Parafrazând o zicere a lui Osho – „Viața începe acolo unde se termină Frica.” – mă întreb și vă întreb – Are cineva „curajul” să se îndoiască de o posibilă reluare a funcțiilor vitale ale României, pentru România?
Eu nu cred!!!
Nu este vorba de fals patriotism, de sentimentalism, de naivitate de… este vorba de o lecție pe care istoria o oferă permanent și oriunde. După cele mai crunte pierderi, dezastre, căderi în orice domeniu, dar mai ales în plan politico-social, apare refacerea, ridicarea, reabilitarea, dezvoltarea.
Oare ați uitat că aflat la mare ananghie, în pribegie, Domnul Moldovei, Petru Rareș, fiul lui Ștefan cel Mare, scria: „Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât!” Și, că mult mai târziu, în timpul Primului Război Mondial, după ocuparea Bucureștiului, Nicolae Iorga a reluat aceste cuvinte, care s-au și adeverit?
De ce să ne lăsăm copleșiți de pesimism, a fost oare românul înfrânt vreodată de disperare, a cedat el fără luptă…? Oare revăzând un compendiu al istoriei românilor, nu se confirmă voința și forța acestui neam de a renaște după orice ocupație? De ce acum am fi mai slabi și mai lași? Eu cred că Noi am avut și trebuie să avem aceeași lozincă de viață ca aceea exprimată atât de simplu de Nelson Mandela – „Secretul reușitelor în viață nu este să nu cazi, ci de câte ori te poți ridica.”
Sunt multe exemple de căderi și ridicări, la români și la alții, dar, care a fost și trebuie să rămână cheia revenirilor? O personalitate, un grup de inimoși, o uniune de interese, curajul, răbdarea, speranța… Esențial este să nu ne lăsăm colonizați și, în condițiile moderne ale colonialismului, să evaluăm cu obiectivitate realitatea și numai pe această bază, să stabilim cu onestitate „foaia de parcurs”. Mă refer la un program elaborat de români pentru români, nu la acel „To do list” primit periodic de conducătorii României de la conducătorii Uniunii Europene, accentuez, de toți , nu numai de fostul Prim-Ministru Victor Ponta de la portughezul José Manuel Barroso, pe atunci Președintele Comisiei Europene.
Adeseori mă întreb, evident retoric, – Cum a fost posibil ca România, în cei peste 34 de ani de la lovitura de stat din decembrie 1989 și peste 17 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, să fie transformată dintr-un stat liber, independent și suveran, în plină dezvoltare economică, materială, financiară, socială, culturală etc. într-o colonie europeano-americană, prădată, sărăcită, umilită, dezorientată, fără nicio speranță.
Răspunsurile de tipul: trădare, manipulare, lașitate, intervenții străine sunt valabile pentru toate momentele similare din istoria noastră și, ca și în acele situații, ca să găsim drumul ar trebui să apelăm la un vechi proverb românesc – „Dacă nu știi încotro mergi, uită-te înapoi de unde ai venit”.
Poate cei mai tineri și mai puțin cunoscători mă vor acuza de nostalgie, uneori chiar prieteni politici îmi sugerează să mai renunț la comparații, să nu-i plictisesc pe unii sau să-i deranjez pe alții, adică pe cei care n-au contribuit la edificarea României Socialiste. EU, totuși mă încăpățânez să explic, să exemplific cu cifre și să insist cu elemente concrete asupra capacității acestui popor de a depăși pragul subdezvoltării, atunci când era condus în acest scop, de un român patriot.
Am convingerea că evaluarea obiectivă a situației actuale, de la care trebuie să pornim în stabilirea pașilor de urmat nu se poate face fără a analiza de unde am pornit în anul 1990 și cum s-a ajuns aici. Și, numai pe această bază să corectăm prezentul și să proiectăm viitorul.
Nu-mi propun o analiză exhaustivă, mă voi referi numai la câteva domenii esențiale a căror evoluție a condus la diminuarea rolului statului, cauza esențială a involuției României în ultimele trei decenii. Este adevărat, poate fi considerată o perioadă scurtă la scara istoriei, dar este suficientă pentru a demonstra cine sunt adevărații profitori ai schimbării sistemului politic. Atunci, totul se făcea „cu poporul pentru popor”. Acum, totul se face pentru reprezentanții poporului și iar revin la vorbele lui Marx: „în societatea capitalistă, statul este necesar burgheziei, iar democrația există numai pentru cei bogați”.
Și pentru că am pomenit cuvântul magic DEMOCRAȚIE, cum democrația se manifestă ca democrație politică, democrație economică și democrație socială, ajungem, inevitabil, la elementul fundamental care imprimă caracterul unei formațiuni social-politice – tipul de proprietate.
Iată, de ce, primele referiri vor fi la adresa schimbării tipului de proprietate.
Transformarea, după anul 1947, a proprietății majoritar private în proprietate majoritar de stat, a permis nu numai dezvoltarea rapidă și modernizarea, dar, în mod diametral opus, repartizarea beneficiilor (a profitului). Nu vreau să dezvolt prea mult avantajele trecerii la democrația socialistă pentru majoritatea populației, preiau din publicistică: „În 1990 a fost dat publicității Anuarul Statistic al României, lucrare masivă, de peste 700 de pagini, care constituia oglinda reală a societății românești, inclusiv a economiei. Comparativ cu anul 1938, în 1989 se realizaseră progrese indubitabile: de la 1.130 mil. kwh la 75.851 mil. kwh, de la 95000 de tone zahăr la 693.000 de tone, de la o producție de grâu de 1.310 kg la hectar la 3.364 kg la hectar, de la inexistența producției interne de tractoare la 151.745 unități etc. În 1989, industria contribuia cu 58,1% la venitul național (față de 30,8%, în 1938), populația urbană reprezenta 53,2% din totalul locuitorilor (față de 23,4% în 1938) etc.” N. Popescu, 15 octombrie 2010, O analiză comparativă: 1918 și 1989 după 20 de ani. Politica economică, https://foaienationala.ro/analiz-comparativ-1918-1989-dup-20-de-ani-politica-economic.html
Mobilizarea acumulărilor a condus, în perioada 1950-1989, la creșteri masive în investiții – de la 6,7 mld. lei la 236 mld. lei -, la fonduri fixe – de la 210 mld. lei la 3 526 mld. lei. Pe această bază, s-a dezvoltat accelerat economia, a fost atrasă toată forța de muncă activă, a crescut venitul național și, implicit, venitul național pe cap de locuitor, în condițiile creșterii constante a populației, de la 2205 lei la 27 325, adică de 13 ori.
Din punct de vedere economic, țara noastră aflată în stadiul de subdezvoltare, agrar-industrială, a trecut la cel de țară în curs de dezvoltare, industrial-agrară.
Se apreciază că averea naționalizată de statul socialist, după anul 1947, de la câteva sute de mii de români, a fost de cca. 8 miliarde euro, în timp ce bunurile a 23 milioane de români, privatizate sau retrocedate foștilor proprietari după 1989, valorează cca. 300 miliarde de euro (Constantin Cojocaru, Ultima oră, 19 07.2005); politicienii nu oferă cifre, nu au niciun interes pentru că jaful este imens.
În baza unei planificări centralizate, statul și-a valorificat proprietatea, în principal, prin industrializarea accelerată și modernizarea agriculturii.
Astfel, în anul 1989, infrastructura industrială a României se situa printre primele zece din Europa.
În anul 1989 se produceau 17 milioane tone de oțel, locul 15 la nivel mondial, numai 3,35 milioane tone în 2015 și 2,63 milioane tone în 2022; 71 000 de tractoare, abia din 2010 au început să se producă câteva zeci de tractoare anual; motoare electrice de peste 20 milioane kilowați, acum mai puțin de 500 000 kw.; se produceau anual 8oo de vagoane de călători, 14 000 de vagoane de marfă (locul unu la export în lume, în anul 1982) și 80 de vagoane de metrou, acum doar câteva sute de vagoane de marfă; ocupam locul doi în lume la exportul de utilaj petrolier și locul opt la producția de calculatoare electronice, dispărute complet; eram al 9-lea exportator de armament din lume, a dispărut complet; aveam a cincea flotă de pescuit din lume (formată din 288 de nave, cu un tonaj de 5614 twd.) și am ajuns să importăm peste 92% din necesarul de pește al țării; ne situam pelocul nouă în lume ca mărime a flotei comerciale (dețineam 365 de vase construite în șantierele de la Dunăre și Marea Neagră), după 1990 au dispărut toate; dispuneam de un fond important de creatori în domeniul științific și de o bună integrare a cercetării cu învățământul și producția.
În anul 1992 a început distrugerea masivă a economiei românești prin privatizare: 30% din capitalul social deținut de stat la societățile comerciale, reprezentând 16 mld. Euro, a fost distribuit cu titlu gratuit și 70% din capitalul social a fost „vândut”; deci capitalul social destinat inițial privatizării a fost de 53,333 mld. euro (Florin Georgescu, Diagnoza științifică, premisă a unei strategii economico-sociale realiste(1), Univers Ingineresc nr. 23/2015).
În perioada 1992-2014, din privatizarea a 7555 întreprinderi s-au încasat 7 mld. euro, din care 2,3 mld. Euro a fost contravaloarea BCR, respectiv 33% din total; Atenție!!! 7 mld. euro pentru un capital social de 53,3 mld euro.
Au fost lichidate cca. 3000 de întreprinderi, din care peste 1300 mari și foarte mari, unități strategice a căror distrugere a condus la dispariția unor întregi subramuri ale economiei naționale, din domeniile: metalurgie, siderurgie, chimie, construcții de mașini (mașini unelte specializate, calculatoare, televizoare, roboți, avioane, vagoane de călători…), industria lemnului, industria textilă, industria alimentară, industria ușoară, industria farmaceutică și cosmetică etc.
Și ce s-a ales după marea privatizare și pentru cine, începând cu anul 1990, au fost exportate peste 50 milioane de tone deșeuri de fier, cupru, aluminiu și alte metale neferoase, în valoare de peste 15 miliarde de euro, intrate în buzunare private, nu ale statului.
Imaginea acestui jaf al muncii noastre de 45 de ani, ar fi a unui tren de 42 000 km, lungimea fiind cu 5% mai mare ca cea a Ecuatorului, fiecare vagon având o lungime de 18 metri și o greutate de 15 tone. (Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă, Capitolul 6. Privatizarea – pârghie de capitalizare sau sursă de vulnerabilitate?, pag. 614 -615)
S-au falimentat industria de prelucrare a lemnului și industria alimentară, dar s-au exportat lemn brut, în valoare de peste 10 miliarde euro și produse agricole neprelucrate (cereale, legume, fructe, animale vii) în valoare de 5 miliarde euro (Constantin Ciutacu, Un sfert de veac de corupție și jaf).
Au fost falimentate bănci importante, începând cu Banca Română pentru Comerț Exterior, BANCOREX, depozitara valutei moștenite de la regimul socialist.
Peste 40% din suprafața terenurilor agricole este vândută străinilor; dețineam 14,7 milioane hectare, din care 10 milioane teren arabil, conform unui studiu al UE.
Capitalul străin reprezintă peste 75% din total capital social și 86% din capitalul bancar.
Conform unui studiu al PIAROM, Patronatul Investitorilor Autohtoni din România, capitalul străin este majoritar în special în sectoare industriale care contribuie la exporturile României, precum rafinarea țițeiului, într-o proporție de 97%; industria de automobile, 96%; fabricarea de mașini și utilaje, 80%; industria metalurgică, 81% și telecomunicații, 84%; capitalul autohton predomină în construcții, industria turistică și industria alimentară (Constantin Rudnițchi, Capital românesc și capital străin, 31.01.2018, www.rfi.ro/economie-100898-studiu-patronat-investitori-capital-romanesc-strain).
Sintetic, am să mă refer și la alți câțiva indicatori economico-sociali, influențați direct de dezvoltarea economică, gradul de valorificare al proprietății și redistribuirea profitului.
În anul 1989 erau 8,2 mil. salariați și 3,5 mil. pensionari, în decembrie 2023 erau 5,7 mil. salariați și 4,7 mil. pensionari.
În anul 1989, șomajul era zero (la lovitura de stat, unii se plângeau că au fost obligați să muncească), la finele anului 1994 s-a ajuns la 1 223 925 șomeri înregistrați; în 2016 erau 507 000 șomeri, plus cca. 4 mil. de români forțați să-și caute de lucru în afara țării; în 2023, cca. 450 000 șomeri și peste 5 mil. plecați la muncă în străinătate și, ca noutate, cca. 140 000 de străini cu permise de muncă aduși din Bangladesh, Nepal, Pakistan, Sri Lanka, India, Turcia, Egipt, Maroc, Vietnam etc. Cifra șomerilor raportată de Institutul Național de Statistică nu este elocventă deoarece nu exprimă numărul celor care nu au loc de muncă ci numai pe al celor înregistrați pentru a primi ajutor de șomaj, în realitate șomajul fiind deja un fenomen de masă.
După 1989, gradul de sărăcie și excluziune socială ne situează constant pe penultimul loc în Uniunea Europeană, înaintea Bulgariei; la sfârșitul anului 2008, ponderea populației expusă riscului de sărăcie și excluziune socială era de 44,2% în România și 23,7% la nivel UE; în 2017, de 35,7%, în timp ce la nivelul UE-28 era de 22,5%și în anul 2021, era de 34,5% față de 21,7 la nivel UE-27.
Actualul sistem politic consideră evoluția PIB-ului a fi un succes, este fals; evoluția pe toate planurile determină, în timp, creșteri firești și ale unor indicatori globali; realitatea este următoarea – România în lume, după PIB, în anul 1989 ocupa locul 42, cu 41,45 mld. USD (valoare ce a fost reatinsă abia în anul 2004), iar în 2016 ocupa locul 50, cu 181,94 mld. USD (Irlanda era cu 5 locuri după noi în 1989, acum este cu 10 locuri în fața noastră, Egiptul cu 2 locuri după noi, acum cu 12 locuri în față etc.). In 2021, cu un PIB de 248,09 mld. dolari, a urcat pe poziția 46. Și atunci, unde este succesul?
În anul 1989, datoria țării era zero, existau disponibilități de peste 3,5 mld. USD și aveam creanțe și contracte la export încă neachitate de 8,7 mld. USD; în mai 2023 aveam o datorie publică declarată de peste 143 mld.Euro, peste 50% din PIB, o datorie de 150 de ori mai mare, în timp ce PIB-ul a crescut de maxim 5 ori. Merită reținut faptul că în mai puțin de 4 ani, datoria s-a dublat și fiecare român este dator cu peste 7500 de euro.
Cursul de schimb leu/USD a crescut de la 14 lei/USD, în 1989, la peste 3000 lei/USD în 1996 și a ajuns, în 2023, la 4,6 RON/USD (adică, cel puțin 46 000 lei/USD).
Nu mai insist pe cifre, dar trebuie amintite multele facilități sociale de care se bucurau toți românii înainte de 1989: atribuirea locuințelor cu chirie mică, gratuitatea învățământului de toate gradele, gratuitatea îngrijirii și recuperării medicale, petrecerea timpului liber și recuperarea forței de muncă în stațiuni turistice și balneo-climaterice, gratuit sau cu costuri modice; practicarea gratuită a sporturilor de masă, accesul liber la cultură, la promovarea valorilor artistice etc.
În aceste condiții, Populația României a crescut, de la an la an, înainte de 1989, – 18 403 414 cetățeni la 01.07. 1960; 23 151 564 la 01.07.1989 – și scade continuu după, 19 520 000 la 01.01.2018; (Institutul Național de Statistică).
Raportul numărului născuților vii/numărul deceselor este îngrijorător – 352 241/160 720 în anul 1960, 369 544/247 306 în anul 1989, 185 006/260 661 în 2016; 178 609/297 345 în 2020; în diaspora, în ultimii 14 ani, s-au născut 411 000 copii români.
Cred că, în mod indirect, am reușit să conturez Imaginea României Capitaliste, de astăzi, alăturată celei a României Socialiste, din 1989.
Am să mai insist asupra unui singur detaliu și unei singure întrebări – Dacă din privatizarea muncii unui popor mare, timp de 45 de ani, statul a obținut teoretic doar 7,1 mld. euro, dar a retrocedat deja urmașilor moșierilor și burghezilor peste 25 mld. euro pentru naționalizări care valorau inițial maxim 8 mld., ce fel de stat este acesta?
Și s-ar putea răspunde simplu – Este un „stat al hoților”!!! Este un „stat criminal”!!!
De fapt nu este un stat, este o gașcă de hoți, formată sau numită de politicienii postdecembriști, care funcționează pe principiul identificat de Nenea Iancu – „Scoală-te TU să stau EU” pentru că „La vremuri noi, tot NOI”.
Se pot trage multe concluzii, pesimiste sau optimiste, în funcție de priceperea și obiectivitatea cititorului, privind vinovații, de ce și cum s-a ajuns aici, ce se mai poate face etc.
Am să citez numai câteva aprecieri ale unor patrioți recunoscuți:
„Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fața contemporanilor și în fața istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupție, bacșișuri, demagogie și șantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăși existența istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus și ne conduc nu mai văd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase și mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de niște piloți orbi. Acum, când se pregătește marea luptă după care se va ști cine merită să supraviețuiască și cine merită soarta de rob – elita noastră conducătoare își continuă micile și marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.
……………………………………………………………………………………………………………………………. Că piloții orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – puțin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace (n.a. scria în 1937), n-a știut și nu știe ce înseamnă un stat. Și asta e destul ca să începi să plângi.” Mircea Eliade, Piloții orbi, Revista Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, Pag. 3 https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/romania-interbelica/page/5/
Cu sau fără exemplificări din aprecierile unor patrioți români, pentru cei care au puterea înțelegerii și forța recunoașterii, este evident faptul că, în prea rare și scurte perioade, clasa politică românească a reprezentat interesul general național și, în fiecare din aceste situații, a trebuit să plătească cu viața și, mult mai scump, cu viitorul națiunii. Ce se întâmplă de peste trei decenii demonstrează că istoria se repetă și, cu toate acestea, clasa politică nu învață nimic, repetă și adâncește greșeli ale trecutului.
Și totuși, ce sau cine este clasa politică? Există numeroase tipuri de definiții ale conceptului datorate unei multitudini de factori obiectivi și subiectivi, dintre care m-aș opri, în principal, la condițiile concret-istorice ale perioadei, afilierea ideologică a autorului și nivelul științific al cercetării fenomenelor sociale. Astfel, clasa politică apare, în sens restrâns, drept clasă conducătoare, clasă dominantă, elită politică, profesioniști politici, sau, în sens mai larg, parlamentul și liderii politici, politicieni din toate structurile executive și legislative etc.
De aceea, cred că pentru a „reporni inima României”, trebuie în primul rând să consultăm și să tratăm inima clasei politice românești.
Întâmplător, suntem în apropierea unor noi alegeri europarlamentare. Ne vom alege reprezentanții în Parlamentul European și, aceștia vor trage după ei, după chipul și asemănarea lor, mulți funcționari la „curțile europene” și mulți reprezentanți în diversele oficine. Ei se vor închina sau nu la „înalta poartă”, ei vor vinde sau nu ce mai are subsolul României, ei vor accepta sau nu „directivele”, ei ne vor rânji superior sau nu de la înaltele „tribune”, ei vor trăi foarte bine și noi din ce în ce mai prost sau nu, ei…
Pentru că nu vedem decât aliniere la tot ce se comandă, indignarea m-a îndemnat, adeseori, să analizez câteva dintre punctele tari și slabe ale relației România – Uniunea Europeană, pentru ca, pe această bază, să identific dacă și ce se mai poate face.
Complexitatea condiționalităților impuse de globalizare, de agresivitatea capitalismului financiar-bancar axat pe obținerea profitului prin orice mijloace, de liberalizarea circulației de toate tipurile, de transformarea comerțului cu sclavi africani în sclavie economico-socială, de crearea intenționată a haosului global prin provocarea diverselor tipuri de crize și, în acest plan, exacerbarea crizei schimbărilor climatice și a crizelor medicale etc. ne obligă la responsabilitate și „creativitate”.
Teoretic, ar fi nevoie de multă răbdare, însă, pare că timpul nu mai are răbdare cu noi.
Această cugetare îmi aduce aminte de Ilie Moromete, a cărui viață zugrăvită într-un inegalabil stil realist-socialist (acum este numit realist-obiectiv), de Marin Preda, în romanul social MOROMEȚII, reface viața satului românesc din Câmpia Dunării înainte și după cel de al Doilea Război Mondial.
Vă amintesc, încheierea primului volum: „Moromete intră într-o lungă stare depresivă din care n-avea să fie scos decât de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea război mondial: timpul nu mai avea răbdare.”
Ca în finalul celui de al doilea volum, la aproape 80 de ani, pe patul de suferință, să-și exprime răspicat crezul: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viață independentă.”
Viața lui Ilie Moromete marchează o etapă de răscruce a istoriei noastre, dar oare nu am trăit și noi, cel puțin generația mea, tot un moment de răscruce al istoriei. Oare nu am trecut și noi de la un regim politic la altul, nu am ieșit dintr-o sferă de influență și am intrat în alta, nu am schimbat comisarii cu alții, nu am…și câte nu-uri ar mai fi! Dar, atunci s-a reușit ca, după mai puțin de zece ani, să redevenim independenți, să alungăm armata sovietică din țară, să reparăm, ce se mai putea repara din greșelile bolșevicilor sovietici și să construim o țară liberă, independentă și prosperă.
Acum, după mult mai mulți ani, constatăm că procesul este invers, suntem colonizați, jefuiți, sărăciți și prostiți.
Și cum observam anterior, timpul nu mai are răbdare.
Cu simple constatări defetiste nu se poate schimba situația, trebuie să gândim și să acționăm corelat cu realităţile imperialismului global.
În textele următoare, am să încerc, pe baza evaluărilor anterioare și simplificând, să propun câteva soluții pentru repornirea „Inimii ROMÂNIEI”, împărțite în trei categorii:
Referitoare la organizarea și funcționarea Uniunii Europene;
Referitoare la relația României cu Uniunea Europeană;
Referitoare la organizarea și funcționarea României.
