• S. iun. 14th, 2025

SOCIALISTUL.RO

Schimbarea e tot mai aproape! Cont curent ROMÂNIA SOCIALISTĂ: RO27 BRMA 1210 0251 8257 RO01

Valea Jiului în agonie

ByGiugal Aurelian

feb. 26, 2021

În volumul lui David Kideckel România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, tradus în 2010 la Polirom, acesta se pierde printre muncitori, printre minerii din Valea Jiului și realizează un studiu despre ce înseamnă a te descurca în timpurile postcomuniste în zone ce au devenit treptat dezindustrializate. Într-o discuție cu Constantin Moldoveanu, Kideckel notează despre situația post-concediere a muncitorului-miner din Petrila. Disponibilizarea de la Minea Lonea i-a adus doar necazuri. Constantin Moldoveanu îi spunea antropologului că n-a dormit nicio noapte de când a fost dat afară, că țipă la copii tot timpul și că, în general, se simte deznădăjduit și abandonat.

Au trecut ani de atunci și situația minerilor din Valea Jiului nu s-a îmbunătățit. Dimpotrivă, s-a degradat continuu. În prezent, în Valea Jiului mai sunt activi doar aproximativ 4.000 de mineri, iar producția de energie electrică provenită din centralele pe huilă nu a depășit 1,2% din totalul energiei produse în țară (date din 2020). Prin urmare, mineritul ca activitate dispare. Politicile economiei verzi impun asta, Uniunea Europeană ne-o cere, iar statul român se conformează. Începând cu guvernarea Convenției din vremea premierului Victor Ciorbea, mineritul ca activitate economică s-a diluat treptat. Viitorul nu sună bine pentru mineri. Desigur, ei pot obține anumite pansamente salariale urmare a protestelor lor, dar finalul va fi același și previzibil: dispariția mineritului din Valea Jiului. Este cât se poate de clar acest traseu, după cum la fel de bine se conturează situația localităților rurale din România.

Practic, în această Vale a Plângerii, odată cu închiderea minelor, nu se întâmplă nimic bun. Activitățile economice alternative lipsesc, iar în acest context a le vorbi minerilor de recalificare sună mai degrabă a ironie. Se prea poate că prin intermediul cursurilor de recalificare zona minieră a județului Hunedoara să fie în final suprapopulata cu frizeri, cofetari, patiseri și alte asemenea meserii la modă în zone economic deșertificate. Cum în capitalismul neoliberal statul se retrage din economie, iar inițiativele de la centru generate de puterea politică lipsesc, rezultă că minerii trebuie să fie activi în a-și pescui peștele cu propria undiță – e oferta economică a așa-zisei meritocrații liberale. Prin urmare, minerii trebuie să se reprofileze și să încerce cartea antreprenoriatului, tot se bate monedă pe această posibilitate economică alternativă, se pot duce în zona turismului, e plină Valea de peisaje uimitoare, cu un cadru natural generos și locuri de petrecere în tihnă a concediului, putând deveni recepționeri, bucătari și chelneri pe la pensiunile montane. În caz că aceste alternative economice nu sunt așa de atractive (pandemia Covid-19 a subliniat bine cât de mult te poți baza pe activitățile economice de tip turism montan și litoral), există și posibilitatea migrației interne, către centrele urbane din țară, sau externe, în Europa de Vest. Pe scurt, cam astea sunt perspectivele ce se ițesc în zare, iar după cum evoluează lucrurile, e greu de crezut că se poate întâmpla altceva.

În acest mic articol aș vrea să amintesc de anumite realități cotidiene. Sunt câteva aspecte ce ne atrag atenția în cazul acestui conflict de muncă. În primul rând disprețul pentru această categorie profesională. Am văzut zeci de luări de poziție, cu ironii unele cât se poate de triviale, minerii fiind în continuare puși la colțul rușinii pentru că, în primul deceniu postcomunist, au deranjat civilitatea noastră urbană, au „pătruns în orașul nostru, ne-au amenințat și violentat”. Acest mecanism al conflictului social, întreținut inclusiv la nivel de discurs politic, se conturează ca unul din marile noastre neajunsuri societale din perioada de după 1989. Solidaritatea de clasă lipsește, nu descoperim nimic aici, societățile capitaliste fiind caracterizate de puternice conflicte sociale. Dacă urmărim fie și pe sărite anumite discursuri din zona claselor urbane progresist-luminate, vom vedea cum disprețul afișat cu emfază. Cu adevărat, nimic nou, doar se tușează, se subliniază gros ceea ce deja știam.

Tot în acest cadru observăm și lipsa opoziției din Valea Jiului. Practic vocea poporului a fost purtată peste valul protestatar doar de Diana Șoșoacă, iar discursul AUR din parlament se așează peste acest vid politic. Stânga politică, stânga intelectuală lipsesc din peisaj, asta dacă nu considerăm Facebook-ul alternativa corectă a solidarității. S-a scris puțin și în registru patetic, marea miză fiind dată de susținerea sau non-susținerea unor mici amendări salariale, o agonie finală ce se mai amână puțin.

Similar, studiile de geografie economică, antropologie, sociologie etc. lipsesc În același volum al lui Kideckel, când se vorbește de analizele generate de natura comprehensivă a schimbării din Europa Centrală și de Est de după căderea socialismului, sunt trecute în revistă doar studii realizate de străini. Se vine din Connecticut pentru a se studia clasa muncitoare din Bazinul Petroșani. Analizele propuse de români, pe vaste câmpuri academice, pare că lipsesc. După cum spune Kideckel, „corpurile muncitorilor sunt terra incognita” (p. 9). E și asta o dare de seamă despre contemporaneitatea noastră.

În debutul prefeței la volumul lui Kideckel, autorul povestește cum, atunci când a fost prezentat unor profesori universitari și le-a spus spus că va face o cercetare asupra vieții și sănătății muncitorilor, aproape că fost aproape certat: „Ce sunteți dumneavoastră, comunist”, i-au spus dezaprobator universitarii.

Ce hram purtăm domnule noi să ne interesam de soarta minerilor? Suntem cumva comuniști?

 

[i] Kideckel, David A. (2010). România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, Iași: Polirom, p. 20.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *