• vin. iul. 12th, 2024

SOCIALISTUL.RO

Schimbarea e tot mai aproape!

Tragedia Palestinei 2.

ByGheorghiță Zbăganu

dec. 6, 2023

De la Nakba (1949)  la războiul de Yom Kippur (1973)

O vreme populația palestineană a așteptat ajutor de la statele vecine, Egipt, Iordania (care primiseră Palestina arabă), Siria, Liban. Visul refugiaților era să se întoarcă acasă.

Fedainii

Israelul era înconjurat de state ostile. Războiul rece era în toi: războiul Coreei (1950 – 1953), războiul din Vietnam (1946 – 1954), războiul din Algeria (1954 – 1962), criza canalului Suez provocată de lovitura de stat a lui Nasser (1952 – 1956), conferința de la Bandung (1955).

O parte din palestineni nu s-au împăcat cu statutul de refugiat și au creat o mișcare de partizani (fedaini) [1].

 La început, prin anii 50, fedainii se numeau  ”infiltrații”: oameni care încercau să se întoarcă în ținuturile natale, trecînd fraudulos ”granița”, adică linia de armistițiu din 1949. Unii motivau că s-au întors să își culeagă recolta, dar satul lui nu mai exista. Primele infiltrații violente s-au semnalat în 1951, comise de refugiați din Siria. În 1953 primul ministru Ben Gurion a creat unități de represalii conduse de Ariel Șaron, ca să demonstreze că ”Palestinienii trebuie să învețe că vor plăti un preț pentru viețile israelienilor”.              Represaliile erau însă făcute în afara granițelor, adică în Egipt, Iordania și Siria – lucru care nu avea cum să nu otrăvească și mai mult relațiile Israelului cu vecinii, cu carfe nu avea niciu tratat de pace. Justificarea lui Moshe Dayan pentru atacarea vecinilor era că liderii acelor state trebuiau să își înțeleagă culpa de a permite fedainilor să treacă granița. Între 1949 și 1956 Israelul a întreprins mai mult de 30 de asemenea raiduri prin vecini, soldate cu sute de morți. De remarcat că fedainii nu atacau doar coloniști  israelieni, ci și garnizoana engleză de la Canalul de Suez (tratatul de prelungire a administrației engleze a canalului, semnat în 1936 fusese abrogat în 1951; în 1952 trupele engleze au executat operațiuni de represalii împotriva orașului Ismailia, soldate cu zeci de morți).

Cei aproape un milion de refugiați palestinieni își puneau speranțele în frații lor arabi din vecini. Egiptul era statul cel mai puternic. În 1953 regele Farouk a fost detronat – cu acordul englezilor și al americanilor. În 1954, după un an tulbure, la conducere a ajuns Gamal Nasser, un naționalist burghez care visa la o republică arabă unică.  După mai multe tatonări cu Israelul, Nasser a ajuns la concluzia că nu se poate trata cu un ”stat expansionist care îi disprețuiește pe arabi” și a început să se pregătească de război, conștient că armata egipteană era într-o stare jalnică. Motive erau destule: de exemplu în primăvara lui 1955 trupele israeliene au atacat fîșia Gaza (pe atunci deținută de Egipt) pentru a suprima fedainii. Reacția lui Nasser a fost să blocheze strîmtoarea Tiran (pe unde se iese din golful Akaba spre Marea Roșie), să adere la mișcarea țărilor nealiniate proclamată de conferința de la Bandung din aprilie 1956 (împreună cu cu alte figuri celebre: Tito, Sukarno, Nehru) și, culmea, să naționalizeze Canalul de Suez. Ura colonialiștilor britanici împotriva lui era de înțeles.

Criza Suezului. Al doilea război Israel – Egipt [2].

În octombrie 1956 Consiliul de securitate ONU a acceptat acțiunea egipteană, cu condiția ca Egiptul să permită folosire canalului pentru toate navele, fără discriminare.

Englezii s-au prefăcut că acceptă decizia ONU dar au făcut o înțelegere secretă cu Franța și Israelul pentru a ocupa în comun canalul și a-l alunga pe Nasser din Egipt. Francezii aveau propriile motive de a-l urî pe Nasser: în Algeria începuse războiul de independență (1954 – 1962, vezi de exemplu [3]) soldat cu sute de mii de morți iar Nasser sprijinea pe toate căile Frontul Național de Eliberare, inclusiv cu arme. Israelul nega ideea unui popor palestinian și voia să scape de fedaini.

 A urmat al doilea război Israel – arabi (29 octombrie – 7 noiembrie 1956), simultan cu Contrarevoluția Maghiară (23 octobrie – 4 noiembrie). Pentru americani a fost o surpriză neplăcută: era an electoral iar Eisenhower și Nixon erau puși în fața unei dileme. Nixon: ”Nu puteam pe de o parte să condamnăm intervenția sovietică în Ungaria și în același timp să aprobăm momentul inoportun găsit de UK și Franța ca să îl elimine pe Nasser” [2]  .

Israelul a ocupat imediat peninsula Sinai și Gaza. Diferența între pierderile militare arabe și cele ale coaliției UK – Franța – Israel a fost imensă : (22 morți englezi, 10 francezi și  172 israelieni față de 1600-3000 egipteni și palestinieni). Fedainii din Gaza au luptat cu eroism în Khan Younis, dar forțele erau inegale. După ocuparea orașului de israelieni a urmat un masacru (3 noiembrie) în care și-au pierdut viața între 275 de palestinieni (surse UNWRA) și 525 civili (surse HAMAS) [4].

Motivația Israelului: știa numele fedainilor și i-a pedepsit, la fel ca și pe cei care i-au adăpostit. Vinovăție colectivă. Deși scopul Israelului era să îi stîrpească pe fedaini, victimele au fost în imensa majoritate civili: era suficient să ai în casă un portret al lui Nasser ca să fii împușcat sau să ai un nume care să semene cu cel din lista deținută de Șin Bet – securitatea Israelului. Pe 12 noiembrie,  la cinci zile după încetarea focului, armata a mai comis un masacru, la Rafah – unde este acum punct de trecere Gaza – Egipt  [5].

 Ocupația a durat pînă în martie 1957 și s-a terminat sub presiune americano – sovietică. În cele patru luni de ocupație Israelul a mai ucis încă aproximativ 1000 de persoane. Conform  istoricului francez Jean Pierre Filiu, scurta ocupație israeliană a ucis, rănit, arestat sau torturat 1% din populația de atunci a fîșiei Gaza – 330000 locuitori. Cam 200000 refugiați, 100000 localnici.

Din 1953 pînă în 1967 Gaza a fost sub administrație egipteană. Nefericiții locuitori de acolo nu au primit cetățenie egipteană pentru că oficial, Gaza făcea parte din așa numitul ”Protectorat al Palestinei”, care trebuia să se autoguverneze [6].  Din 1959 Nasser a desființat această ficțiune și a guvernat Gaza sub ocupație militară. Teoretic ar fi fost un nucleu pentru un viitor stat palestinian administrat provizoriu de Republica Arabă Unită (adică Egipt + Siria, 1958 – 1961) și apoi doar de Egipt. Problema era că populația din zonă avea restricții de deplasare și economia i s-a deteriorat [7] . În 1964 s-a format OLP (organizația pentru eliberarea Palestinei). Nasser a proclamat că OLP va guverna Gaza, dar decizia nu a fost pusă în practică pînă la invazia Israelului de peste trei ani.

Nici palestinienii din Cisiordania nu au avut o soartă mai bună. Spre deosebire de Egipt, Regele Iordaniei nu a avut niciun fel de scrupul în a anexa teritoriul [8] , inclusiv Ierusalimul de Est, unde au demolat sau închis sinagogile și au expulzat localnicii evrei.  Ba, chiar se zice că pietrele dintr-un cimitir evreiesc de acolo au fost folosite ca pietre de pavaj.

 Din 1950 cei aproape un milion de palestineni din Cisiordania au primit pașapoarte iordaniene, stîrnind furia statelor arabe care au vrut să excludă Iordania din Liga Statelor Arabe – mai ales a Arabiei Saudite, concurenta Hașemiților la locurile sfinte și la descendența din Mohamed .

Iordania avea relații bune cu Vestul: anexarea a fost recunoscută de Anglia și SUA. Regele Abdullah era bine văzut la Londra. După asasinarea lui în 1951 în urma zvonurilor că vrea să facă pace cu Israelul, viitorul rege Hussein (care se crede al 40-lea urmaș al lui Mohamed !)  a declarat că Ierusalimul de Est era a doua capitală a regatului și că el va avea grijă de locurile sfinte [9].

În loc să fie un tărîm al siguranței, ”țara promisă” sioniștilor a devenit o fortăreață asediată de state ostile. Guvernanții au exploatat acest lucru pentru a crea israelienilor o mentalitate războinică evreilor și suporterilor lor din străinătate – ei erau eroi civilizatori înconjurați de barbari.

Populația evreiască a continuat să crească prin imigrare; deja în 1951 erau 1,3 milioane iar în 1956 1,6 milioane. În 1978 a depășit trei miliane iar azi, în 2023 este de 7 milioane. Dacă în 1949 doar 28% din evreii israelieni erau născuți în Palestina, astăzi procentul evreilor neaoși depășește 75%. Copiii născuți în Israel nu  mai vorbesc limbile părinților (idiș, ladino, rusă, poloneză etc) și doar ivrit și (aproape obligatoriu) engleză. S-a creat o conștiință națională la care au contribuit din nefericire și statele arabe vecine care descriau evreii ca fiind dușmani ereditari ce trebuie stîrpiți; este de înțeles pînă la un punct de ce majoritatea s-au aruncat în brațele sionismului și au adus la putere guverne agresive semifasciste care au făcut mult rău Israelului.

Economia Israelului s-a dezvoltat rapid folosind forța de muncă ieftină a imigranților și investițiile din diaspora – mai ales din SUA (estimate la 200 miliarde de dolari). Problema este că dezvoltarea nu și-a arătat roadele și față de populația arabă, forțată al sărăcie și subdezvoltare. Clasa muncitoare evreiască a căpătat un standard de viață mult superior celui Palestinian. Este de înțeles că muncitorii voiau să și-l apere, mai ales dacă erau asmuțiți de guvernanți și speriați de atacurile băștinașilor celor care voiau să se întoarcă acasă – adică ale ”teroriștilor”. Erau deciși să își apere nivelul de trai chiar păstrînd starea de atunci a lucrurilor, fără a fi conștienți că asemenea stare de ”nici pace, nici război” în care ei aveau statutul de ocupanți nu poate rezista pe termen lung.

Iar minoritatea palestinienilor, chiar discriminată, vedea că regimurile arabe autocrate și tiranice nu le puteau oferi decît mizerie.

Războiul de șase zile [10] .

La 4 iunie 1967 situația se prezenta astfel: Gaza era un teritoriu guvernat formal de OEP, un nucleu al unui viitor  stat palestinian, Cisordania era regiune a Iordaniei iar de arabii din Galileea uitase toată lumea.  

În dimineața zilei de 5 iunie aviația israeliană a declanșat un atac preventiv împotriva aeroporturilor egiptene și iordaniene iar forțele terestre au invadat Cisiordania și Gaza. Gaza a fost ocupată pe 6 iunie iar Cisiordania pe 7 iunie. Pe 10 iunie deja trupele israeliene ocupaseră toată peninsula Sinai, pînă la canalul Suez. Ca bonus, și înălțimile Golan din Siria. O infrîngere năucitoare a arabilor, soldată cu încă 300000 de refugiați care s-au adăugat milionului deja existent.  Israelul a avut sub 1000 de morți iar partea arabă în jur de 15000. 90% din aviația egipteană și iordaniană distrusă la sol.

Spre deosebire de impactul Catastrofei (Nakba ) din 1948 acum indignarea a luat locul demoralizării. Înfrîngerea arabilor a avut efectul de a spulbera iluziile palestiniene că o intervenție din afară i-ar putea salva. A început epoca lui Yaser Arafat: organizația sa, Fatah a devenit cea mai importantă din OLP – Organizația pentru Eliberarea Palestinei  [11].

Imediat după dezastrul din războiul de 6 zile, s-a creat o altă formațiune, marxistă radicală (se definea ca un partid marxist leninist)  condusă de George Habash – PFLP (Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei) , membră și ea în OLP. Amîndouă erau în opoziție atît cu politica lui Nasser cît și a regelui Husein.

            Cele două organizații au căpătat o bază de masă în lagărele de refugiați din Iordania, Siria și Liban. Sioniștii erau informați despre situație. Dar nu prea informați despre hotărîrea și spiritul de sacrificiu al noilor fedaini: cei de la OLP. Pe 21 martie 1968 Israelul a trecut granița în Iordania și a atacat tabăra de refugiați de la Karameh cu o forță impresionantă: 15000 de soldați, 50 de tancuri și artilerie. Scop: distrugerea taberei de refugiați, arestarea lui Arafat și pedepsirea Iordaniei pentru acceptarea fedainilor pe teritoriul ei. Surpriza neplăcută a fost că armata iordaniană era pregătită și în loc să fie neutră a luptat de partea fedainilor. Din punct de vedere militar, a fost o victorie (140 prizonieri , 30 morți israelieni contra 200 morți de partea cealaltă ); politic însă a fost un duș rece pentru aroganța sionistă: Arafat nu a fost prins, armata a pierdut cîteva tancuri care au fost expuse la Amman iar rezoluția 248 a ONU condamna în termeni aspri agresiunea împotriva Iordaniei [12]  . Mai rău pentru Israel: refugiații au interpretat bătălia ca o dovadă că rezistența palestiniană poate cîștiga acolo unde statele arabe reacționare au pierdut mereu. A urmat o perioadă de glorie pentru Fatah și Arafat.

            În Gaza, reocupată de Israel a fost și mai rău. Ariel Șaron ,un general sionist criminal de război, renumit pentru ferocitatea lui a fost desemnat să o pacifice. A dat ordin trupelor sale să execute fără judecată orice palestinian suspectat că ar fi implicat în rezistență și să i se demoleze și casa. Au fost uciși peste 1000 de palestinieni iar alte sute au fost arestate și ținute în condiții inumane. Au fost demolate între 2000 și 6000 de case ale palestinienilor, au fost distruse terenuri agricole iar mii de locuitori au fost expulzați din  casele lor pentru a face loc unor coloniști evrei.

Refugiații palestineni și statele vecine arabe

Taberele de refugiați au pus de la început probleme statelor în care se găseau. Erau supraaglomerate, mizerabile, șomajul era imens, slujbele la care aveau acces palestinienii de acolo erau cele mai prost plătite, condițiile de lucru erau umilitoare. După războiul de șase zile deja adăposteau un milion și jumătate de oameni. Mai rău pentru statele gazdă (Egipt, Iordania, Siria, Liban) era că ele deveniseră sanctuare pentru Fatah și alte grupuri de rezistență înarmate chiar cu artilerie și tancuri (OLP avea 300 de tancuri!), grupări asupra cărora statele gazdă nu avea control. Taberele erau periodic atacate de Israel; guvernele se simțeau obligate moral să sprijine rezistența palestineană dar politica reală le obliga și la relații cu Israelul.

Prestigiul OLP genera opinii revoluționare și antiimperialiste în rîndul maselor populare din Liban și Iordania și genera fricțiuni cu guvernele de acolo soldate cu două războaie civile: în Iordania (1970-1971) și în Liban (1975 – 1990).

Fricțiunile au explodat prima oară în Iordania, soldate cu așa numitul Septembrie Negru [14]. Regele Hussein era perceput ca un pion al SUA și simpatizant al Israelului care își oprima propriul popor și ura revoluția palestineană. OLP a încercat să nu se amestece în tulburările din Iordania, dar nu a avut de ales. Nici regele Husein nu prea a avut de ales. Dacă alunga OLP prin forță, pierdea respectul palestinenilor și al lumii arabe; dacă îi lăsa cu arme cu tot în țară pierdea sprijinul armatei  (baza lui de putere) și era atacat de Israel.  Anul 1970 a fost marcat de multe incidente între OLP și armata Iordaniei.

Pe 6 septembrie 1970 militanți ai Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP, condus de George Habaș), au deturnat trei avioane de pasageri spre aeroportul Zarqa din Iordania, au luat sute de ostateci  și au cerut eliberarea prizonierilor palestinieni din închisorile europene și din Israel [13].  A fost un singur mort: un terorist. Toți ostatecii au fost eliberați de negociatori iordanieni. Avioanele au fost apoi aruncate în aer.

Peste zece zile, pe 16 septembrie Hussein s-a decis: a ordonat armatei să intervină. S-a declarat stare de asediu, armata a înconjurat taberele palestiniene și a început să le bombardeze [15].  . Palestinenii au ripostat, orașul Irbid a fost ocupat de ei la fel ca o  mare parte din capitala Amman; era pericol de război cu Siria și Israelul; Siria a trimis 10000 de militari în ajutorul fedainilor iar Israelul ar fi sărit să îl apere pe Hussein. Irakul a amenințat că va intra și el în război și la 13 octombrie, după o vizită în Egipt, Hussein a oprit ostilitățile și  a semnat un acord cu Arafat, garantat de Nasser, privind evacuarea militanților OLP din Iordania. În Amman deja era un armistițiu încă din 27 septembrie, după ce trupele de beduini aduse de Hussein bombardaseră orașul cu napalm.

Conflictul s-a stins în ianuarie 1971 cînd ultimii fedaini au plecat în Liban, unde au făcut un fel de stat în stat. Numărul victimelor nu se știe. Arafat spune că armata iordaniană ar fi ucis 25000 de palestineni, surse din Israel vorbesc de 3000. Se știe mai sigur că sirienii au pierdut 120 tancuri și 600 soldați iar iordanienii 550.

Interesante calculele făcute de actorii politici de atunci. Pe 20 septembrie Hussein a cerut ajutor de la Anglia; englezii au considerat că Iordania nu este o țară viabilă, și nu s-au amestecat, dar au trimis mesajul mai departe americanilor. Kissinger era pentru o intervenție a Israelului, ca să lichideze complet Fatah. Nixon ar fi preferat să intervină doar SUA. Pe 21 septembrie Hussein trimite un mesaj disperat lui Nixon: ”Cer intervenția imediată pentru a salva integritatea și independența Iordaniei. Cer lovituri aeriene împotriva forțelor invadatoare” (adică OLP). Golda Meir, primul ministru de atunci ar fi vrut să intervină ca să ocupe zone din Iordania, alții au convins-o să mai aștepte; statul iordanian va dispărea, vecinii se vor repezi  să îl devoreze și atunci israelul va putea căpăta mai mult. Siria era sfîșiată între partide rivale: după ce a trimis tancuri în ajutorul OLP, nu le-a asigurat apărarea aeriană și s-au întors înapoi pe 22 septembrie cu pierderi mari, speriați de Israel; Irakul era la fel, imobilizat între fracțiuni rivale din Baath. 

Arafat a ieșit cu prestigiul slăbit, s-a despărțit de Habaș iar frustrarea radicalilor din OLP a dus la formarea mai multor grupări teroriste, cum ar fi grupul ”Septembrie Negru” [16]. Ajunși în Liban, militanții OLP au creat acolo un stat în stat (părți din Beirut, Tir și Sidon erau controlate de poliția OLP) și în ciuda eforturilor lor de a nu se amesteca în fragilul echilibru dintre sectele de acolo au provocat un alt război civil, mult mai sîngeros.  

Războiul de Yom Kippur.

La 7 octombrie 1973 Israelul a fost atacat prin surprindere de Siria (care voia să își recupereze înălțimile Golan) și Egipt (care își vrea înapoi peninsula Sinai). La fel ca peste 50 de ani, 7 octombrie 2023, Israelul a fost cu garda jos: evreii se pregăteau de sărbătoarea de Yom Kippur cînd au fost atacați. La luptă au participat și membri ai OLP. După înfrîngerea rușinoasă din 1967 se părea că soarta le surîdea. Dar peste două săptămîni armata Israelului a reușit să alunge peste canal trupele egiptene și să oprească pe cele siriene. Peninsula Sinai avea să fie recuperată de Egipt de abia în 1982, după ce Egiptul și Israelul au încheiat un tratat de pace în 1978. De la moartea lui Naser în 1970 la conducerea Egiptului era Anwar Sadat – care avea să fie asasinat în octombrie 1981 exact pentru pacea cu Israelul.

 Chiar așa, s-a redus încrederea în invincibilitatea trupelor statului evreu la 27 noiembrie 1973  OLP a fost acceptat de către Liga Arabă ca fiind singurul reprezentant al poporului palestinian.

Bibliografie

  1. https://en.wikipedia.org/wiki/Palestinian_Fedayeen_insurgency .
  2. https://en.wikipedia.org/wiki/Suez_Crisis
  3. https://en.wikipedia.org/wiki/Algerian_War
  4. https://en.wikipedia.org/wiki/Khan_Yunis_massacre
  5. https://en.wikipedia.org/wiki/Rafah_massacre
  6. https://en.wikipedia.org/wiki/All-Palestine_Protectorate
  7. https://en.wikipedia.org/wiki/Occupation_of_the_Gaza_Strip_by_the_United_Arab_Republic
  8. https://en.wikipedia.org/wiki/Jordanian_annexation_of_the_West_Bank
  9. https://en.wikipedia.org/wiki/Hashemites
  10. https://en.wikipedia.org/wiki/Six-Day_War
  11. https://en.wikipedia.org/wiki/Palestine_Liberation_Organization
  12. https://en.wikipedia.org/wiki/United_Nations_Security_Council_Resolution_248#:~:text=United%20Nations%20Security%20Council%20Resolution%20248%2C%20adopted%20on,Israel%20in%20flagrant%20violation%20of%20the%20UN%20Charter.
  13. https://en.wikipedia.org/wiki/Dawson%27s_Field_hijackings
  14. https://en.wikipedia.org/wiki/Black_September
  15. https://en.wikipedia.org/wiki/Black_September#Jordanian_army_attacks
  16. https://en.wikipedia.org/wiki/Black_September_Organization#Origin
  17. https://imeu.org/article/atrocities-bantustans-the-legacy-of-ariel-sharon
  18. https://en.wikipedia.org/wiki/Yom_Kippur_War

Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu este doctor în matematică, profesor universitar, membru în Biroul Executiv al Partidului Socialist Român.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.