Îmi aduc aminte ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Eram în vacanța de iarnă și încercam din răsputeri să profit cât mai mult de acele zile frumoase de sărbători. Era o zi caldă pentru acea perioadă și mă aflam, împreună cu fratele meu și câțiva prieteni ce locuiau pe aceeași stradă cu mine, pe un deal situat în apropierea casei mele la o partidă de fotbal. Nu am să uit acea zi cu siguranță.

         Spre seară am coborât cu toții la casele noastre. Odată ajunși, primul lucru spus de mama a fost: „E Revoluție, să stați acasă și să nu mai ieșiți nicăieri”. Oarecum speriați de acel cuvânt, Revoluție, am rămas împietriți și eu și fratele meu, uitându-ne unul la altul. După câteva minute de reflecţie, am întrebat-o pe mama ce s-a întâmplat cu adevărat. Eram curioși. Ne-a povestit cum oamenii au ieșit în stradă în București şi Timișoara și că Președintele Ceaușescu a fugit din Capitală, că s-au tras focuri de armă și că sunt câțiva oameni răniți. Când am auzit cuvântul arme, mi-am imaginat cât de gravă este situația.

             Având posibilitatea de a atinge cu mâinile mele puști de vânătoare, pot spune că eran „obişnuit” cu armele. Da, eran un copil, dar am avut această posibilitate, bunicul meu fiind vânător. Doar că acum îmi imaginam că vânatul, reprezenta, de fapt, oamenii ieșiți în stradă, nevinovați și nu niște animale. În mintea mea, tot ce se întâmpla în București, părea destul de complicat și grav în același timp.

            Am întrebat-o din nou pe mama de ce a fugit Ceaușescu, că doar nu făcuse nimic rău să îi fie frică. Răspunsul mamei a fost prompt: „vor să îl omoare”. Nu am să uit asta. Nu puteam înțelege de ce ar vrea cineva să omoare un om, ca să nu mai spun, președintele unei țări. Familia mea, pot spune, că a dus-o destul de bine. Părinții mei munceau amândoi și aveau salarii destul de mari.

          Recunosc că în acea vreme nu prea îmi plăceau anumite lucruri. Rămâneam, de multe ori, fără curent seara, trebuia să stăm la coadă pentru a cumpăra anumite alimente care mai erau şi pe cartelă. Şcoala ne trimitea, pe noi copiii să strângem, gratis, tot felul de fructe sau legume. Da, recunosc că în mintea mea de copil am avut o bucurie în suflet când mi-a spus mama că o să avem în sfârșit „Democrație” și în țara noastră, că vom avea libertate de expresie, egalitate social. Mai mult, o să ne putem înfiinţa propria afacere şi ne vom bucura de multe alte „Libertăți” la care, copil fiind, visam. Îmi imaginam cât de bine o să o ducă țara noastră și că în sfârșit o să fim liberi și nu o să mai avem parte de atâtea constrângeri.

             Sincer, am rămas șocat când am văzut prima dată la televizor asasinarea lui Ceaușescu și a soției lui. Mă gândeam, cum poți omorî un om? Am văzut și procesul de judecare a celor doi. Eram copil, dar mi s-a părut oribil și nedrept. Nu puteam accepta crima. Doar nu omorâse pe nimeni. Și să o omori și pe soția lui. De ce? Nu puteam înțelege.

         A trecut și vacanța de iarnă și cu multă nerăbdare am început școala. Prima zi când ni s-a spus de către diriginte că putem veni la școală cu ce haine dorim, a fost, cred, cea mai fericită zi din viața mea. Mă cam plictisisem de uniforma pe care eran obligaţi să o purtăm în fiecare zi. Deja îmi imaginam că vor urma multe alte lucruri bune. Toate visele mele din acea zi de iarnă, în care toți românii trebuiau să se bucure de libertate, bogăție, justiție, s-au spulberat în momentul în care am terminat cursurile facultății. Bun. Eram Licențiat în Științe Economice. Mă așteptam la o viață liniștită și îmbelșugată. Doar eram Economist. În timpul Facultății lucrasem la o firmă de asigurări și pensii private. După ce am vorbit în fața multor oameni strânși într-o fabrică și am convins o mare parte să își facă pensii private, firma a dispărut. Noroc că nu apucaseră bieții oameni să semneze sau să plătească prima cotă. Altfel nu aș fi putut să dau ochii cu oamenii aceia. Atunci am zis, dacă asta e democrația, nu prea îmi place.

       Licențiat în Științe Economice, am început să îmi caut de lucru. Toată lumea cerea experiență. Gândeam eu, dacă nimeni nu mă angajează, cum să am experiență? Logic, nu? După lungi căutări, am ajuns tot la asigurări. Acolo cel puțin aveam ceva experiență. Salariul, vai de capul meu, mai trebuia să îmi plătesc și naveta. Nu rămâneam cu aproape nimic. În final, tot cu ajutorul „cunoștințelor”, am reușit să găsesc un loc de muncă decent, cât de cât și apropiat de studiile mele. Numai că nici acolo salariul nu îmi ajungea de la o lună la alta.

           Și atunci am început să îmi dau seama că libertatea la care visam nu prea mirosea a bine. Eram obișnuit cu acele vremuri, când părinților, muncind bineînțeles, nu numai că le ajungeau salariile de la o lună la alta şi, pe deasupra, mergeau și în vacanțe, dar au crescut, îmbrăcat, încălțat 2 copii și nu duceau lipsă de aproape nimic. Eu în schimb, cu un salariu și cu o facultate terminată, nu mă descurcam de la o lună la altă. Am uitat să menționez că nici unul dintre părinții mei nu aveau facultate.

           Țin să menționez că familia mea și implicit eu, am avut un nivel de trai bun, atât pe timpul comunismului, cât și acum în democrație. Întotdeauna omul tinde să analizeze în funcție de locul sau perioada de timp în care a avut experiențe mai plăcute sau neplăcute la nivel personal, profesional, sentimental etc. Fac această mențiune pentru cei care cred sau tind să creadă că am trăit mai prost sau mai bine în una din cele 2 perioade. Am trăit la fel de bine.

           Și atunci, stau și mă gândesc, câtă libertate are un om căruia nu-i mai rămân bani din salariu de la o lună la alta? Ce alegeri poate să facă ? Nici măcar nu are libertate de mișcare. Fără bani, unde să mergi?

           Au trecut anii și am văzut cum democrația și libertatea, cea mult râvnită în ’89, au rămas promisiuni și vise deşarte. Avem acces liber la serviciile sanitare, dar suntem liberi să alegem acele servicii sanitare de calitate de care avem nevoie? Copiii noștri au dreptul la educație, dar suntem liberi să alegem o școală bună? Ni se cuvin condiții decente de muncă, dar avem de unde să alegem un loc de muncă în care să fim tratați în mod just? Avem libertate de exprimare, dar ne-o putem exercita în fața unui politician sau a unui om „important” care numaidecât te dă în judecată pentru calomnie?  Sărăcia ne răpește mult din libertate, oameni buni.

           Cum aș putea eu convinge milioanele de români care își duc viața de pe o zi pe alta că sunt liberi? Sunt liberi să fie săraci. Da, asta este  libertatea pe care ne-am ales-o.

            Există nenumărate exemple de oameni care au reușit în „Democrație”, bravo lor, mă bucur pentru ei. Dar câți sunt? Un număr extrem de mic. Și restul? Să fim condamnați la sărăcie și mediocritate? S-a promis Democrație și Libertate întregului popor român. Nu numai unei părți din popor.

           De ce noi, emigranții, suntem nevoiți să ne lăsăm familiile, casele, prietenii și să plecăm la mii de kilometrii depărtare, doar ca să ne asigurăm un trăi decent? De ce nu avem libertatea să rămânem în țara noastră, lângă familiile noastre iubite și să avem parte de același trai decent?

           Să vă aduc aminte că în timpul Comunismului și al economiei centralizate, toți aveam dreptul la o casă, la o locuință? Nimeni nu dormea pe străzi. Statul construia locuințe pentru toți românii. Și în afară de asta, achiziționai o locuință în rate mai mult decât accesibile pentru salariul pe care îl încasai lunar.

           În scumpa și râvnita „Democrație”, mai are tot românul dreptul la o locuință? Și-o poate permite oricine? Nu, dragilor. Doar unii, cu salarii destul de mari. Câți oameni dorm pe stradă şi în canale? Câți mor de frig, de foame? Mulți, nu?

          Înainte de ‘89, e adevărat că erau şi restricții, dar părerea mea este că a avut și multe lucruri bune. În „Democrație” ți se pare că ai libertate, că ești liber să faci ce vrei, dar constatăm că este numai o iluzie pentru că, în realitate, a adus multă SĂRĂCIE și SUFERINŢĂ.

       Părerea mea este că ar trebui luat ce a fost pozitiv în timpul comunismului și în timpul economiei centralizate și adaptat unei societăți democratice. Cu o economie de piață controlată, planificată, fără ca Statul să oblige. Doar să garanteze, să influențeze, să subvenționeze și să taxeze.

          De fiecare dată când văd pe vreunul care a condus țărișoara asta, condamnat pentru CORUPŢIE și alte fapte, nu mă bucur, pentru că nu este bine, oameni buni, să ne bucurăm de răul altuia, mă gândesc că pedeapsa luată este o pedeapsă divină pentru libertatea furată majorității românilor. Și în plus, să fie considerați Eroi și să își asume tot meritul? Eroi suntem noi, oameni buni, noi cei care mergem cu capul sus, în ciuda tuturor greutăților, noi cei care avem putere să îndurăm atâtea, noi cei care ne creștem copiii chiar dacă trebuie să îi punem să stea printre străini sau să îi lăsăm cu un dor în suflet pe bunicii lor. Noi suntem EROI.

            Te întreb și pe tine, cititorule, simți că ești liber în Democrația de după ’89?