• lun. feb. 26th, 2024

SOCIALISTUL.RO

Schimbarea e tot mai aproape!

Tragedia Palestinei 3. De la războiul de Yom Kippur (1973) la acordurile de la Oslo (1993)

ByGheorghiță Zbăganu

dec. 10, 2023

OLP alungat din Liban

Războiul de Yom Kippur a redus încrederea în invincibilitatea trupelor statului evreu la 27 noiembrie 1973. Organizația pentru Eliberarea Palestinei –  OLP – a fost acceptată de către Liga Arabă ca fiind singurul reprezentant al poporului palestinian. Peste un an, în noiembrie 1974 Yasser Arafat a fost invitat la ONU, să țină un discurs în care a condamnat sionismul dar a spus ”Am venit aici cu o ramură de măslin în mînă și cu o pușcă de luptător pentru libertate. Nu lăsați să îmi cadă din mînă ramura de măslin ”. Adică lăsa să se înțeleagă că recunoaște statul Israel.

Apelul a fost primit pozitiv de comunitatea internațională deoarece peste încă un an, în noiembrie 1975 la ONU s-a votat rezoluția 3379 [1]  care spunea clar ”Sionismul este o formă de rasism și discriminare rasială”. (75 de voturi pentru, 35 contra și 32 abțineri).

A fost un succes, deși în urma contrarevoluțiilor antisocialiste din 1989 situația geopolitică s-a schimbat iar  ONU și-a luat vorba înapoi: sub șantajul americano israelian au dat rezoluția 46/86 din 16 decembrie 1991 a revocat rezoluția 3379 cu 111 voturi pentru, 25 contra și 28 abțineri sau absențe. 

Culmea : URSS, care mai avea de trăit opt zile, a votat pentru revocare. Statele musulmane au votat aproape toate împotrivă, la fel ca și Cuba, Coreea de Nord și Vietnamul. China, Egipt, Kuweit, Maroc, Tunisia nu au votat. Fiecare cu motivele ei. Egiptul voia pace,  Maroc și Tunisia erau departe iar China voia liniște ca să se poată dezvolta.

Prezența OLP în Liban periclitat fragilul echilibru  sectar de acolo și a contribuit la provocarea celui mai sîngeros război civil din istoria țării. Libanul era deja într-un fel de război rece între clasa conducătoare creștină lăsată moștenire de francezi și diferite facțiuni burgheze musulmane. Francezii lăsaseră în urmă un sistem bazat pe secte religioase: președintele trebuia să fie creștin catolic (adică maronit), primul ministru musulman sunnit, președintele parlamentului musulman șiit, un vicepreședinte trebuia să fie creștin ortodox. Și parlamentul trebuia împărțit în raportul 60 – 50. Adică la șase deputați creștini, cinci musulmani. Idee numai bună să ceeze probleme: cînd au venit palestinenii – în marea lor majoritate  musulmani suniți – s-a stricat echilibrul.

Palestinenii din taberele de refugiați s-au integrat în clasa muncitoare din Liban și erau folosiți de burghezia libaneză ca forță de rezervă împotriva sindicatelor din țară. Libanul, fiind mai dezvoltat,  avea un proletariat puternic și bine organizat.  Taberele de refugiați erau lîngă marile orașe, ideea fiind ca să existe spărgători de grevă la îndemînă. Calculul s-a dovedit greșit pentru că rezultatul a fost opus: mișcarea de eliberare a Palestinei era apropiată de aspirațiile sociale ale muncitorilor libanezi.  OLP a ajuns repede să controleze cartiere din Beirut, școli și spitale care ofereau (din banii primiți de ajutoare) servicii mai bune decît cele ale statului. Accesul la ele era permis tuturor.

Începutul războiului civil din Liban este 6 martie 1975. Ocazia a fost asasinarea de către un lunetist (se zice că din armată)  primarului orașului Sidon, Maaruf Saad [4]. Un om de stînga, mare admirator al lui Nasser și al OLP, ales primar și cu voturile OLP. A fost de partea pescarilor din Sidon intrați în grevă generală împotriva companiei Proteine, deținută de fostul președinte al Libanului, Camille Chamoun, creștin maronit. Pretenția lui Chamoun era să pună monopol pe pescuit. Au urmat proteste de amploare pro OLP, asasinarea unor civili creștini și replica Falangei – miliția creștină: la 12 aprilie au măcelărit un autobuz plin cu palestineni. Beirutul a fost împărțit în două, cel de est fiind al coaliției creștine de dreapta iar vestul al coaliției musulmane – palestiniene.

A fost un război lung – a durat 15 ani, între 1975 și 1990 – și foarte încîlcit, soldat cu peste 150000 de morți, plin de atrocități de ambele părți. Război în care s-au amestecat sirienii (la început de partea creștinilor, apoi contra lor), și Israelul (a atacat de două ori sudul Libanului, în 1978 și în 1982 provocînd mii de victime sau asistînd la măcelărirea femeilor și copiilor palestineni de către milițiile creștine la Sabra și Șatila) și bineînțeles, SUA, care a intervenit în război bombardînd pozițiile OLP. Un război civil cu multe armistiții încălcate imediat.

Războiul din Liban a dus la apariția Hezbollah [10]– partidul șiiților, sprijinit de Iran (unde în 1979 avusese loc revoluția islamică) și apoi de Siria. Război civil contemporan cu diversiunea orchestrată de SUA a războiului fără sens Iran – Irak (1980 – 1989) soldat cu peste un milion de morți.

În ceea ce privește OLP, în primul an de conflict a evitat să participe direct; s-a mulțumit să sprijine logistic milițiile de stînga. Dar după masacrul din Tall el Zaatar [5] cînd au fost uciși 3000 de refugiați de către falanga creștină fedainii au intrat în luptă și au alungat în munți  milițiile creștine. În momentul acela, adică în vara lui 1976 a intervenit Hafez al Assad – care se pretindea campion al luptei antiimperialiste – în favoarea coaliției de dreapta și a întors soarta războiului. Forțele OLP s-au retras cu mari pierderi. Singura explicație este că liderii arabi, chiar pretinși antiimperialiști erau speriați de o guvernare revoluționară în Liban. Pentru Siria era și o motivație suplimentară: Assad nu tolera independența OLP. Celelalte guverne din Liga arabă au asistat pasive la tragedia libaneză: pînă în 1977 războiul făcuse deja 60000 de victime iar Libanul a fost împărțit în zone controlate de diverse miliții. OLP a continuat să negocieze crearea unui front arab.

Israelul nu putea tolera prezența OLP în sudul Libanului. La 14 martie 1978 a invadat zona și a alungat de acolo militanții Fatah [6] ; la 18 septembrie 1978 Egiptul a făcut pace cu Israelul, sub presiunea președintelui american de atunci, Jimmy Carter.  Vezi figura 1.

Dar sioniștii nu au fost mulțumiți. Ca să alunge complet OLP din Liban au invadat din nou țara, în 1982 ucigînd încă 15000 de civili [7].  Scopul declarat fusese să distrugă complet OLP (așa cum acum Netanyahu declară că scopul este să distrugă Hamas); s-au  mulțumit cu mai puțin.

Armata israeliană a ocupat părți mari din Liban, inclusiv Beirutul, luptînd și cu forțele siriene. Israelul a beneficiat și de sprijin american – economic, logistic și militar. Președintele SUA era Reagan, mare anticomunist, fan al Israelului și antisovietic: ele era cu ”Războiul Stelelor” împotriva ”Imperiului Răului”.  Rezultatul a fost că  Organizația pentru Eliberarea Palestinei a fost silită să se retragă din Beirut în Tunisia  (august 1982). Apoi au urmat masacrele de la Sabra și Șatila [8], urmărite cu încîntare de generalul Ariel Șaron (1928 – 2014). Acest personaj, ”măcelarul din Beirut” [9], prim ministru al Israelului (2001 – 2006)  are în spate o lungă istorie de atrocități. Mulți cetățeni ai  Israelului au fost șocați de măcel și au ieșit în stradă plini de indignare; Ariel Șaron a fot silit să își dea demisia. Era prea puțin.

Rezultatul s fost o  mare înfrîngere pentru  OLP. Pînă în 1994 conducerea organizației, inclusiv Arafat a funcționat în Tunis, fiind acceptată de președintele de atunci al țării, Habib Burguiba (1903 – 2000, președinte între 1957 – 1987). Deși OLP a evitat să se amestece în afacerile interne ale gazdei, i-a pricinuit neplăceri: în anul 1985, la 1 octombrie Israelul a bombardat pe neașteptate cartierul general al OLP provocînd zeci de morți, inclusiv civili tunisieni  [2]. Acțiunea a fost condamnată de ONU și a dus la răcirea relației între Tunisia și SUA.

OLP și Arafat au continuat să lupte cu mijloace diplomatice pentru acceptarea problemei Palestinei de către statele arabe și SUA; nu mai avea mijloace militare iar valul revoluționar trecuse.

Situația palestinenilor în teritoriile ocupate

Ce se întîmpla între timp în teritoriile ocupate?

Cisiordania și înălțimile Golan erau importante pentru că aveau rezerve de apă. Conducerea sionistă nu dorea ca în ”Teritorii” (așa li se spunea)  să existe o economie independentă. Prin tradiție acolo erau țărani și mici meșteșugari. Dacă voiau să aibă acces la slujbe sigure trebuiau să treacă ”linia verde” în Israel. Peste 100000 de palestineni făceau naveta între localitatea lor și locul de muncă din Israel.  Era o modalitate bună de a fi șantajați și ținuți sub control. Trecerea graniței putea fi oprită la bunul plac al autorităților.  Economia din zona ocupată este complet dependentă de Israel, chiar pentru bunurile de bază. De exemplu în 1987 91% din importuri proveneau din Israel. Oamenii se mai ajutau cu banii trimiși din diaspora palestiniană: în 1987 de exemplu, 37% din PIB-ul din Cisiordania și Gaza provenea de la banii din diaspora. Era o mică piață și pentru Israel.

Problema care va otrăvi de acum înainte relația Palestina – Israel este cea a coloniștilor. Pînă în 1977, cînd la putere a ajuns Likud, încă era bine: erau doar 7000 de coloniști în Gaza și Cisiordania.

Dar între 1977 și 1987 pe teritoriile ocupate erau  deja 80000 de coloniști, în 139 noi așezări. Sioniștii nu mai spuneau ”West Bank” sau ”Cisiordania”, ci ”Samaria și Iudeea”. Erau teritorii promise lor de Dumnezeu; împărțirea din 1948 nu mai era de actualitate. Între colonii trebuiau trasate șosele care să îi separe de localnici, ceea ce a dus la limitarea libertății de mișcare a palestinenilor. Era cea mai odioasă formă de ocupație militară. Dar în aceeași perioadă (1967 – 1987) a existat și o explozie demografică a populației native din teritorii. În 1987 de exemplu 50% din palestineni aveau sub 15 ani. Ei nu au cunoscut altceva decît regimul umilitor al ocupației israeliene.

În 1987 situația palestinenilor părea fără speranță. Mișcarea de eliberare fusese înăbușită în sînge în Iordania și Liban. Cei care luptau pe frontul diplomatic pentru ei erau departe, în Tunis și nu erau la curent cu situația locală. Zeci de mii de civili fuseseră uciși. Israelul controla Palestina cu o mînă de fier mai ales din 1977, de cînd a ajuns la putere Likudul. Interesant că lozinca de azi a palestinenilor  a fost slogan electoral al Likudului: Israelul va fi ”from the river to the see”, așa voia Menahem Begin și emulul său Benjamin Netanyahu [3]. Un ministru din cabinetul Likud, Uri Ariel declara fără rușine în 2014: ”Între Iordan și Mediterană va fi un singur stat, iar acela este Israelul” [21].

Intifada  [11]

            Nici securitatea israeliană nici OLP nu se așteptau la ce s-a întîmplat la 7 decembrie 1987. Șase ani de proteste și ciocniri cu forțele de ordine soldate cu 2000 de  morți palestineni și 200 de morți evrei. 

            Un camion al armatei s-a ciocnit cu o mașină civilă, ucigînd patru muncitori palestineni. La înmormîntarea lor au participat 10000 de persoane. A fost scînteia care a provocat explozia de indignare a localnicilor. Nesupunere civică, greve zilnice, proteste pe stradă, încăierări cu poliția și armata. Tineri și copii aruncînd cu pietre în tancuri.

La început a fost un lanț de proteste spontane, organizate doar la nivel local. Au apărut forme incipiente de organizare, așa numitele Comitete Populare; ele coordonau copii care aruncau cu pietre și ardeau cauciucuri uzate, supravegheau respectarea grevelor de către proprietarii de magazine și distribuiau mîncare și apă cînd era cazul. Organizau dispensare în sate, școlile (închise de autoritățile de ocupație în februarie 1988, suprevegheau prețurile maximale în piețe, boicotau produsele israeliene ba chiar se ocupau și cu grădinăritul. Noutate: la conducerea lor erau multe femei. Cel puțin în prima fază a Intifadei aceste comitete eeau structurile prin care masele încercau să se autoguverneze.

În 1988 erau  deja peste 45000 de comitete populare. Ele au început să se coordoneze la nivel teritorial la inițiativa stîngii marxiste: comuniștii, frontul de eliberare a Palestinei. În 1988 s-a format un comandament suprem cu misiunea de a coordona comitetele. Din nefericire în comandament s-au infiltrat și mișcările islamiste, încurajate și cultivate de SUA în Afganistan să lupte cu necredincioșii comuniști.

După criteriile din Orientul apropiat a fost o insurecție pașnică: protestatarii nu aveau decît pietre și praștii. Sioniștii s-au trezit și cu o problemă pe care nu o anticipaseră: sprijinul arabilor israelieni și a tineretului progresist evreu.

            Conducerea din Tunis a OLP era depășită de evenimente. Directivele lui Arafat nu erau băgate în seamă pînă în septembrie 1988.

            Riposta ocupantului a fost sălbatică. Doar în primul din cei șase ani ai Intifadei (1987 – 1993) au fost 9000 de arestări ilegale, sute de morți, case demolate (practica demolării caselor celor legați de terorism este moștenită de la englezi, din 1936); torturi (Itzhak Rabin, care era ministrul apărării ordonase ca aruncătorilor de pietre să li se rupă mîinile sau picioarele). Cea mai puternică armată din zonă se lupta cu copii. David devenise palestinean iar Goliat evreu. Printre alte lucruri tinerii recruți israelieni trebuiau să facă percheziții în casele suspecților, să arunce de acolo cărți interzise, medicamente și să distrugă grădinițele de lîngă blocuri, unde dușmanii plantaseră legume. În martie 1988 s-a format un grup de generali în retragere din armată și din Mossad care au cerut guvernului să oprească represaliile. Generalul Orr, fost comandant al Armatei din Nord a declarat în numele grupului  ”Suntem cu toții de acord că ocupația trebuie să se încheie deoarece ea constituie o primejdie mai mare pentru securitatea noastră decît renunțarea la ea ” .

            În august 1988 au fost interzise comitetele populare. Pedepsele pentru participarea la ele erau de pînă la 10 ani de închisoare. Intifada a început să cedeze. Comanda unificată a recunoscut OLP ca ”singurul reprezentant al poporului palestinean”. La 15 noiembrie 1988 Arafat a proclamat independența statului Palestina în teritoriile ocupate de Israel iar comitetele au fost asimilate cu structurile OLP de ajutorare a populației. Rolul lor de soviete revoluționare a dispărut. Rezistența pașnică nu a dus nici la terminarea ocupației israeliene și nici la oprirea colonizării evreiești în regiunea oferită Palestinei de ONU.

Atunci a apărut Hamas. [12]

            Israelul a încurajat activiștii islamiști din teritoriile ocupate ca o contrapondere la mișcările naționaliste de stînga din OLP. Printre protejații sioniștilor era șeicul orb Ahmed Yassin, liderul spiritual al secției din Gaza a mișcării ”Frații Musulmani” [13,14]. El formase acolo un grup islamist ”Mujama al Islamiya” cu masca de ”societate de caritate”. Israelul încuraja și sprijinea organizația să construiască moschei, cluburi, școli și biblioteci în Gaza. Fostul guvernator al Gazei avea o părere bună despre șeic: el era 100% pașnic față de Israel și ura lui cea mare era împotriva ”ateilor” din OLP. Islamiștii lui ucideau militanți palestineni de stînga, era de bine. Atacau Semiluna Roșie, cinematografele, magazinele care vindeau alcool și rușinau femeile care nu purtau hijab sau umblau în minijupe. În asemenea conflicte armata stătea de o parte și se amuza.

În 1984 se știa că organizația lui Yassin depozitează arme sub moschei – securitatea israeliană chiar a găsit cîteva depozite. Șeicul cel orb le-a explicat cu frumosul că nu erau contra evreilor, ci contra OLP. A fost lăsat în pace în Gaza să facă acțiuni caritabile [15].

            Mujama al Islamiya nu a jucat niciun rol în prima etapă a Intifadei. Mai mult, unul din fondatorii Hamas, Mahmoud Zahar  se consulta permanent cu Mossad , ba chiar cu Itzhak Rabin. Primul act terorist al Hamas a fost în 1989 cînd militanți ai săi au răpit doi soldați israelieni și i-au ucis. Replica Israelului a fost promptă: șeicul orb  a fost condamnat la închisoare pe viață iar 400 de activiști Hamas, majoritatea intelectuali islamici au fost deportați în sudul Libanului, ocupat la vremea aceea de trupe israeliene. Cei cu ideea deportării nu se așteptau ca militanții suniți din Gaza să se împrietenească cu șiiții de la Hezbollah – deja activ în zonă.

            Este interesant că în 1997 șeicul Ahmed Yassin a fost eliberat din închisoare în la schimb cu doi agenți Mossad din închisorile iordaniene. A promis că nu mai predică asasinate, dar nu s-a putut abține. În 2004 au fost asasinați de comandouri israeliene mai mulți lideri Hamas, printre care și el.

            Ca să se complice și mai mult lucrurile, conflictul palestineano – israelian a căpătat o turnură religioasă demnă de evul mediu. Niște evrei habotnici au creat o mișcare cu scopul de a construi al treilea templu exact lîngă moscheea Al Aqsa. În octombrie 1990 (lunea neagră, [16]), în plin război din Golf mai mulți habotnici s-au adunat să se roage lîngă moscheea Al Aqsa. Musulmanii se pregătiseră și i-au alungat cu pietre. Armata a intervenit și a ucis 17 de palestineni, 20 de evrei au fost răniți. Iar Hamas  găsit momentul să otrăvească și mai mult situația, chemînd la jihad.

            Arafat și OLP au sprijinit Irakul atunci cînd a ocupat Kuweitul. Saddam era perceput ca un aliat antiimperialist: s-a oferit să se retragă din Kuweit dacă Israelul se retrage din Palestina. Liga arabă se aliniase intereselor americane; ca rezultat Arafat era din nou într-o poziție dificilă. Imperialiștii americani au simțit că e momentul să scape de el. Situația era favorabilă: statele socialiste dispăruseră iar URSS era pe moarte. Au convocat o conferință la Madrid privind ”rezolvarea problemei Palestinei” în toamna lui 1991, după ce Saddam fusese pus la pămînt în primul război contra Irakului [17].

Israelul a pus două condiții: revocarea rezoluției 3379 a ONU, cea care condamna sionismul și Palestina să nu fie reprezentată de OLP. Conferința era co-sponsorizată de SUA și URSS (la vremea aceea mari aliați) și avea ca invitați Israelul, Palestinenii, și cei trei vecini cu care Israelul nu făcuse pace: Iordania, Liban și Siria. Delegația Palestinei era condusă de un medic din Gaza, Haidar Abdel-Shafi. Primul ministru israelian era Itzhak Shamir, de la Likud, preocupat de extinderea așezărilor sioniste în Cisiordania și Gaza.

Rezultatele au fost modeste pentru delegația palestiniană. Nu se specifica nimic de un stat independent palestinian, ci doar de o autonomie palestiniană.  Hamas considera negocierile o trădare a Palestinei; OLP a mers mai departe cu tratativele diplomatice, încurajat de faptul că în 1992 au avut loc alegeri care au adus la putere coaliția de opoziție la șovinismul practicat de Likud, cu un nou prim ministru, Itzhak Rabin. Noul guvern promitea să oprească colonizarea cu sioniști a zonei de ocupație. Iar Rabin era un fel de erou național pentru evrei, luptase în toate războaiele, fusese ministrul de război și de interior și dăduse o replică dură intifadei: el era cu ideea ruperii mîinilor și picioarelor celor care aruncau cu pietre.

 Așa s-a ajuns la acordurile de la Oslo, cînd Arafat și Rabin au dat mîna. Intifada l-a convins pe Rabin că ”nu poți guverna cu forța un milion și jumătate de palestineni”. Doar că revelația aceasta l-a costat viața: Likudul a organizat manifestații mamut contra acordurilor de la Oslo, care nu așa? erau o trădare și o erezie. Să renunți la colonizare însemna să alungi un evreu din casa lui. Cel mai agresiv era un tînăr șovin cu numele de Benjamin Netanyahu, care îl declarase pe Rabin trădător de neam, nazist și patibular. Un fanatic și mai tînăr, Yigal Amir a luat de bune acuzațiile și l-a asasinat pe trădător. În mintea lui salva patria.

Celălalt acuzat de trădare a fost Arafat. OLP a acceptat dreptul la existență al Israelului și a renunțat la cerința imperativă a dreptului la reîntoarcere al refugiaților din 1948. Deja erau aproape trei milioane. A primit în schimb o recunoaștere oficială: Israel a acceptat crearea unei Autorități Palestiniene (AP) în Gaza și Cisiordania care să răspundă de securitatea Israelului. Adică să fie polițiștii unui teritoriu ocupat de o putere străină, cam așa cum fuseseră folosiți naționaliștii ucrainieni de către germani în al doilea război mondial. Politica pașnică a AP nu a făcut decît să stîrnescă mai mult apetitul de cotropire al sioniștilor: dacă în 1993 erau 120000 de coloniști, în 2022 deja erau 750000.

Din nefericire pentru palestineni și pentru evrei singura forță a rezistenței împotriva ocupantului a rămas Hamas. Pentru mulți, Nakba nu s-a sfîrșit.

Bibliografie

  1.  https://en.wikipedia.org/wiki/United_Nations_General_Assembly_Resolution_3379
  2. https://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Wooden_Leg
  3. https://en.wikipedia.org/wiki/From_the_river_to_the_sea#Use_by_the_Israeli_right
  4. https://en.wikipedia.org/wiki/Lebanese_Civil_War
  5. https://en.wikipedia.org/wiki/Siege_of_Tel_al-Zaatar
  6. https://en.wikipedia.org/wiki/1978_South_Lebanon_conflict
  7. https://en.wikipedia.org/wiki/1982_Lebanon_War
  8. https://en.wikipedia.org/wiki/Sabra_and_Shatila_massacre
  9. https://imeu.org/article/atrocities-bantustans-the-legacy-of-ariel-sharon
  10. https://en.wikipedia.org/wiki/Hezbollah#History
  11.  https://en.wikipedia.org/wiki/First_Intifada
  12. https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_Hamas
  13. https://en.wikipedia.org/wiki/Ahmed_Yassin
  14. https://en.wikipedia.org/wiki/Muslim_Brotherhood#Foundation_and_history_in_Egypt
  15. https://jewishunpacked.com/hamas-explained-updated/
  16. https://en.wikipedia.org/wiki/1990_Temple_Mount_killings
  17. https://en.wikipedia.org/wiki/Madrid_Conference_of_1991
  18. https://www.timesofisrael.com/liveblog_entry/michaeli-rabin-was-assassinated-with-the-cooperation-of-netanyahu/
  19. https://en.wikipedia.org/wiki/Assassination_of_Yitzhak_Rabin
  20. https://en.wikipedia.org/wiki/Oslo_Accords
  21. https://en.wikipedia.org/wiki/Israeli_settlement

Figura 1. Doi laureați ai premiului Nobel pentru Pace: Anwar Sadat și Menahem Begin . Primul asasinat peste trei ani, în 1981, al doilea a mai trăit 11 ani. În centru, Jimmy Carter.

Figura 2. Alți doi laureați ai premiului Nobel pentru Pace: Itzhak Rabin și Yasser Arafat. Cel din stînga a fost asasinat peste doi ani (1995), cel din dreapta a mai supraviețuit nouă ani. În centru, Clinton.

Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu este doctor în matematică, profesor universitar, membru în Biroul Executiv al Partidului Socialist Român.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.