Este cumva o ştiinţă nouă, fie ea şi una de graniţă, recent constituită, acoperind, de pildă, eventuale interferenţe între sociologie, drept, psihologie, etică ş.a.m.d.? Şi dacă, DA, care ar putea fi obiectul ei de cunoaştere? Cine ar fi „savanţii” care se străduiesc să-i descifreze virtuţile proprii actelor/proceselor sale cognitive? La asemenea întrebări încă n-am reuşit să găsim răspunsuri. Dar…
O certitudine totuşi avem: până să devină o ştiinţă, în adevăratul sens al acestui concept, victimologia în societatea românească este de aproape 28 de ani, un instrument folosit pentru exploatarea sentimentului culpabilităţii noastre colective. Un sentiment nicidecum specific nouă, românilor, ca popor, ca naţiune. Dar în mod sigur un sentiment, poate chiar o stare de spirit, pe care regimul politic postdecembrist, a căutat să ne-o inoculeze încă de la instalarea sa în zilele fierbinţi ale unui sfârşit de decmbrie al anului 1989. De atunci au început să abunde întrebări de genul: cum de am susţinut un regim atât de odios precum regimul Ceauşeştilor? Cum de am putut fi complici cu instrumentele dictaturii odioase gen sinistra Securitate? Cum de am putut accepta să ne comportăm ca un „popor vegetal” (Ana Blandiana) sau să ne fi lăsat pervertiţi de asemenea manieră încât să ne fi fost afectată până şi „fibra biologică” proprie (Corneliu Coposu)?
O preocupare constantă şi insistentă a regimului politic postdecembrist, indiferent de culoarea politică a guvernării, dar cu accente mai puternice din partea celor de dreapta: Constantinescu/Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu sau Băsescu/Tăriceanu, Băsescu/Boc a fost preocuparea pentru a se face uitat de către popor trecutul apropiat care din 1945 şi până în decembrie 1989 n-ar trebui receptat decât ca o imensă paranteză a istoriei noastre naţionale. Cu alte cuvinte, nimic nu s-ar fi creat de-a lungul celor patru decenii şi jumătate atât în plan material cât şi în cel spiritual; România aproape că n-ar fi existat pe harta Europei şi a lumii. Imaginea ei s-ar fi redus la aceea a unui imens gulag de tip sovietic, de unde şi formule sau lozinci tipice vocabularului „ştiinţific” al victimologiei: industria românească – un morman de fiare vechi, construcţiile gen Casa poporului, Metroul bucureştean, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul, marile centre urbane, reţeaua naţională de irigaţii, producţia de carte, de filme sau sistemele educaţional şi de sănătate ori numeroasele institute şi centre de cercetare ştiinţifică n-ar fi fost decât concretizarea unor investiţii aberante, realizări nonconcordante şi, ca atare, inutile, malformant comparate cu tendinţe reale ale dezvoltării culturii şi civilizaţiei contemporane din zona aşa-zisei „lumi libere”. Nu numai atât, dar, pentru a determina uitarea cât mai rapidă a trecutului apropiat, victimologia şi slujitorii ei năimiţi s-au constituit într-un tribunal permanent menit a incrimina amintita perioadă intens criminalizată, dar şi alte perioade ale istoriei noastre naţionale. De la bara acestui tribunal, ce-i drept încă neinstituţionalizat, se pronunţă un denunţ permanent şi cât mai vehement posibil la adresa trecutului criminalizat, autorii acestuia atribuindu-şi sau… atribuindu-lise un brevet de înaltă moralitate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, prin comparaţie, aceiaşi denunţători (Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Andrei Muraru, Stejărel Olaru, Marius Oprea ş.a.) marcaţi ei înşişi de grave culpe morale, sugerează cu insistenţă că, în ciuda corupţiei de care cei mai mulţi au fost învinuiţi public, ei ar fi, totuşi, purtătorii unei misiuni cu adevărat morale şi, deci, cei mai buni.
În concluzie, noi ar trebui să nu ne lăsăm păcăliţi în faţa victimologilor amintiţi, dar, ca ei, şi mulţi alţii şi să vedem, ca într-un îndemn formulat nu demult de o economistă franceză având şi pregătire filozofică, Flora Montcorbier, că răul, instalat la conducerea întregului nostru sistem, „face apel la credoul liberal, la un umanism moralizator, la un ecologism de compensaţie pentru a masca caracterul inevitabil şi esenţial al distrugerii de către om a naturii, a vieţii sociale”.
Marin Badea