De ani buni, după evenimentele din Decembrie 1989, istoricii, ca, de altfel, şi slujitorii altor domenii de cunoaştere socio-umane, şi-au regăsit echilibrul atât de necesar în realizarea actului cognitiv. Un act întemeiat nu doar pe o varietate a surselor, a izvoarelor interne dar mai ales externe, ci şi pe o restructurare a concepţiei despre istorie ca realitate, tot mai viguros racordată la curentele de gândire istorică contemporană. O dovadă elocventă este explozia înregistrată, în plan editorial, de cartea de istorie la care s-au adăugat traducerile, şi acestea extrem de numeroase, ori finalizarea, încă în urmă cu câţiva ani, sub egida Academiei Române, a Tratatului de istorie naţională ce fusese proiectat prin anii ′50 ai secolului trecut.
Impresia de mai sus nu înseamnă că din peisajul nostru istoriografic au dispărut excesele din planul interpretărilor, apărute imediat după prăbuşirea regimului socialist, stridenţele mai ales cu referire la istoria recentă, rabaturile mari, de-a dreptul grosolane, de la exigenţele metodologiei cercetării ştiinţifice în reconstituirea imaginilor diferitelor evenimente şi procese istorice sau unele „produse” realmente extravagante realizate de autori extravaganţi.
Un asemenea istoric mi se pare a fi domnul Alex Mihai Stoenescu mai ales în interpretările pe marginea istoriei recente pentru a cărei înţelegere pare a nu face nici cel mai mic efort de voinţă, fiindcă de buna credinţă care ar trebui să-l anime noi nu am putut-o identifica în cel puţin trei dintre cărţile publicate sub semnătura domniei sale: Istoria loviturilor de stat în România vol. 4, Interviuri despre revoluţie şi De la regimul comunist la regimul Iliescu, în dialog cu Virgil Măgureanu (toate apărute la Editura RAO, Bucureşti).
În modesta noastră carieră de cercetător al istoriei naţionale şi universale nu ne-a fost dat să întâlnim un neadevăr mai sfruntat decât afirmaţia domnului A.M. Stoenescu din dialogul cu fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu, că revoluţiile nu se fac cu gentlemani ci „Se fac cu oameni ai străzii, cu infractori, puşcăriaşi şi tot felul de frustraţi, pentru că numai aceştia au temeritatea confruntării cu autoritatea” (De la regimul comunist la regimul Iliescu, p. 197). Oare marea revoluţie franceză (1789-1794) doar cu asemenea oameni va fi ajuns să producă Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului? Doar cu asemenea categorii umane va fi impus distrugerea domeniilor feudale sau va fi apărat patria în faţa ofensivei coaliţiei militare formate din Marea Britanie, Austria, Prusia şi Rusia? Iar exemplele ar putea continua invocând imaginile istorice ale revoluţiei engleze, ale războiului coloniilor americane pentru independenţă, ale revoluţiei din 1848-1849 din Europa, ale revoluţiei chineze ş.a.m.d.
Stupefiantă pentru noi este şi teza că din viaţa dublă pe care ar fi trăit-o românii în anii socialismului, din „jocul dublu, vieţile paralele, disimularea”, toate acestea fiind un apanaj al intelectualităţii, ar fi luat naştere „o realitate care a permis în timp o anumită doză de perversitate” iar „Consecinţele s-au văzut după 1989, când intelectualitatea (toţi intelectualii României??) şi-a revărsat în libertate perversitatea de care devenise dependentă” (Ibidem, p.299.)
În loc de interpretări întemeiate pe fapte şi procese istorice riguros reconstituite, cum ar fi revenirea la statutul de independenţă al României faţă de fosta URSS între care şi reconsiderarea tradiţiilor naţionale, „istoricul” Alex Mihai Stoenescu apreciază nici mai mult nici mai puţin că „mişcarea de reconsiderare a tradiţiei naţionale a fost voit incompletă, voit superficială” atâta vreme cât opera lui Eminescu, da, a fost reconsiderată dar fără Doina deşi n-a fost dată uitării, fără opera politică deşi aceasta în cea mai mare parte nu doar că a fost reeditată, dar a fost comentată copios din varii perspective (economică, politologică, sociologică etc.), într-o multitudine de lucrări aparţinând unor eminescologi renumiţi precum George Călinescu. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Piru, Mircea Zaciu etc. etc. dar de care domnul A.M. Stoenescu nu s-a putut apropia considerând (un punct de vedere propriu) opera politică eminesciană „mai importantă decât cea poetică” (p. 112). De gustibus non est disputandum! Mai spunem cu acest prilej că lanţul erorilor de istoric aruncate pe piaţă de domnul Alex Mihai Stoenescu prin intermediul Editurii RAO este cu mult mai mare ca atunci când acuză că pe Iorga, Pârvan sau P.P. Panaitescu abia dacă-i găsea prin cărţile de istorie, când opera lor a fost masiv reeditată, cea a a lui P.P. Panaitescu editată cu precădere după 1948, deşi fusese ministru în guvernul legionar din septembrie 1940 – ianuarie 1941; pe Ion Antonescu l-a găsit într-o singură „pată de lumină”, aceasta fiind Delirul lui Marin Preda, deşi ar fi putut citi spre exemplu cu mult folos cartea lui Aurică Simion despre preliminariile politico-diplomatice ale evenimentelor de la 23 August 1944 apărută la Editura Dacia în 1979. Cât despre simpatiile domnului A.M. Stoenescu pentru Mişcarea legionară cu „naţionalismul ei autentic” (Istoria loviturilor de stat, vol. 4/I, p.112) nu dorim să facem nici un comentariu fiindcă există riscul de a încălca legea 217/2015 recent promulgată de preşedintele ţării.
O lege din perspectiva căreia îndrăznim totuşi să-l întrebăm pe domnul Klaus Iohannis dacă despre istoria Grupului Etnic German am putea să scriem fără să avem probleme cu Justiţia.