Contează întrebarea?
Contează deoarece de aici provine principala amenințare la adresa păcii în Europa. Rusia se simte trădată de occident, care îi promisese lui Gorbaciov, cu ocazia reunificării Germaniei că NATO nu se va extinde ”cu nici un centimetru” spre est, nici măcar în Germania reunificată.
De unde știm promisiunile? Nici nu au fost secrete, dar după dispariția URSS au intrat în uitare. De curînd s-au desecretizat documentele despre politica externă a SUA, ele se găsesc pe internet la NATIONAL SECURITY ARCHIVE. Printre alte lucruri interesante, bazate pe documente am găsit și discuțiile privind reunificarea Germaniei și rolul NATO. Saitul este [1].
Din documente rezultă clar cum a fost păcălit cu cinism Gorbaciov și cum în politica externă nu se poate avea nici o încredere în gentlemen’s agreements.
Cum de a acceptat conducătorul celei de a doua supraputeri să fie escrocat în halul acesta este o altă discuție.
Repere cronologice.
Toate afirmațiile de mai jos sunt dovedite prin documente. Cititorul curios poate merge la [1] să le citească; nu le-am pus aici pentru că textul devenea prea mare și greu de citit
Deci
9 noiembrie 1989. Se demolează Zidul Berlinului.
2-3 decembrie 1989. Întîlnirea de la Malta Bush – Gorbaciov. Bush îl asigură pe Gorbaciov că S.U.A. nu ar profita de ”revoluțiile” din Europa de Est pentru a dăuna intereselor sovietice; („Nu am țopăit pe Zidul Berlinului”). Popularitatea lui Gorbi este la apogeu: în vizita lui (și a nevestei) la papa Woityla de la Roma gloatele se îmbulzesc să îl vadă să îl atingă, ca pe sfintele moaște. Nu se discută concret despre măsuri de securitate ci mesajul este că de acum înainte SUA și URSS nu mai sunt dușmani, ci prieteni. Întîlnirea fusese cerută în iulie 1989 de Bush, îngrijorat de popularitatea și prestigiul lui Gorbaciov: ideea era să arate că nu numai Gorbaciov are inițiative la nivel mondial, ci și el, președintele SUA. Fostul consilier al lui Gorbaciov, Anatoli Cerneaev își aduce aminte [2]:
”Mihail Sergheevici (MS) știe că negocierile cu privire la câte rachete vom reduce astăzi sau mâine nu sunt chestiunea decisivă. Factorul decisiv este că URSS și SUA nu mai sunt inamici. […]Și Hrușciov a vrut asta, dar nu l-a lăsat ideologia […]MS nu crede în nicio ideologie. El spune adesea: ar trebui să ne împușcăm unul în celălalt pentru că credem în diferiți zei? Aceasta nu este doar o metaforă amuzantă, este adevărata lui convingere. El știe că nimeni nu va începe un război împotriva noastră. […]Armata s-a transformat într-o povară organică pentru societate. […].Amândoi (M.S. și Bush) arătau cu adevărat „bine” împreună – și au dat speranță întregii umanități.”
31 ianuarie 1990. Ministrul vest-german de externe Hans-Dietrich Genscher ține un discurs public major la Tutzing, în Bavaria, privind unificarea Germaniei. SUA. Precizează că procesul de unificare german nu trebuie să conducă la o „afectare a intereselor de securitate sovietice”. NATO ar trebui să excludă o „extindere a teritoriului spre est, adică apropiindu-l de granițele sovietice.” Mai mult, propune ca teritoriul est-german să fie în afara structurilor militare NATO chiar și într-o Germania unificată în NATO.
6 februarie 1990. Întîlnirea Genscher – Douglas Hurd. Genscher, ministrul de externe RFG declară: „Rușii trebuie să aibă o anumită asigurare că, dacă, de exemplu, guvernul polonez a părăsit într-o zi Pactul de la Varșovia, ei nu s-ar alătura NATO în următoarea zi.”
9 februarie 1990. Întîlnirea miniștrilor de externe americani și sovietici Baker – Șevarnadze. Baker l-a asigurat pe Gorbaciov că dacă Statele Unite își păstrează prezența în Germania în cadrul NATO, nici un centimetru din jurisdicția militară actuală a NATO nu se va răspândi în direcția estică”.
10 februarie 1990. Întîlnirea Kohl-Gorbaciov. Cancelarul vest-german a obținut acordul sovietic de principiu la unificarea Germaniei în NATO, atâta timp cât NATO nu se extinde spre est. Kohl l-a asigurat pe Gorbaciov „Noi credem că NATO nu ar trebui să-și extindă sfera de activitate”. După întâlnire, Kohl jubilează: ca parte a formulei Helsinki, conform căreia statele își aleg propriile alianțe, Germania ar putea alege NATO.
11 aprilie 1990. Ministrul de externe britanic, Douglas Hurd se întîlnește cu Gorbaciov. Spune că Marea Britanie „a recunoscut în mod clar importanța de a nu face nimic pentru a prejudicia interesele și demnitatea sovietice
4 mai 1990. Întîlnirea Baker – Shevardnadze. Baker îi raportează lui Bush: „Am folosit discursul tău și recunoașterea noastră a nevoii de adaptare a NATO, din punct de vedere politic și militar, și să dezvolte OSCE pentru a-l asigura pe Shevardnadze că procesul nu va aduce câștigători și învinși. În schimb, ar produce o nouă structură europeană legitimă – una care ar fi incluzivă, nu exclusivă.”
18 mai 1990. Întîlnirea Baker – Gorbaciov. Baker îi propune lui Gorbaciov 9 puncte: transformarea NATO în alianță politică, întărirea structurilor europene, menținerea Germaniei nenucleare și luarea în considerare a intereselor de securitate sovietice. Îi raportează lui Bush că i-r fi zis așa lui Gorbaciov : „Înainte de a spune câteva cuvinte despre problema germană, am vrut să subliniez că politicile noastre nu vizează separarea Europei de Est de Uniunea Sovietică. Am avut această politică înainte. Dar astăzi suntem interesați să construim o Europă stabilă și să o facem împreună cu voi.”
25 mai 1990. Întîlnirea Mitterand – Gorbaciov. Diplomat, îi spune președintelui sovietic că el este „ în favoarea demontării treptate a blocurilor militare”; și că Occidentul trebuie să „creeze condiții de securitate pentru URSS”. Ca să nu se supere Bush, îi scrie acestuia în scrisoare despre conversația sa cu liderul sovietic, accentuînd „cu siguranță nu vom refuza să detaliem garanțiile la care ar avea dreptul să le aștepte pentru securitatea țării sale”.
31 mai 1990. Întîlnirea Bush – Gorbaciov , Washington. Bush : ”Germania din NATO nu va fi niciodată îndreptată către URSS […]nu avem nicio intenție, nici măcar în gândurile noastre, să dăunăm în vreun fel Uniunii Sovietice. Un astfel de model, în opinia noastră, corespunde și intereselor sovietice.”
8 iunie 1990. Întîlnirea Thatcher – Gorbaciov , Londra. Ca să îl sprijine pe Gorbaciov, care deja avea probleme în țară cu politica lui capitulardă promite transformarea NATO într-o alianță politică, neamenințătoare din punct de vedere militar. I-a spus lui Gorbaciov: „Trebuie să găsim modalități de a oferi Uniunii Sovietice încredere că securitatea acesteia va fi asigurată... OSCE ar putea fi o umbrelă pentru toate acestea, precum și forumul care a adus pe deplin Uniunea Sovietică în discuție despre viitorul Europei.” (Vezi documentul 22)
5 iulie 1990 Declarația NATO de la Londra: o copie în avans a fost oferită asistenților lui Shevardnadze, pentru a fi la curent.
17 iulie 1990. Apelul telefonic de la Bush către Gorbaciov. Bush explică: „pentru voi am dat declarația noastră comună privind neagresiunea; invitația noastră de a veni în NATO; acordul nostru de a deschide NATO la contacte diplomatice regulate cu guvernul dumneavoastră și cu cele ale țărilor din Europa de Est; […]am schimbat fundamental abordarea noastră militară asupra forțelor convenționale și nucleare. Am transmis ideea unei OSCE extinse, mai puternice, cu noi instituții în care URSS să poată împărtăși și să facă parte din noua Europă.”
12 septembrie 1990. Tratatul final de unificare a Germaniei. Se oferă asigurări cu privire la protejarea intereselor de securitate sovietice și la includerea URSS în noile structuri de securitate europene.
Martie 1991. Prim-ministrul britanic John Major îl asigură personal pe Gorbaciov: „Nu vorbim despre întărirea NATO”. Cînd ministrul sovietic al apărării, mareșalul Dmitri Yazov (mai sceptic) l-a întrebat pe Major despre interesul liderilor est-europeni pentru aderarea la NATO, liderul britanic a răspuns: „Nu se va întâmpla așa ceva”.
Iulie 1991. Deputații Sovietului Suprem rus în vizită la sediul NATO. Manfred Woerner, secretarul general (1988 – 1994) le-a spus „Nu ar trebui să permitem izolarea URSS de comunitatea europeană […]Consiliul NATO și el sunt împotriva extinderii NATO)”
Concluzie: Gorbaciov a fost de acord cu unificarea Germaniei în NATO ca rezultat al acestei cascade de asigurări și pe baza propriei analize că viitorul Uniunii Sovietice depinde de integrarea acesteia în Europa, pentru care Germania va fi actorul decisiv. El și oamenii lui credeau în ”casa comună Europeană de la Atlantic la Vladivostok” . Odată cu transformarea NATO se va ajunge la o pace și colaborare pe termen lung printr-o formulă care va ține seamă de securitate ale întregului mapamond. Visa la o alianță cu SUA și Germania. Nu avea de unde să știe că departamentul de stat încerca să găsească tertipuri pentru a extinde NATO în Europa de Est
Cum și-au luat americanii vorba înapoi
Pînă la dispariția URSS, Gorbaciov a trăit cu convingerea că Occidentul nu îi amenință securitatea și NATO nu se va extinde. Catastrofa care a declanșat situația încordată de azi a fost dizolvarea URSS provocată de Ielțîn. Înțelegerile cu Gorbaciov au devenit caduce iar NATO a început să se extindă sub privirile împăienjenite și neputincioase ale lui Ielțîn.
Este adevărat că nu imediat. SUA a mai așteptat să vadă dacă Rusia (care se declarase moștenitoarea URSS) era capabilă de a negocia. În anii 90 economia și politica Rusiei erau în ruine; demența privatizării, a terapiei de șoc, a crimei organizate și a oligarhilor o făcuseră inofensivă, cu tot ”sprijinul” vestului care a oferit ajutoare financiare înghițite imediat de mafie.
Ideea trădării partenerului cocea deja în capul lui Clinton. Pe de o parte ar fi vrut o nouă relație cu Rusia, dar americanilor le intrase deja în cap că ei sunt cîștigătorii războiului rece și, după cum se știe, vai de cei învinși!
Ielțîn credea că el este cel victorios în lupta cu comunismul și se aștepta de la recunoștință din partea lumii, ba chiar spera să bage el Rusia în NATO.
Numai că nu a fost să fie. Americanii au așteptat pînă cînd grotescul personaj s-a făcut de rușine atacîndu-și cu tancurile propriul parlament în octombrie ( 2-4 Oct 1993, 200 morți). Pe 22 octombrie ministrul de externe american Waren Christopher s-a întîlnit cu Ielțîn și cu ministrul lui de externe, Kozîrev , l-au felicitat pentru frumoasa lui lecție de democrație (a salvat multe vieți că a ucis parlamentari) , Ielțîn și-a manifestat recunoștința că prietenul lui – Clinton – nu l-a lăsat la greu. Americanii i-au propus un „Parteneriat pentru Pace” care va servi drept mecanism de dialog cu toate fostele state sovietice și ale Pactului de la Varșovia. Elțin a spus că are încredere deplină în Statele Unite și Clinton. NATO va merge mai departe cu un Parteneriat pentru pace pentru toți, Rusia s-a alăturat și ea Parteneriatului la 22 iunie 1994.
Ei bine, la trei luni după eveniment, așa cm se cuvine între parteneri, Clinton l-a informat pe Ielțîn că e ok parteneriatul dar că NATO se va extinde. ”Vom merge mai departe în acest sens dar nu ți-am spus niciodată asta[…] Extinderea NATO nu este anti-rusă… Ce vreau eu este să folosesc expansiunea NATO pentru a promova obiectivul mai înalt al unității și integrării securității europene – un obiectiv pe care știu că îl împărtășiți”. Ca să îl îmbuneze i-a explicat că Rusia ar putea deveni și ea membră a NATO (dacă e cuminte n.m.). Ielțîn s-a trezit peste trei luni și, la o conferință OSCE a protestat (”De ce să semănăm semințele neîncrederii? La urma urmei, nu mai suntem adversari, suntem parteneri” – dar degeaba.[3]
Umilința finală a lui Ielțîn avea să fie primirea în NATO a șase state foste socialiste exact înainte de agresiunea împotriva Iugoslaviei.
Concluzie
Extinderea NATO este o consecință logică a dispariției URSS. Vidul de putere rezultat a fost ocupat de inamic. Perceperea contrarevoluțiilor din Est din 1989 ca fiind o victorie în războiul rece a dus la ratarea păcii. După 25 de ani ”partenerii” au devenit adversari. S-a ratat o ocazie de a realiza Casa comună europeană de la Atlantic la Vladivostok. SUA au adoptat cel mai mare buget militar din istorie iar vasalii săi din fostele state socialiste sunt obligate la un război propagandistic împotriva Rusiei și Bielorusiei. Viitorul nu arată bine.
Cine este de vină pentru această situație? Pentru un om de bun simț răspunsul este clar: SUA Căci NATO este o organizație subordonată SUA. Pretențiile de securitate ale Rusiei sunt justificate.
Cum se va rezolva problema, nu este clar. Viitorul imediat arată rău. Demonizarea adversarului duce la război, dar un război NATO – Rusia este de negîndit.
Bibliografie
[2] https://nsarchive2.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB298/Document%2013.pdf