lasă mai ușor. Polonia își dovedește poziția cu recunoașterea istoricilor (istoricul britanic, Norman Davies, în lucrarea O istorie a Europei, din 1984, scrie că Polonia este Inima Europei) sau Lituania, care-și revendică poziția cu calculele cercetătorilor de la Institutul Național de Geografie din Franța, din anul 2000. Nu mai insist asupra mesajelor politicienilor, exemplu: Victor Yushchenko spunea, în aprilie 2005, „Ucraina este inima Europei. Spuneți-mi, vă rog, cum poate trăi Europa fără inima ei?”.
Este adevărat că poziția geografică nu are prea mare importanță, în acest caz nu ajută mai deloc, demonstrează însă preocuparea fiecărui stat pentru a se evidenția prin ceva, pentru a profita, chiar și de poziția pe care o ocupă pe globul pământesc.
Dar, totuși mă întreb, România unde se află în luptele pentru o poziție, dacă nu favorizantă, măcar egală cu a altor state membre?
Am auzit cum se laudă unii cu statutul României de „Străjer al Europei”. În mesajul transmis cu prilejul Zilei Poliției de Frontieră, Prim-ministrul Nicolae Ciucă spunea „Fiți demni, corecți și mândri că sunteți străjerii Europei” (24 iulie 2022). Ce mândrie mai pot avea aceștia după umilirea constantă pe care o primesc de la Europa (vezi Olanda, Germania sau Austria) care-și exprimă constant opoziția față de intrarea României în spațiul Schengen, cu toate că în conformitate cu Acordul de aderare la Uniunea Europeană, intrarea trebuia să se producă automat la cinci ani de la aderare. Au trecut de atunci peste 17 ani, s-au cheltuit sume enorme pentru pregătirea frontierelor, se cheltuie sume enorme în absența liberei circulații și politicienii noștri nu sunt capabili să rezolve situația. Asta înseamnă să fii „străjer”, să rămâi mereu la „periferie”?!
Este cert că le cerem prea mult conducătorilor, politicienilor, reprezentanților noștri, în general, și asta pentru că „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere!”. Și nu mă refer numai la contemporani, ci la toți cei care s-au perindat pe diverse demnități și scaune, din 22 decembrie 1989 și până acum… și tare mă tem că aceștia vor deveni pereni, datorită mijloacelor sofisticate de manipulare a alegerilor și, mai ales, datorită… hai să zic cu amabilitate, naivității poporului român.
Acord unora dintre „aleși”, foarte puțini ca număr, prezumția de nevinovăție pentru că nu știu ce spun sau nu știu ce să spună. Majoritatea însă nu pot fi iertați pentru că deși nu știu mai nimic, le lipsește o minimă instrucție și educație, un minim drag pentru țara asta, le lipsesc calitățile intrinseci sau dobândite, sau poate tocmai din aceste cauze, se bat cu toate mijlocele pentru accederea pe funcții alese sau desemnate, se consideră „unșii” neamului și se manifestă ca atare, perorează despre democrație și se comportă antidemocratic ș.a.m.d. La aceștia răbufnește obrăznicia, răutatea, mitocănia, hoția… tot ce izvorăște din prostie, incultură și multă, multă bogăție. Uneori am senzația că s-a promulgat o lege care promovează și oficializează prostia, incultura, trădarea…
Și pentru a le arăta și reprezentanților noștri, celor care eventual înțeleg ce citesc, risc și mă lansez într-o foarte scurtă pledoarie pentru așezarea României în „Inima Europei”, loc pe care istoria l-a recunoscut de multe ori, prin cele mai autorizate voci și condeie ale sale. Pentru a nu vă plictisi prea mult, am să aduc doar câteva argumente pentru câteva „merite” de necontestat, ale noastre și, mai ales, ale strămoșilor noștri, referitoare la așezarea milenară pe aceste teritorii a înaintașilor, continuitatea existenței acestora, valoarea civilizației autohtone de la începuturi până în prezent, importanța și bogăția limbii ș.a.m.d.
Și, pentru a nu lăsa loc comentariilor dezaprobatoare, chiar de la început, am să încep cu citarea unor mari istorici români.
Nicolae Iorga: „Este vorba de un popor care prin strămoșii săi își are rădăcini de patru ori milenare; aceasta este mândria și aceasta este puterea noastră”. (N. Iorga, Originea, firea și destinul neamului românesc, Enciclopedia României, 1938, pag.2)
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu: „Dacii sau geții fac parte din marele grup etnic al tracilor și constituie, după părerea noastră, cea mai însemnată ramură a lui, având o civilizație, o cultură și o istorie politică pe care n-a egalat-o nicio altă ramură. Se poate spune că dacii sau geții reprezintă elita numerosului grup al tracilor”. (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până azi, Editura ALBATROS, 1975, pag. 30)
Despre vechimea civilizației pe aceste meleaguri, considerate Vatra Europei, apreciată de mulți istorici ca fiind mai mare decât a civilizației sumeriene, apar multe informații și argumente, în special în istoria modernă și contemporană. Unele sunt contestate, altele sunt contrazise, important este că fiecare parte încearcă să aducă dovezi și mărturii, că din focul contradicțiilor apar adevăruri care ne ajută, măcar și numai din punct de vedere moral.
Spre confirmarea acestora avem numeroase aprecieri antice sau contemporane, iată câteva exemple de scrieri din ultima jumătate a mileniului anterior erei noastre, atestate ulterior și de numeroase descoperiri arheologice, despre organizarea, vitejia, nivelul vieții economice și culturale a geto-dacilor.
Numeroase vestigii arheologice și documente scrise ale antichității atestă existența „spațiului tracic”, locuit de cca. 100 de triburi trace, cuprins între Carpații Păduroși, la nord, gurile Niprului și Marea de Azov, la est, nord-vestul Asiei Mici și Bithynia, Mysia, Frigia, Troada, Lydia, la sud-est, Marea Egee, la sud, Macedonia și Illiria, la sud-vest, Dunărea și Carpații Slovaciei la vest.
Primele informații scrise se găsesc în poemele homerice care se referă și la realități mult anterioare, transmise pe cale orală.
Homer considera că „Dintre toate popoarele, geții sunt cei mai înțelepți”.
Cam cu 400 de ani mai târziu, Herodot, vorbește pentru prima dată despre geto-daci într-un moment limită între istoria străveche și cea veche a spațiului carpato-danubiano-pontic, în descrierea războiului dintre perși, conduși de Darius I, și sciți. El îi consideră „Cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.
Herodot scria, în cartea a cincea a operei sale – Istorii – „După indieni, seminția tracilor este cea mai numeroasă, dacă ar avea o singură conducere și s-ar înțelege între ei, ar fi după părerea mea de neînfrânt și cu mult mai puternici decât toate semințiile pământului; dar unirea lor e cu neputință și nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea ei sunt slabi”. (Râzând sau plângând trebuie să ne recunoaștem în aceste descrieri, să acceptăm că noi ne tragem cu adevărat din traci, puternici individual și rareori uniți în apărarea unei cauze comune.)
De la Herodot au rămas și primele referiri la cultul lui Zamolxis, credința geto-dacilor în nemurire care îi făcea cutezători și fără frică de moarte. Credința lor „este că nu mor, ci că acel care piere se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred a fi același cu Gebeleizis”. (Gebeleizis, la daci, era zeul fulgerului și al orizontului, posibil versiunea zeului trac al furtunii, al tunetelor și al fulgerelor.)
Pitagora, filozoful și matematicianul, care a trăit între 580 î.Hr. și 495 î.Hr., în lucrarea „Legea 1143”, se referă la zece valori superioare ale geților și concluzionează – „Călătorește la geți nu ca să le dai legi, ci să tragi învățăminte de la ei. La geți toate pământurile sunt fără margini, toate pământurile sunt comune.”
Iată! Din antichitate, un mare gânditor aprecia importanța proprietății comune asupra pământurilor și NU ERA COMUNIST!
Dacă se știe că geții și dacii nu au fost stăpâni de sclavi, nu au fost organizatori de jocuri cu lupte între sclavi, nu au fost sângeroși, ei și urmașii lor nu au fost distrugători de alte seminții pentru a-și crea imperii, cum am putea fi noi altfel decât iubitori de pace, dreptate și egalitate? Noi, adică Familia Stanciu, cum am putea fi NOI altfel decât oameni de stânga?
Este de remarcat că scrierile antice vorbesc fie de geți, fie de daci, descriind același popor și așezându-i clar la nord de munții Haemus (Munții Balcani), autorii greci preferând mai mult termenul de geți și cei latini pe cel de daci.
Fără a mai insista pe foarte vechile mărturii, am să selectez și câteva din istoria modernă și contemporană.
Carlo Troya (1784-1858), om politic și Prim-ministru al Regatului Celor Două Sicilii, în lucrarea „Istoria Italiei în Evul Mediu” dedică peste 3500 de pagini istoriei geto-dacilor, din sec. VII î.Hr. până în sec. XV, considerând că „Niciun popor din cele pe care grecii le numeau barbare, nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geților sau goților. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică, se împarte în două părți şi una din ele arată că geții lui Zamolxis şi ai lui Decebal au fost strămoșii goților lui Teodoric din neamul Amalilor.” (Theodoric cel Mare a stăpânit Peninsula Italică în secolul al V-lea.)
La noi a fost publicată, în anul 2015, lucrarea lui Carlo Troya, „Argumente pentru rescrierea istoriei europene, Despre istoria și arhitectura geto-goților”.
Arheologul american, Avner RonaldSchiller (1914-1999), evreu cu origini în nordul Moldovei, în lucrarea „Unde s-a născut civilizația”, din 1975, afirmă: „Civilizația s-a născut acolo unde trăiește astăzi poporul român, răspândindu-se apoi, atât la răsărit, cât și la apus, acum circa 13-15 000 de ani”.
Atunci când se vorbește despre vechea civilizație europeană și spațiul carpatic nu poate fi ignorată opera savantei americane de origine lituaniană, Marija Gimbutas (1921-1994), arheolog, antropolog, Profesor de Arheologie Europeană și Studii Indo-Europene la University of California, Los Angeles (UCLA), în perioada 1963-1989, cunoscută pentru cercetările sale asupra culturii neolitice și ale epocii bronzului din „Vechea Europă” și pentru ipoteza Kurgan, care a localizat patria proto-indo-europeană în stepa pontică.
Lucrarea sa „Civilizație și cultură” a fost publicată și în România, în anul 1987, la Editura Meridiane, din care citez: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500 – 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocrată, pașnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea evident, că această străveche civilizație europeană, precede cu câteva milenii pe cea sumeriană.”
Nu mi-am propus să desființez sau să înlocuiesc părți ale istoriei oficiale a țării mele, istoria pe care am învățat-o și de care sunt mândră, dar merită analizate și alte păreri, ipoteze argumentate de cercetători recunoscuți, bazate pe noi descoperiri arheologice, pe valorificarea a noi izvoare istorice scrise sau nescrise, cele mai multe aducând un plus de apreciere și admirație vechilor locuitori ai acestor pământuri. Cu atât mai mult, nu intenționez să intru în disputele dintre istorici, între „daciști” și „latiniști” dar, mi se pare sensibilă și extrem de incitantă ipoteza potrivit căreia nu limba latină a influențat limba dacilor, ci tocmai invers. Nu voi intra în discuțiile referitoare la descoperirea Tăblițelor de la Tărtăria sau a culturii Turdaș – Vinca, cu toate că mulți istorici și lingviști occidentali consideră că cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – Turdaș, exemple: John Mandis, Profesor la Universitatea din Londra și Harald Haartmann, lingvist german.
Am să mă refer la concluziile studiilor altor cercetători contemporani: Mark Pagel, Profesor, Șeful Laboratorului de bioinformatică al Universității Reading, Regatul Unit și Miceal Ledwith, Profesor, Președintele Comitetului Președinților Universităților Irlandeze și, timp de 17 ani, Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea.
Primul spune; „Acum 10 000 de ani în spațiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică și precursoare a sanscritei și latinei”; al doilea aprecia „Chiar dacă se ştie că latineasca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că limba rumună sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba rumună este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă rumună. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale”. Nu cunosc textul original și complet, din câte subînțeleg se referă la o limbă comună care ar fi la originea ambelor („precursoarea”) și este probabil ca rumuna să fi apărut prima?!!
Sau Carme J. Huertas, filolog catalan, este și mai tranșantă: „Limbile romanice nu vin de nicăieri. Ele erau aici. Erau graiuri locale. (…) E clar că au o aceeași origine, o limbă mamă, care NU ESTE LATINA! Latina este o soră sau mai degrabă o verișoară a limbilor romanice…”.
Dar să-i lăsăm pe cercetători să caute în continuare soluția dilemei cauzalității – Oul sau găina – și să găsească răspunsuri argumentate la întrebările legate de primordialitatea uneia din limbile vorbite inițial în Spațiul carpatic. Noi să avansăm spre timpurile apropiate și să vedem cum este percepută România în Europa și în lume, măcar din punct de vedere istoric și geografic.
Geograful german Wilhelm Hoffmann, în 1832 publică, la Stuttgart, lucrarea „Beschreibung der Erde, nach ihrer natürlichen Beschaffenheit, ihren Erzeugnissen, Bewohnern und deren Wirkungen und Verhältnissen, wie sie jezt sind: ein Hand-und Lesebuch für jeden Stand, Descrierea pământului, în funcție de compoziția sa naturală, de produsele sale, de locuitorii săi, de efectele și condițiile în care se află în prezent: manual și carte de lectură pentru toate nivelurile”, în care apreciază – „În adevăr, nicăieri nu vei putea găsi o putere de înțelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoțit cu mlădierile purtării, cum o să afli la cel din urmă român. Acest popor unit şi ridicat prin instrucție, la cea mai înaltă civilizație, ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanității. Şi ca o completare, limba sa este atât de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pământ. Rumânia nu este Buricul Pământului, ci Axa Universului”.
Sau Paul Lachlan MacKendrick (1914-1998), profesor și istoric al culturii și civilizației, autor a numeroase lucrări care valorifică descoperirile arheologice, în cartea „The Dacian Stones Speak, Chapell Hill, Pietrele dacilor vorbesc”, publicată de University of North Carolina Press în anul 1975, respectiv Editura Științifică și Enciclopedică, în anul 1978, scria „Îmi consacru această carte acelor oameni ai antichității române și istoriei lor de peste șase milenii care începe cu eleganții sculptori neolitici de la Cernavodă (3000 î.e.n.) și cu olarii de la Cucuteni (2700 î.e.n.) și se încheie cu luptătorii căzuți eroic pe zidurile Histriei, la începutul secolului al VII-lea al erei noastre… Vom încerca să-i trezim la viață pe străvechii locuitori ai României, pe fundalul vestigiilor lor materiale…”.
„Burebista și Decebal au creat în Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi înguste ar putea-o califica drept barbară”.
„Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare de antichități”.
Referitor la Europa de la Atlantic la Urali, spunea: „Sus în Maramureș există un loc marcat drept centrul bătrânului continent”.
Deci, iată unde ar fi „INIMA EUROPEI”, „SUS ÎN MARAMUREȘ”!
Nu vreau să mai insist. Rămân totuși câteva întrebări: Cum au valorificat sau valorifică reprezentanții românilor astfel de informații? De ce mai noii noștri conducători se lasă manipulați de „figuri” dușmănoase poporului român, de ce acceptă ruinarea continuă a țării și diminuarea continuă a calității vieții?
Răspunsurile sunt greu de găsit sau foarte greu de acceptat?
Nu cred că este vorba numai de conjunctură, de curentul globalist, de „perimarea” unor valori (patriotism, naționalism, unitate, frăție, solidaritate), de apartenența la uniuni, alianțe, organizații internaționale. Poate este și ceva ce ține de psihologia românilor sau cum s-ar spune de slăbiciunile de caracter ale românilor, de neîncrederea în forțele proprii și neîncrederea în alții, frica de mediul înconjurător și teama de eșec, complexele de inferioritate față de străini și, mai ales, față de occidentali…
De-a lungul timpului, mulți istorici și diplomați, admiratori ai moștenirii și valorilor noastre, mai vechi și mai noi, au constatat această stare de subapreciere, să-i zicem lipsa stimei de sine, și au încercat să-și atenționeze interlocutorii, să-i sfătuiască și să-i ajute.
Iată și un exemplu concludent.
Între bunii cunoscători ai istoriei României se distinge geograful și pedagogul francez Emmanuel de Martonne, 1873-1955, care a avut o mare contribuție la trasarea granițelor României Mari și la studierea, pentru prima dată în istoria științei, a geografiei României și a Munților Făgăraș pe care i-a botezat „Alpii Transilvaniei”. Numit, în anul 1918, expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris a fost autorul recomandărilor făcute guvernului francez privind teritoriile României și Poloniei, ce urmau să fie recunoscute în tratatele de pace. Granițele dintre România, Serbia și Ungaria sunt valabile și în prezent.
Într-un interviu cu cercetătorul Virgiliu Oghină, în anul 1928, spunea – „Nu pot înțelege la români, mania lor de a se lăuda ca urmași ai coloniștilor romani, știind foarte bine că în Dacia nu au venit romani şi nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutați din provinciile estice ale imperiului; chiar şi administrația introdusă de cuceritori avea aceeași obârșie. Priviți chipul moților, al țăranilor, din regiunea Hațegului şi Făgărașului, la maramureșeni şi bucovineni şi veți recunoaște figurile dacilor sculptați pe Columna de la Roma. Voi, românii, sunteți daci, pe aceștia ar trebui românii să-i cunoască mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă.”
Exemplul este simbolic, generația mea i-a cunoscut bine pe „daci”, noi am învățat istoria României din toate perioadele și am fost educați în spirit patriotic, al iubirii pentru țară și locuitorii ei. Astăzi, manualele de istorie sunt o rușine, istoria predată este o poveste, adevărul este distorsionat sau absent, România și românii nu mai au relevanță, personalitățile noastre, adevărații făuritori ai civilizației pe aceste meleaguri fie lipsesc, fie sunt prezentați sumar și caricaturizat, perioade de adevărată modernizare și dezvoltare lipsesc cu desăvârșire sau sunt blamate cu nerușinare ș.a.m.d.
Și ne mai mirăm că tinerii părăsesc țara, păi ce știu ei despre țara lor și ce îi leagă pe ei de o țară despre care nu știu mai nimic bun și care nu le oferă aproape nimic.
Dar!!! Dacă de la „elita” clasei conducătoare nu prea avem ce cere, nu-i duce capul, nu urmăresc decât interese meschine, individuale sau de grup politic, nu știu decât să ia poziția înclinată în fața pițifelnicilor care le impun direcțiile de acțiune de pe poziții exclusiv globaliste, trebuie să ne întrebăm ce face elita intelectuală, ce fac diplomații sau cine sunt ei?
Iată un simplu exemplu.
Ce a făcut Teodor Baconschi cât timp a fost ambasador la Vatican și a avut acces la Biblioteca Vaticanului? A avut vreo poziție față de aprecierile consilierului Papei Ioan Paul al II, Miceal Ledwith, sau față de multe alte documente sau studii realizate pe baza unor documente extrem de valoroase din Biblioteca Vaticanului legate de istoria noastră?
Teodor Anatol Baconschi a fost ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun (1997-2001) și acreditat în Republica San Marino și pe lângă Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta (1999-2001), ministru de externe al României (2009-2012).
Cel mai relevant este răspunsul său – „Ei, suntem o țară mare, importantă geografic și demografic.” – dat la întrebarea „Este o vizită de trei zile, cea mai lungă făcută într-o țară europeană. Cum să interpretăm acest termen atipic?”, adresată de Melania Cincea cu prilejul vizitei papei Francisc în România, publicat la data de 30 mai 2019. Dacă un fost ministru de externe, doctor în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor, apreciază că acest papă (după părerea noastră, cel mai uman, luminat și comunist papă), ne-a acordat atâta atenție pentru mărimea și importanța geografică și demografică a țării, ce pretenții poți să ai de la ignoranții ce se perindă pe jilțurile postdecembriste? Unde sunt oamenii, unde sunt românii, unde sunt realizările lor spirituale și materiale continue în acest spațiu, unde sunt tinerii superdotați care impresionează occidentul ?
Sau, Baconschi și clica lui nu sunt membri ai acestei nații?
Sau, Baconschi și clica lui reprezintă doar „spuma neagră a revoluției” care a maculat întregul nostru trecut?
După aceste divagații triste, revin la subiectul central, unde este locul României în Europa și în lume?
Argumente pentru a putea să ne situăm „în inima Europei” ne oferă străinii.
Dar ce fac românii?
Sigur, ar trebui să mă refer, mai detaliat, la clasa conducătoare, la cei care ne dau continuu ordine, sfaturi, ne impun regulamente și directive europene, distructive pentru țară și inhibitoare perpetuării și dezvoltării spiritului românesc.
Dar, oare nu suntem și noi, oamenii de rând, populația românească vinovați de această situație? Poate pentru că am avut și, unii, încă mai au naivitatea să creadă în minciuna cu care este stăpânită lumea – „democrația capitalistă” -, poate pentru că ne-am lăsat intimidați și stăpâniți de frică, poate pentru că nu am reacționat în momente demolatoare pentru țară, poate…poate pentru că așa suntem noi construiți ca neam – mai răbdători, mai înțelegători, mai circumspecți…mai lași -, dar și când ne ajunge cuțitul la os și se înalță un conducător patriot știm să ne luăm revanșa!
Care ar fi soluția? Una singură:
PARTICIPAȚI LA VOT ȘI VOTAȚI NUMAI ROMÂNI PATRIOȚI, CU DRAG DE NEAM ȘI ȚARĂ!
