1. Introducere

La ședința de dezbateri ale Clubului Socialiștilor ne-am angajat să organizăm un protest în fața Ambasadei Republicii Polonia, protest împotriva persecutării comuniștilor. Împreună cu alte partide și formațiuni sau cu stîngiști neafiliați. În definitiv noi ceream respectarea dreptului la opinie și la organizare. Suntem în UE, Polonia este în UE iar drepturile omului sunt sacrosancte.  Dreptul nostru la protest este și el sacrosanct.

Nu părea să fie cine știe ce. Nu ceream nimic pentru noi. Și peste tot în Europa partidele de stînga fac la fel. Nu există libertate fără solidaritate. Iar noi militam pentru libertatea lor, dar și a noastră.

 

Daniel Filimon , sceptic: o să vă interzică protestul.

Petre Ignatencu, optimist: faceți cerere la primăria capitalei; dacă vă răspund la cerere treaba este deja aranjată.

David Filimon îmi trimite pe mess: ia citește aici legea 60/1991 , mai precis

 

Art. 9. – Sunt interzise adunarile publice prin care se urmareste:

  1. a) propagarea ideilor totalitare de natura fascista, comunista, rasista, sovina sau ale oricaror organizatii terorist-diversioniste, defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la ura nationala sau religioasa, incitarea la discriminare, la violenta publica si la manifestari obscene, contrare bunelor moravuri;”

Eu: prostii. Nu propagăm nici o idee totalitară, dimpotrivă, milităm pentru respectarea drepturilor omului pe care statele din UE sunt obligate să le respecte.

 

2. Cuprins.

Luni 23 aprilie facem cererea la primărie pentru aprobarea protestului. Cîți să participe? Am pus 20. Cererea făcută cu ștampilă, cu de toate. Știe Petrică Dima cum. Este dusă la primărie.

Miercuri 25 aprilie. Mă sună Petrică Dima: a doua zi, să mă prezint la comisia tehnică la primăria generală pentru a lua aprobarea.

Joi 26 aprilie. Ca să fiu punctual ajung la Primărie, vizavi de Cișmigiu cu o jumătate de oră mai devreme. Nu  mai fusesem niciodată acolo, deși am trecut puțin de prima tinerețe. Întotdeauna ideea de a avea de a face cu autoritățile mă făcea puțin nervos și evitam pe cît se putea.

La Primărie nu intri cum vrei. Sunt doi polițiști (amabili) la intrare, le spui unde vrei să mergi, lași buletinul și ei te îndrumă. Le zic de Comisia tehnică. În ce problemă? Aprobare protest. Păi cu asta nu se ocupă Comisia Tehnică, ci Comisia de Ordine Publică. La Cupolă. La mansardă. Cum se ajunge acolo? Cu liftul pînă la etajul trei, apoi pe scări.

Așa și fac. Urc cu liftul pînă la etajul trei și apoi întreb lumea de acolo cum se ajunge la Cupolă. Te rătăcești ușor pe holurile acelea. Mansarda este imensă, plină de funcționari cu calculatoare, foarte ocupați. La Cupolă am văzut o masă cu mai mulți cetățeni care păreau în ședință sau erau petenți, ca și mine. Nici unul nu părea de-al locului, așa că trec pe lîngă ei căutînd birouri pe care să scrie ”Comisia de Ordine Publică”. Nu e nici unul la Cupolă, așa că găsesc o ușa deschisă și întreb un creștin unde este comisia de Ordine Publică. Nu știe nimeni. Cineva mă trimite la etajul trei. Cobor și iau la rînd birourile. Dau peste o funcționară foarte amabilă, care nu știa nici ea. Îi explic ce vreau – aprobare pentru un protest și doamna începe să întrebe la rîndul ei colegii. Merge cu mine pe la birouri și, din om în om, găsim locul. Era chiar la masa cu cetățeni care păreau să fie, ca și mine, petenți. Unul din ei îmi confirmă: da, am nimerit bine. Să iau loc și să aștept pînă voi fi chemat. Deja era 12,45.

Mansarda este foarte spațioasă și întărită cu bîrne de lemn. Sunt niște măsuțe acolo, ceva scaune. Mai era un cetățean amabil cu o bărbuță blondă  care era și el petent: cerea aprobare pentru un eveniment, nu am întrebat ce, nu mi-a spus. Fusese programat la 11,30.  Aștept ceva vreme și îl întreb de ce nu se duce la masa cu funcționari ai primăriei. Se uită surprins și îmi spune: păi este altcineva care e la masa lor. Oamenii de acolo păreau că stau, plictisiți, la o șuetă. Dar nu era așa: petentul de la masa lor, un cetățean cu un costum negru, pe care mi l-a arătat cel de dinaintea mea părea că le zice cîte ceva iar unii din ei parcă răspundeau și ei.  Mai mult moțăiau.

Și așa durează de fiecare dată? Îl întreb eu.

Nu, uneori poți obține aprobarea în cinci minute – îmi zice el.

La el chiar așa a fost: cinci minute.

Pe la 13,30 îmi vine și mie rîndul.

Iau loc la masă. În dreapta mea e un cetățean care scrie ceva la un laptop. Probabil aprobarea. În stînga mea un funcționar respectuos, care nu știu ce rol avea.

Mă recomand. De la PSR, vrem aprobare pentru un protest în fața ambasadei Poloniei.

Cel din dreapta mea, care scria la calculator îmi spune: acolo nu se poate, e zonă privată, sunt locatari, îi putem deranja.

Păi nu o să facem zgomot, dacă e pe așa. O să facem un protest mut, cu niște pancarde.

Și ce o să scrieți pe pancarde?

Niște lozinci.

În ce limbă?

Română, engleză și poloneză.

Dar pentru ce protestați?

Împotriva persecutării comuniștilor în Polonia. Am primit informații de la o tovarășă de a noastră poloneză că mine va fi continuarea unui proces prin care se vrea interzicerea partidului.

Îi văd cum se sperie.

Cel amabil din stînga mea: ne pare rău, dar am primit indicații de la domnul viceprimar să nu vă aprobăm.

Poftim?

Credeam că e o glumă.

Cum îl cheamă pe viceprimar?

Aurelian Bădulescu.

Un tip din fața mea: dar partidul comunist nu este interzis prin lege? Mai există partid comunist în România?

Da, domnule. Nu e interzis iar în România sunt două partide comuniste: Partidul Comuniștilor și PCR21.

Nu le vine să creadă. Caută o vreme pe internet.

Dar noi suntem alt partid – PSR. Foarte legali, am participat și la alegeri…

Cel din dreapta: vrem o listă cu numele participanților. Cîți o să fie?

Eu: nu am așa ceva. Am lansat pe internet anunțul. Noi am făcut cererea pentru douăzeci de persoane. Dar putem să venim și cu mai puțini , cum vreți. Zece sau cincisprezece.

El: zece sau cincisprezece? Că nu e același lucru.

Iar se lasă tăcere.

Vine un tînăr hiperdrăguț de la jandarmi. Binevoitor. Nu știa despre ce e vorba. Unul de la masă zice: uite, domnii vor să facă un protest aici – și îi arată harta. Îi arăt și eu fotografia cu locul. Tînărul hiperdrăguț zice: dar asta se poate rezolva. Faceți protestul aici  – și îmi arată un loc la vreo 50 metri mai încolo, la intersecția cu strada Atena (cred). Aici pot veni mai mulți.

În capul mesei erau trei persoane care tăcuseră pînă atunci. O doamnă blondă cu o rochie albastră, un tînăr brunet înalt și atletic și încă unul.

Brunetul cel atletic zice: nu asta e problema, ci legea 60.

Cum adică

Ia uitați ce scrie aici la punctual 9:”  propagarea ideilor totalitare, de natura fascista, comunista

A, asta era?

Pai suntem în ordine. Noi nu vrem să propagăm idei totalitare, ci dimpotrivă.

Da, dar aici scrie totalitare SAU comuniste.

Nu scrie așa, domnule. Nu e nici o virgulă. Scrie propagarea ideilor totalitare de orice fel: musulmane, creștine, liberale.. Se poate interpreta și cu bunăvoință.

Doamna blondă în rochie albastră pufnește: nu dumneavoastră interpretați textul legii, ci noi.

Cu virgulă sau nu, e același lucru.

Cel de lîngă mine din stînga, amabil: nu avem ce face. Ni s-a spus EXPLICIT de domnul viceprimar că protestul NU SE APROBĂ.

Apoi m-am enervate și am zis destule. BA chiar i-am fotografiat, făcîndu-l pe tînărul cel frumos și atletic să se apropie amenințător spre mine.

Am plecat de acolo plin de indignare și furie neputincioasă.

 

3. Încheiere.

Nu e voie miting de protest? Atunci facem altceva. Mergem ca niște cetățeni particulari la ambasadă, vreo zece, facem o delegație de trei și intrăm la domnul ambasador și îi dăm o scrisoare de protest. Scrisoare trimisă pe e-mail în prealabil.

Apoi ne fotografiem cu lozincile noastre

Nie ma wolnosci bez solidarnosci

Za wolnosc wasza I nasza

A fi Marxist nu e o crimă

Ceea ce am și făcut. Am fost 12 persoane: cîțiva de la PSR, cîțiva de la Partidul Comunitar, cîțiva neafiliați.

DSCN0114DSCN0096

 

 

 

 

 

 

 

Jandarmii ne așteptau în fața ambasadei.

Numai o singură persoană intră. Să lase buletinul.

Mă ofer eu. Jandarmul îmi înhață buletinul și îl dă altuia, care nu știu ce moșmondește la el. Am scrisoarea la mine. Sun la interfon.

Într-un tîrziu răspunde o fată. Nu știe românește, vrea să îi explic în engleză cine sunt și ce vreau. Vreau să dau o scrisoare domnului ambassador. Îmi zice că e o căsuță poștală lîngă gard, să las scrisoarea acolo.

DSCN0108Pardon ? Nu vreau să las scrisoarea acolo, vreau să fiu sigur că ajunge la el și mai vreau să vorbesc cu o ființă umană, nu cu interfonul.

După vreo zece minute domnișoara apare, supărată rău. Era poloneză și știa despre ce este vorba. Vreau să protestez pentru persecutarea comuniștilor. Nu îmi deschide poarta, ci îi dau scrisoarea printre zăbrele. O fi politețea poloneză.

Ca să o enervez și pe ea îi zic ”Jeszcze Polska nie zginela czy zginela juz?”

Polonia nu a pierit încă sau deja nu mai e?

Jandarmul, la stație: ”A predat scrisoarea, ce facem, îi dăm înapoi buletinul?”

Mi-l dă înapoi.

Mă întorc printre ai noștri, care aveau cele trei lozinci. Să ne fotografiem cu ele.

De data asta vin mai mulți jandarmi să ne spună că nu e voie.

De ce?

Uite de aia.

Dacă e pe așa, lasă că facem poze în fața guvernului.

Zis și făcut.

31381329_10212275948881875_7086791562767630336_n(1)DSCN0120

Numai că acolo erau alți jandarmi prietenoși care ne-au zis că nu e voie și curioși: voiau să știe ce înseamna ”Nie ma wolnosci bez solidarnosci”

Înseamnă ”Nu e libertate fără solidaritate”

Lozinca polonezilor din vremea eroică a Solidarității, cu care m-au prostit și pe mine acum 30 de ani….

Și ei au vrut buletinul.

Vizavi erau niște #rezist care zbierau ”De-mi-si-a” și aveau și portavoci.

Probabil că sunt proteste bune și proteste rele.

Știe domnul viceprimar Aurelian Bădulescu.

 

 

 

 

 

Articol scris de Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu este doctor în matematică, profesor universitar, membru în Biroul Executiv al Partidului Socialist Român.

Vizualizari: 3969 ,

2 răspunsuri la Libertatea de a protesta în România

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Valea Jiului în agonie

    În volumul lui David Kideckel România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, tradus în […]