Schimbarea e tot mai aproape!

UN TRIST JUBILEU


75 de ANI de la PROCLAMAREA

REPUBLICII POPULARE ROMÂNE

Pentru fiecare dintre noi luna decembrie ar trebui să fie luna cea mai frumoasă a anului, luna sărbătorilor, luna bucuriei copiilor, luna albului zăpezii și, mai presus de toate, luna renașterii speranței că anul care vine va fi mai bun decât cel care pleacă.

Pentru mine și tovarășii mei, membri și simpatizanți ai Partidului Socialist Român, luna decembrie este o lună mai puțin veselă, este luna bilanțurilor, este luna în care toți oamenii de stânga, cei care simt și luptă conștient pentru mai binele general, constată cu amărăciune zădărnicia eforturilor lor în fața „eficienței autorităților” din țară și de aiurea. Și oricât de puternici și optimiști am fi încă, uneori speranțele noastre se năruie în fața acestui zid construit timp de 32  de ani de implementatorii capitalismului neoliberal, zid ce înconjoară o colonie europeano-americană, o Românie care nu mai este a poporului român, o Românie locuită de o populație care nu mai știe să citească (adeseori, chiar la propriu), o Românie în care tot ce s-a putut distruge s-a distrus și ce nu s-a putut distruge a rămas în folosul altora, nu al proprietarilor de drept, adică al celor care au conservat și au dezvoltat o Românie a tuturor românilor.

Dar cu ce eforturi, cu ce sacrificii și cu ce speranțe au acționat înaintașii noștri până la victoria istorică din 30 decembrie 1947?

Ce a însemnat pentru ei și pentru marea majoritate a românilor publicarea celor câteva articole ale Legii nr. 363/30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română?

Aparent era actul abolirii monarhiei și al constituirii republicii, practic reprezenta mult mai mult, se înlocuia sistemul politic capitalist cu sistemul politic socialist. Și asta pentru că sistemul politic reprezintă o componentă a sistemului social global care cuprinde elementele de organizare și conducere a societății, respectiv – instituțiile politice, relațiile politice, concepțiile politice și relațiile dintre acestea. Deci, d.p.d.v. structural, sistemul politic este un subsistem al sistemului social global alături de celelalte subsisteme – economic, juridic, cultural etc. – dar funcțional, acest subsistem asigură organizarea și funcționarea sistemului social global în ansamblul său.

Într-un cuvânt, totul s-a schimbat rapid și, dacă termenul Republică derivă din latinescul res publica (lucru public) și reprezintă forma de stat în care suveranitatea aparține poporului, iar puterea executivă este exercitată de cetățeni aleși pentru o perioadă limitată de timp, putem extrapola mai simplist, fără a mai insista asupra definițiilor, că se trecea la adevărata democrație, care  se poate manifesta numai într-o republică socialistă în care dispare dominația clasei capitaliste asupra oamenilor muncii.

Și cum democrația se manifestă ca democrație politică, democrație economică și democrație socială, este limpede că ajungem la elementul esențial ce imprimă caracterul formațiunii social-economice – tipul de proprietate. Transformarea, după anul 1947, a proprietății majoritar private în proprietate majoritar de stat, a permis nu numai dezvoltarea rapidă și modernizarea, dar, în mod diametral opus, repartizarea beneficiilor (a profitului).

Pentru ilustrarea avantajelor trecerii la democrația socialistă pentru majoritatea populației, a avantajelor de necontestat a proprietății socialiste în comparație cu proprietatea majoritar privată, este suficient să preiau din analize și sinteze autorizate și, mai ales, din  Anuarul Statistic al României, lucrare masivă, de peste 700 de pagini, publicată în anul 1990, care constituia oglinda reală a societății românești, inclusiv a economiei. Comparativ cu anul 1938, în 1989 se realizaseră progrese indubitabile: de la 1.130 mil. kwh la 75.851 mil. kwh, de la 95000 de tone zahăr la 693.000 de tone, de la o producție de grâu de 1.310 kg la hectar la 3.364 kg la hectar, de la inexistența producției interne de tractoare la 151.745 unități etc. În 1989, industria contribuia cu 58,1% la venitul național (față de 30,8%, în 1938), populația urbană reprezenta 53,2% din totalul locuitorilor (față de 23,4% în 1938) etc

Mobilizarea acumulărilor a condus, în perioada 1950-1989, la creșteri masive în investiții – de la 6,7 mld. lei la 236 mld. lei -, la fonduri fixe – de la 210 mld. lei la 3 526  mld. lei. Pe această bază, s-a dezvoltat accelerat economia, a fost atrasă toată forța de muncă activă, a crescut venitul național și, implicit, venitul național pe cap de locuitor, în condițiile creșterii constante a populației, de la 2205 lei la 27 325, adică de 13 ori.

Din punct de vedere economic, țara noastră aflată la începuturile socialismului în stadiul de subdezvoltare, agrar-industrială, ajunsese la stadiul de țară în curs de dezvoltare,  industrial-agrară.

Am să detaliez numai două acțiuni imediate schimbării sistemului politic care, după părerea mea, au fost pietrele de temelie ale noii societățielectrificarea și alfabetizarea, care, sunt convinsă, au determinat schimbările radicale atât în plan economic, cât, mai ales, în plan social.

În ceea ce privește electrificarea, nu cred că trebuie insistat prea mult, o fac numai pentru cititorii tineri.

În momentul schimbării regimului politic, esențială era trecerea la dezvoltarea accelerată a economiei, ceea ce impunea, ca prioritară dezvoltarea capacității de producere a energiei electrice și electrificarea accelerată a tuturor localităților.

Mulți așa-ziși analiști, de regulă, politici, încearcă să ridiculizeze această opțiune, legând-o de gândirea clasicilor marxism-leninismului. Este adevărat că aceștia au avut intuiția „forței revoluționare” a curentului electric (Marx) sau, și mai detaliat, „Comunism înseamnă puterea sovietică plus electrificarea întregii țări. Numai atunci când țara va fi electrificată, când industria, agricultura și transportul vor fi puse pe baza tehnică a marii industrii moderne, numai atunci vom învinge definitiv” (Lenin, decembrie 1920). Din păcate pentru detractori, nu văd cu ce argumente și-ar putea susține negarea acestei opțiuni. Este evident că numai pe această bază se putea scoate mai repede țara din halul de subdezvoltare în care se zbătea, că numai așa se putea reduce discrepanța dintre sat și oraș, că numai așa putea crește nivelul de trai al majorității ș.a.m.d. Cred că numai naivii mai pot crede în gogorițele cântătorilor nivelului antebelic și interbelic al țării și al populației, numai cei ce nu au văzut cu ochii lor sau din filme și poze netrucate cum arătau satele românești, cum arătau orașele (cu excepția unor mici suprafețe denumite „centru”), unde locuiau țăranii și muncitorii, unde se tratau sau dacă se tratau undeva cei mulți, unde învățau sau dacă învățau undeva cei mulți… la momentul instalării regimului de democrație populară.

Da, esențială pentru explozia economică, socială și culturală, a fost electrificarea țării!!!

Înțeleg, prin electrificare, utilizarea energiei electrice peste tot, în industrie, în agricultură, în case, în școli, în locațiile publice din orice domeniu etc. Dar pentru aceasta a fost nevoie de investiții, de mari investiții în centralele care produc energia electrică, în instalații de transport, de distribuție ș.a.m.d. S-a dovedit că numai un stat puternic, în care funcționează planificarea și distribuirea corectă între fondul de acumulare și fondul de consum, poate asigura astfel de salturi. Ce s-a întâmplat cu Centrala Electronucleară de la Cernavodă? Au trecut 32 de ani și 3 grupuri își mai așteaptă încă investitorii, în celebra „economie de piață”. Probabil că, în fostul regim politic, s-ar fi realizat în mai puțin de 32 de luni! Dar așa a ales „poporul român”!

Iată câteva momente istorice importante ale electrificării.

Dacă facem abstracție de construirea primei linii de telegraf pe teritoriul României, în perioada 1852-1853, pe traseul Viena–Timișoara-Sibiu, putem aprecia că istoria electricității în România a început la Iași, la 11 iulie 1868, în cadrul manifestației „Soarele Electricu”, când în grădina casei logofătului Costache Sturza din Copou s-a aprins un „soare electric” și, după 5 ani, tot la Iași, la 26 ianuarie 1873, a avut loc un spectacol de patinaj iluminat cu un soare electric.

În anul 1882 a fost pusă în funcțiune prima centrală electrică, pe Calea Victoriei, în București, care a alimentat iluminatul electric exterior al Teatrului Național și al Grădinii Cișmigiu, și o linie de transport de electricitate până la Palatul Cotroceni. (În același an, la 4 septembrie 1882, Thomas Alva Edison a pus în funcțiune prima centrală electrică din lume, la New York, această dată fiind considerată „Ziua de naștere a centralelor electrice”). În anul 1884, Timișoara a fost primul oraș european iluminat stradal; în 1895, s-a creat Societatea Uzinei Electrice din Sibiu, care a hotărât construirea primei uzine pe râul Sadu și, până la sfârșitul secolului, au apărut societăți de electricitate și în alte orașe, cum ar fi: Cluj, Galați, Bacău, Craiova, Sinaia etc. În anul 1902, a intrat în funcțiune centrala hidroelectrică Grozăvești, pe râul Dâmbovița, proiectată de Elie Radu. În 1913, a intrat în funcțiune prima cale ferată pe teritoriul nostru, pe ruta Arad-Ghioroc-Pâncota și Ghioroc-Radna. În anul  1930, în București, a apărut prima rețea de distribuție a energiei electrice pe stâlpi de beton.    

Puterea electrică instalată a României era în anul 1938 de 501 MW (453 MW în centrale termoelectrice și 48 MW în centrale hidroelectrice).

Până în anul 1939 producerea și utilizarea energiei electrice s-au extins în întreaga țară. În anul 1940 a intrat în funcțiune primul cablu subacvatic, la Snagov.

Și am ajuns la anul 1945, când puterea instalată era de 710 MW, exista o singură linie de 110 kV, cu o lungime de 127 km, între centralele Dobrești și Grozăvești, rețelele de distribuție din orașe funcționau la tensiuni diferite (2, 3, 6 sau 10 kV, unele în curent continuu și altele în curent alternativ de 50 Hz sau alte frecvențe). La 13 iunie 1955, a intrat în funcțiune Dispeceratul Energetic Național care coordona producerea, transportul și distribuția de energie electrică din Sistemul Energetic Național interconectat, care cuprindea, în prima etapă, Muntenia și partea centrală și de est a Transilvaniei și, până în anul 1960, s-a dezvoltat la nivelul întregii țări, Moldova a fost racordată la Sistemul Energetic Național la 24 ianuarie 1959, la aniversarea a 100 de ani de la Unire.

În anul 1956 s-a aprobat, de către Republica Socialistă România și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, construirea, în comun, a hidrocentralei de la Porțile de Fier, proiectarea a fost realizată de către Institutul de Proiectări Hidroenergetice București și institutul omolog de la Belgrad, execuția a fost în perioada 1965-1971 și inaugurarea a avut loc la 16 mai 1972.

Anul 1958 marchează crearea Sistemului Electroenergetic Național care a interconectat subsistemele locale (în 1948, ca urmare a naționalizării tuturor companiilor producătoare de electricitate, au fost create întreprinderile regionale de electricitate).

În anul 1960, a fost construită prima hidrocentrală, la Stejaru, Bicaz, iar în perioada 1961-1990 au mai fost construite încă 96 de hidrocentrale, cu o putere instalată de 5 173,5 MW.

În 1965, a fost inaugurat primul tronson modern de cale ferată electrificată, București – Brașov.

Nu a fost neglijată nici construcția centralelor termoelectrice și de termoficare, dacă ar fi să remarcăm numai că în perioada 1951-1970 s-au construit 15 termocentrale (Borzești, Brazi, Luduș, Craiova, Paroșeni, București Sud etc.); în perioada 1971-1980, datorită crizei petrolului      s-a trecut și la montarea de grupuri pe lignit (la Mintia, Iași, Rovinari, Turceni etc.); în continuare  s-au realizat centrale noi, s-au modernizat și extins cele existente, astfel încât, în perioada 1950-1990, puterea instalată în termocentrale a crescut de 25 de ori, de la 680 la 16 822 MW.

Echipamentele energetice au fost asigurate, inițial din URSS și Cehoslovacia, apoi din Franța și Germania, și, corelat cu dezvoltarea industriei naționale, de către mari întreprinderi românești ca Vulcan, IMGB, Electroputere, Automatica, Electrotehnica etc. Sper că vă mai amintiți de industria noastră!!!

În paralel, au fost construite liniile de transport a energiei electrice și s-a interconectat Sistemul Electroenergetic Național cu  sistemele țărilor socialiste (de exemplu, în cincinalul  1961-1965      s-a construit prima linie de 400 kV, Luduș-Mukacevo-Lemeșani,  pentru conectarea cu URSR, Ungaria, Cehoslovacia;  în perioada 1965-1970 a crescut de trei ori lungimea liniilor de 220 kV și de patru ori cea a liniilor de 400 kV; în anul 1986 s-a pus în funcțiune stația de la Isaccea pentru interconectarea cu Bulgaria și Ucraina).

În 1978, s-a aprobat construirea unei centrale nucleare cu 5 unități de producție, fiecare cu  capacitate netă de 650 MW. Pentru aceasta s-a aprobat și un program care a mobilizat și modernizat capacitățile creatoare și productive existente și a asigurat construirea unor mari capacități productive, la nivelul exigențelor tehnice și tehnologice impuse de activitatea nucleară. Printre pierderile imense aduse de distrugerea industriei românești se numără și anularea eforturile financiare imense pentru materializarea acestui program, ca și fondurile ulterioare necesare continuării activității la această centrală, după 1990, numai pe baza importurilor. Așa se face că abia în 1996 a intrat în funcțiune Unitatea 1 a centralei Nucleare de la Cernavodă, cu o putere instalată de 706 MW și, în 2007, unitatea doi, restul fiind „în așteptare”. Este una din micile „victorii” ale regimului democratic postdecembrist.

În anul 1990, puterea totală instalată era de 22 904 MW (16 822 MW în centrale termoelectrice și 5 555 MW în centrale hidroelectrice).

Producția de energie electrică a crescut în perioada 1950-1990, de circa 30 de ori, de la 2,113 TWh la 64,3 TWh, cea în centralele termoelectrice de circa 27 de ori de la 1,944 TWh la 53,327 TWh, iar cea în centralele hidroelectrice de circa 65 de ori, de la 0,169 TWh la 10,982 TWh.

Scurtă istorie a electricității pe actualul teritoriu al României, august, 2017,

http://energie-electrica.info/2017/08/02/scurta-istorie-electricitatii-pe-actualul-teritoriu-al-romaniei/,

Istoria energeticii românești, https://www.focus-energetic.ro/istoria-energeticii-romanesti-17177.html

A doua direcție fabuloasă pe care a pornit noul regim a fost alfabetizarea.

Nu vreau să apelez prea mult la istorie dar pentru că ne apropiem de o altă mare sărbătoare a românilor, 24 ianuarie, când vom sărbători 164 de ani de la Unirea Principatelor, într-un stat divizat, condus de un președinte care declară deschis că trebuie să termine cu „dictatura majorității”, deci trebuie să termine democrația,  pentru el democrația fiind o dictatură, am să vă readuc în atenție figura istorică pe care o prețuiesc foarte tare.

Ați ghicit, sper!

Este vorba de colonelul Alexandru Ioan Cuza, a cărui soartă seamănă foarte bine cu cea a lui Nicolae Ceaușescu. Cuza s-a făcut „vinovat” pentru cele mai multe și mai importante reforme în favoarea majorității, reforme în virtutea cărora evoluează și astăzi statul român. Dar tot așa gândeau și atunci politicienii români. De ce să ne conducă un patriot, de ce să ne conducă un Om care se gândește și la „Moș Ion Roată”? Să vină un venetic, cu un geamantan și să plece cu o jumătate de țară (vezi ce au recuperat moștenitoarele, de la Tăriceanu citire), să vină unul care habar n-are pe cine și cum ar trebui să-l conducă, ca să putem să-l manevrăm noi împreună cu străinii care-au aranjat mișcarea!

Vă întreb, știți cine a introdus învățământul primar obligatoriu?

Știți!

Trebuie să știți, doar ați învățat istorie atunci când se recunoșteau adevăratele valori naționale! Da, a fost Cuza, el a promulgat Legea instrucțiunii publice, în anul 1864. Asta nu înseamnă, că după ce a fost alungat, s-a și aplicat întocmai. La peste 40 de ani, în 1906, procentul analfabeților era de   82,67%. Se consideră că situația gravă a continuat la sate deoarece accesul copiilor de țărani în învățământul secundar a rămas o poveste mulți, mulți ani. Iată de pildă, în anul școlar 1922-1923, au intrat în învățământul secundar – 31,8% dintre copiii de la oraș și numai 5,2% dintre cei de la sate.

Date mai relevante deținem de la recensământul din anul 1930, când s-au înregistrat 9,8 mil. de analfabeți, respectiv 54,3% din totalul populației, România ocupând ultimul loc între 14 state analizate. Dintre cei cu carte, 85% erau absolvenți ai școlii primare și, dintre aceștia, 69,2% erau bărbați. Tot în anul 1930, frecvența în învățământul primar era de 59,8%, în timp ce în țări ca Bulgaria, Ungaria și Polonia depășea 90%.

După cel de-al Doilea Război Mondial, în anul 1948, în România rata alfabetizării era în jur de 40%, existau peste 4,3 milioane de adulți analfabeți, ceea ce a impus organizarea unei ample campanii de alfabetizare. Drept este să ne înclinăm în fața memoriei cadrelor didactice ale vremii care, după ce încheiau cursurile cu elevii, începeau munca de voluntariat, lucrau cu cei vârstnici, astfel că până în anul 1956 analfabetismul a fost eradicat.

Cu toate că situația economico-financiară a țării era precară după război, cu mari pierderi și datorii imense, agravată și de o secetă cumplită, pe lângă numeroase alte reforme, în anul 1948 a fost promulgată Legea reformei învățământului care a inițiat o amplă acțiune de instruire și culturalizare a populației și a impus un buget, pe măsură. Toate formele de învățământ au devenit gratuite; se asigura accesul tuturor copiilor, inclusiv de la sate, la orice nivel de școlarizare; învățământul general era reprezentat de școala generală, formată din două cicluri: ciclul I (clasele I-IV) și ciclul II (clasele V-VII); toți copii între 7-11 ani au fost imediat integrați în învățământul primar, în anul 1948/1949 era deja școlarizat un procent de 92,1% din această categorie; au fost construite foarte multe unități de învățământ, au fost create unități de învățământ special pentru copiii cu handicap psihic și locomotor, s-a dezvoltat accelerat învățământul superior etc.

În anul de învățământ 1959-1960 s-a generalizat învățământul obligatoriu de șapte ani, din anul 1962-1963 s-a trecut la cel de opt ani obligatoriu, iar din anul școlar 1974-1975 la cel de zece ani, absolvenții clasei a VIII-a trecând în treapta I-a de liceu.

Astfel, în numai 12 ani de reformă a învățământului, adică în 1960, se înregistrau cu 66% mai mulți elevi, cu 150% mai multe cadre didactice, de 3,7 ori mai multe grădinițe, de 2 ori mai multe școli profesionale etc… Și tot așa s-a ajuns ca întreaga populație, nu numai să știe să scrie și să citească, ci să înțeleagă ceea ce învăța sau recepționa prin alte mijloace.

Știți cine a vorbit pentru prima dată de învățământ gratuit?

Marx și Engels, în Manifestul Partidului Comunist, Cap. II, Proletari și comuniști, în contextul celor 10 măsuri ce trebuie luate de proletariat, în calitate de clasă dominantă, „10. Învățământ public gratuit pentru toți copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, în actuala ei formă. Îmbinarea educației cu producția materială etc. etc.”

Revenind la învățământul românesc, după reinstaurarea capitalismului, în anul 1990, într-o perioadă comparabilă, de 12 ani, s-a ajuns la cifre astronomice de analfabeți iar România a ajuns, și la indicatorii care exprimă accesul și nivelul de educație și cultură, pe ultimul loc în Europa. Ca să nu mai comentăm cifrele la zi, peste 2 milioane de analfabeți și peste 42% din populație este formată din analfabeți funcționali (un indicator „modern” – Analfabetism funcțional este o noțiune care se referă la persoanele care știu să citească dar nu înțeleg ceea ce au citit). Halal regim politic nou!!!

Gândirea strategică a conducătorilor Republicii Populare/Socialiste România, pregătirea gratuită și permanentă a cetățenilor de toate vârstele, munca disciplinată și responsabilă a fiecăruia au transformat țara în mod radical.

CINE AM FOST ȘI CE AM AJUNS?

CINE AM FOST PÂNĂ ÎN 1989?

Un stat liber, independent și suveran, în plină dezvoltare economică, materială, financiară, socială, culturală etc.

CINE SUNTEM DUPĂ 1989 ?

O colonie europeano – americană, prădată, sărăcită, umilită, dezorientată, fără nicio speranță.

Câteva cifre ilustratoare:

  • Se apreciază că averea naționalizată de statul socialist, după anul 1947, de la câteva sute de mii de români, a fost de cca. 8 miliarde euro, în timp ce bunurile a 23 milioane de români, privatizate sau retrocedate foștilor proprietari după 1989, valorează cca. 300 miliarde de euro (Constantin Cojocaru, Ultima oră, 19 07.2005); autoritățile, politicienii nu oferă cifre globale, nu au niciun interes pentru că jaful este imens;
  • În anul 1989, 58% din venitul național se realiza în industrie și construcții, 15% în agricultură, restul în comerț și servicii; în 2021, structura formării venitului național era – 21,3% în industrie, 4% în agricultură, restul în comerț și servicii;
  • Evoluția PIB-ului, după 2004, se consideră a fi un succes, este fals; evoluția pe toate planurile determină, în timp, creșteri firești ale unor indicatori globali; realitatea este următoarea – România în lume, după PIB, în anul 1989 ocupa locul 42, cu 53,6 mld. USD (valoare ce a fost reatinsă abia în anul 2004), iar în 2016 ocupa locul 50, cu 181,94 mld. USD (1USD 1989 = 1,95 USD 2016, deci valoarea PIB-ului în anul 2016 a fost de 93,3 mld. USD 1989 față de 53,6 mld. USD înregistrat în anul 1989)

În anul 1989, Irlanda era cu 5 locuri după noi, acum este cu 10 locuri în fața noastră, Egiptul cu 2 locuri după noi, acum cu 12 locuri în față etc.; Atunci, unde este succesul?

  • În anul 1989, infrastructura industrială a României se situa printre primele zece din Europa;
  • În anul 1989 se produceau 14 milioane tone de oțel, locul 15 la nivel mondial, numai 3,35 milioane tone; 71 000 de tractoare, producție desființată după 1989 și, abia din anul 2010, au început să se  producă câteva zeci de tractoare anual; motoare electrice de peste 20 mil. kW., acum numai motoare de mai puțin de 500 mii kW.; produceam anual 8oo de vagoane de călători, 14 000 de vagoane de marfă (locul unu la export în lume, în anul 1982) și 80 de vagoane de metrou, acum doar câteva sute de vagoane de marfă; ocupam locul doi în lume la exportul de utilaj  petrolier și locul opt la producția de calculatoare electronice, dispărute complet; eram al 9-lea exportator de armament din lume, a dispărut complet; ne situam pe locul 9 în lume ca mărime a flotei comerciale (dețineam 365 de vase construite în șantierele de la Dunăre și Marea Neagră), după 1990 au dispărut toate; aveam a cincea flotă de pescuit a lumii (formată din 288 nave, cu un tonaj de 5 614 twd.) și am ajuns să importăm peste 92% din necesarul de pește al țării; dispuneam de un fond important de creatori în domeniul științific și de o bună integrare cu învățământul și producția;
  • În anul 1992 a început distrugerea masivă a economiei românești prin privatizare: 30% din capitalul social deținut de stat la societățile comerciale a fost distribuit cu titlu gratuit și 70% din capitalul social a fost „vândut”;
  • În perioada 1992-2016, din privatizarea a 8200 întreprinderi s-au încasat 7,1 mld. euro, din care 2,25 mld. Euro a fost contravaloarea privatizării Băncii Comerciale Române BCR, respectiv 32% din total;
  • Au fost lichidate cca. 3000 de întreprinderi, din care peste 1300 mari și foarte mari, unități strategice a căror distrugere a condus la dispariția unor întregi subramuri ale economiei naționale, din domeniile: metalurgie, siderurgie, chimie, construcții de mașini (mașini unelte specializate, calculatoare, televizoare, roboți, avioane, vagoane de călători…), industria lemnului, industria textilă, industria alimentară, industria ușoară, industria farmaceutică și cosmetică etc.;
  • Începând cu anul 1990, au fost exportate peste 50 milioane de tone deșeuri de fier, cupru, aluminiu și alte metale neferoase, în valoare de peste 15 miliarde de euro, sume intrateîn buzunare private, nu ale statului;
  • S-au falimentat industria de prelucrare a lemnului și industria alimentară, dar s-au exportat,  numai în primii ani capitaliști, lemn brut, în valoare de peste 10 miliarde euro și produse agricole neprelucrate (cereale, legume, fructe, animale vii) în valoare de peste 5 miliarde euro (Constantin Ciutacu, Un sfert de veac de corupție și jaf);
  • Au fost falimentate bănci importante, începând cu Banca Română pentru Comerț Exterior,  BANCOREX, depozitara valutei moștenite de la regimul socialist;
  • Peste 40% din suprafața terenurilor agricole este vândută străinilor (conform unui studiu al UE); dețineam 14,7 milioane hectare, din care 10 milioane teren arabil, conform studiului UE;
  • Capitalul străin reprezintă peste 75% din total capital social și 86% din capitalul bancar;
  • Conform unui studiu al PIAROM, Patronatul Investitorilor Autohtoni din România,   capitalul străin este majoritar în special în sectoare industriale care contribuie la exporturile României, precum rafinarea țițeiului, într-o proporție de 97%; industria de automobile, 96%; fabricarea de mașini și utilaje, 80%; industria metalurgică, 81% și telecomunicații, 84%; capitalul autohton predomină în construcții, industria turistică și industria alimentară;
  • Salariul minim (primit fără taxe și impozite), în anul 1989, era de 2 000 de lei, la rata de schimb de 14,92 lei/USD echivala cu 134 USD; ținând cont de inflația suferită de USD față de propria valoare, salariul din 1989 echivalează cu 244 USD de acum (232 euro); după 1989 a scăzut, în anul 1998 scăzuse până la 38 euro și a reajuns la 188 euro abia în anul 2014; În 2022, la indicatorul salariul minim, România ocupa antepenultimul loc în Uniunea Europeană, conform EUROSTAT, cu 515 euro, ultimul loc fiind ocupat de Bulgaria cu 332 euro;
  • În anul 1989, șomajul era zero (la lovitura de stat, unii se plângeau că au fost obligați să muncească), la finele anului 2021 erau 300 000 șomeri, plus cca. 5 mil. de români forțați să-și caute de lucru în afara țării (cifra șomerilor raportată de Institutul Național de Statistică nu este elocventă deoarece nu exprimă numărul celor care nu au loc de muncă ci numai numărul celor înregistrați pentru a primi ajutor de șomaj);
  • În anul 1989 erau 8,32 mil. salariați și 3,5 mil. pensionari, în august 2022 erau 5,6 mil. salariați și 5,1 mil. pensionari;
  • În anul 1989, datoria țării era zero, existau disponibilități de peste 1,8 mld. USD, o rezervă în aur de peste 1 mld. USD și aveam creanțe și contracte la export încă neachitate de 8,7 mld. USD; astăzi avem o datorie publică declarată de peste 120  mld. Euro, care a depășit 50% din PIB;
  • Cursul de schimb leu/USD a crescut de la 14,92 lei/USD, în 1989, la peste 3000 lei/USD în 1996 și a ajuns, în 2022, la aproape 5 RON/USD (adică la 50 000 lei/USD);
  • În anul 1989, populația avea acces ușor la o locuință cu chirie mică, după 1989 casele cu chirie au devenit din ce în ce mai rare, cetățenii dobândind o locuință numai prin cumpărare (nu discutăm de moșteniri, retrocedări etc.);
  • După 1989, gradul de sărăcie și excluziune socială ne situează constant pe penultimul loc în Uniunea Europeană, înaintea Bulgariei; la sfârșitul anului 2017, ponderea populației expusă riscului de sărăcie și excluziune socială era de 35,7%, în timp ce la nivelul UE-28 era de 22,5%; (în anul 2008, era 44,2% în România și 23,7% la nivel UE);
  • Populația României scade de la an la an  – 18 403 414 cetățeni la 01.07.1960; 23 151 564 la 01.07.1989; 18 952 372 în septembrie 2022;
  • Raportul numărului născuților vii/numărul deceselor este îngrijorător – 352 241/160 720 în anul 1960, 369 544/247 306 în anul 1989, 180 000/335 000 în 2021;
  • Numărul emigranților este, din diverse aprecieri publice, de aprox. 5 milioane de români; conform Raportului ONU privind migrația, numai în perioada 2000-2015 au părăsit țara peste 3,4 milioane de români, respectiv 17% din populație, date care situează România între primele 20 de state, ca mărime a diasporei. În această perioadă, în funcție de rata anuală de creștere a emigranților, România ocupă locul al doilea cu 7,3% (cea mai mare rată de creștere pentru o țară care nu este în situație de război), după Siria cu 13,1% și este urmată de Polonia cu 5,1% și India cu 4,5%. Creșterea emigrației, în ceastă perioadă, s-a datorat, pe de o parte, distrugerii totale a economiei românești și creșterii masive a șomajului și, pe de altă parte, facilităților acordate de statele europene imigranților – în anul 2002 s-a desființat regimul de vize pentru românii care intrau în spațiul Shengen iar în anul 2007, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, s-a liberalizat și intrarea pe piața forței de muncă. Țările cu cel mai mare număr de imigranți români sunt Italia și Spania, cu câte 29,5% din totalul emigranților din România;
  • Situația profesiilor emigranților intelectuali este următoarea:
  • Numărul cercetătorilor științifici și proiectanțilorpeste 100 000;
  • Numărul inginerilorpeste 300 000;
  • Numărul medicilor și altor cadre medicale14 000 de medici și 30 000 de asistenți medicali;
  • Exodul absolvenților de învățământ superior:
  • Anual pleacă din țară 18-20% dintre ingineri;
  • În perioada 1990-2000, peste 25% din cadrele tehnice emigrate în Canada erau români;
  • Absolvenții Universității Politehnica București, mai ales din domeniile de vârf – electronică, calculatoare, tehnică de calcul, aerospațiale –  pleacă anual masiv, spre exemplu – din cei cca. 250 de absolvenți ai Facultății de Automatică și Calculatoare au rămas în țară 5 în anul 1999, 5 în 2000 și 11 în 2001;
  • Absolvenții facultăților de medicină și farmacie – pleacă anual cca. 3000 dintr-un total de cca. 3500.

Oricât de multe sau de puține date statistice am prezenta, oricâți indicatori și din oricâte domenii am analiza, concluziile sunt evidente, clare, fără drept la replică și îngrozitor de triste.

În cei 75 de ani, Republica România  a înregistrat  două etape complet diferite:

  • 1947 – 1989          Perioada socialistă, de dezvoltare și de afirmare în lume, pe baza antrenării întregului popor și în interesul acestuia;
  • 1990 – prezent             Perioada capitalistă, de anulare, distrugere și ruinare a rezultatelor muncii întregului popor, de transformare a țării într-o colonie la dispoziția străinilor, de deposedare și exploatare  a poporului român și de cedare a avuției sale naționale, de discreditare și umilire  a tot ceea ce a mai rămas românesc.

Chiar dacă este atât de trist acest jubileu, nu este momentul să plângem, trebuie să reacționăm  ca și în alte momente crunte pentru integritatea și chiar existența țării, să-i chemăm alături de noi pe toți cei care gândesc la fel și să trecem la reproiectarea și la reconstruirea unui stat puternic – ROMÂNIA SOCIALISTĂ.

Lucia STANCIU              

12.12.2022


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.