În frenezia, firească, mai ales a mijloacelor de informare în masă, am putut auzi de-a lungul acestui an, cu precădere în ultimele săptămâni, tot felul de expresii menite a atrage atenția asupra semnificației „momentului” realizării unității politico-statale a românilor și, deci, al făuririi României Mari. Cu titlu de exemple: reîntregirea „țării”, ca și când aceasta ar mai fi existat cândva ca „țară a românilor”; apariția în … 1918 a unei națiuni noi, când națiunea română se formase deja ca urmare a unui proces istoric deosebit de complex lipsindu-i doar unitatea statală; frecvența cu totul deosebită a sintagmei „România 100” când România ca stat, ca entitate politico-statală, astfel desemnată, inclusiv prin textul Constituției din 1866, exista din 1959 fără a mai aminti că în conștiința etnică și mai apoi în conștiința națională ( din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea) exista de veacuri, prima atestare documentară datând de pe la mijlocul secolului al XIV-lea.
La marea împlinire din 1918 când a fost edificată România Mare, prin aceasta înțelegând unitatea deplină a națiunii noastre, s-a putut ajunge, pentru depășirea pluralismului statal caracteristic epocii medievale, o dată cu apariția și dezvoltarea unui nou tip de producție materială, respectiv cea industrială: cu intensificarea schimburilor de mărfuri; cu dezvoltarea învățământului; cu eliberarea forței de muncă aservite și circulația neîngrădită a indivizilor; cu apariția presei și multe alte noutăți pe care le-a generat societatea în procesul de trecere de la evul mediu la epoca modernă.
Într-un asemenea context istoric s-a produs transformarea conștiinței etnice a românilor în conștiință națională, aceasta din urmă devenind un factor propulsor de acțiune pentru înfăptuirea unității dar și recâștigarea independenței naționale. Aspirații care au fertilizat acțiuni politice din ce în ce mai mari precum Mișcarea cunoscută sub numele de Supplex Libellus Valachorum din Transilvania (1791), mai apoi revoluția condusă de Tudor Vladimirescu și revoluția de la 1848-1849. Toate trei au fost înfrânte. Au rămas însă ca o necesitate tot mai puternică năzuințele de unitate și independență pentru care aveau să se facă noi și tot mai numeroase jertfe umane și materiale fie pe timpul ocupației rusești din 1853-1854 asupra Moldovei și Țării Românești, fie pe timpul războiului de independență (1877-1878) dar mai ales în anii 1916-1918. Dar, au fost obținute, rând pe rând, unirea Principatelor în 1859 și independența țării în 1877-1878 la care s-au putut adăuga roadele procesului de modernizare a societății românești și integrarea ei progresivă în relațiile economice, cultural științifice etc. internaționale.
Iar când a izbucnit „marele război” în vara anului 1914, elita politică românească, și nu numai, a văzut posibilitatea reconfigurării geografiei politice întâi de toate în Europa și ca atare a realizării unității naționale depline. România a intrat în război alături de Puterile Antantei cu acest scop: unirea cu „țara” a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Bucovinei nu și a Basarabiei pentru că Rusia era membră a Antantei. Acest proiect n-a reușit. Au izbândit însă românii pe calea luptei național-revoluționare, în contextul prăbușirii imperiilor înconjurătoare:otoman, austro-ungar și rus. Au realizat prin forțe proprii actele de unire proclamate la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia. S-a obținut apoi, în 1919-1920, în cadrul Conferinței de pace de la Paris, și recunoașterea internațională, ce-i drept nu fără să se fi desfășurat o bătălie diplomatică foarte dură.