Tragedia  Palestinei 1(pînă la 1948)

Avertisment: textul meu se bazează pe articolul  ”Cum imperialismul a creat Israelul” din marxist.com . [5]

Sunt sigur că autorul, tovarășul Francesco Merli nu mă va da în judecată pentru plagiat.

În iunie 1940 , cu două luni înainte de a fi asasinat, Trotzki credea așa

”Încercarea de a rezolva problema evreiască prin emigrare în Palestina este o tragică batjocorire a poporului evreu. Interesat de a cîștiga simpatia arabilor, mult mai mulți ca evreii, guvernul britanic și-a schimbat politica față de evrei și a renunțat să îi ajute să își construiască ”casa lor” pe teren strain. Viitoarea desfășurare a evenimentelor militare ar putea transforma Palestina într-o capcană sîngeroasă pentru cîteva sute de mii de evrei.Niciodată nu a fost așa de clar că salvarea poporului evreu este legată inseparabil de răsturnarea sistemului capitalist” [6]

De greșit a greșit, dar nu prea mult.

De la Junii Turci la Declarația Balfour

Pînă în secolul 20 Palestina (împărțită în trei sangeacuri otomane)  nu era considerată prea importantă pentru Vest; războaiele religioase nu mai erau la modă. În 1853 Rusia a folosit pretextul  accesului pelerinilor la locurile sfinte a doar  pentru a cuceri teritorii din imperiul ottoman. Războiul Crimeei a fost un război imperialist obișnuit, nu religios. [7]

Deabia după descoperirea petrolului  zona a devenit de importanță strategică.

Decăderea accelerată – mai ales după revoluția Junilor Turci din 1908 –  și dispariția în 1922 a Imperiului Otoman a lăsat un vid de putere. Planul anglo-francez de împărțire a teritoriului otoman  (aprobat de Rusia și Italia)  a fost conceput în 1916 – tratatul secret Sykes-Picot. Ideea era să se creeze acolo cîteva state artificiale. Deși demascat de bolșevici după Revoluția Rusă, planul a fost pus în aplicare după război: Franța a obținut ceea ce avea să devină apoi Siria și Libanul iar Anglia, mai lacomă, un teritoriu de trei ori mai mare: Mesopotamia (care urma să devină Irakul și Kuweitul de azi), Transiordania și Palestina.

            Imperialiștii englezi au folosit insurgența militară a proaspătului  naționalism arab – dornic să creeze o patrie arabă –  în lichidarea Imperiului  Otoman. După război însă au descoperit că naționalismul arab era o amenințare strategică a intereselor lor legate de petrol.

            Au apelat la un aliat, proaspăt apărut: mișcarea Sionistă. În 1917 evreii din Palestina erau sub 10% [1], concentrați în patru orașe:  Safed, Tiberias, Hebron și Ierusalim.

Ce era mișcarea sionistă?

În esență era ideea reîntoarcerii evreilor în Țara Sfîntă, promisă lor de divinitatea din Vechiul Testament. Probabil ideea a fost favorizată și de valul de pogromuri din Rusia din perioada 1881 – 1918. A rămas de pomină pogromul din Chișinău din 1903. În timpul războiului civil din Rusia (1918-1921) evreii erau victimele preferate ale albilor (”pe Isus l-ați răstignit, Rusia ați trădat-o”).

Tema unui stat evreiesc a fost lansată la stîrșitul secolului 19, avînd ca ideolog pe francezul Alfred Herzl (1860 – 1904): oripilat de procesul Dreyfuss (1895)  a scris cartea Statul Evreu,  un fel de ”Manifestul Comunist” pentru evreii sioniști .[2]. Herzl viza două posibile patrii ale evreilor: în Argentina sau în Palestina. Antisemitismul ar fi fost un aliat în opera titanică de creare a statului evreiesc.

În ultimii ani de viață, Herzl a renunțat la ideea Argentinei și a mers pe ideea de lobby pe lîngă șefii de state europeni și sultanul otoman: se arăta că nu numai Europa, ci și Imperiul Otoman ar fi avut de cîștigat dacă ar aduce evreii în Palestina: europenilor li se spunea că un cămin național evreiesc în Palestina ar fi un avanpost de civilizație europeană împotriva barbariei asiatice iar sultanului  că evreii i-ar aduce bogăție și bunăstare.

Desigur că Herzl știa că vor trebui alungați de acolo arabii, dar așa ceva nu era de zis. Într-o pagină din jurnalul lui scria ”Trebuie să expropriem pe tăcute proprietatea privată în statul care ni se va da. Vom încerca să alungăm sărăcimea peste hotare și să nu le lăsăm nici un  loc de muncă în țara noastră” [3]

Dacă nu ar fi existat primul război mondial, ar fi rămas doar o utopie a unei pături din mica burghezie evreiască.

Declarația Balfour

            Dar războiul a existat și în căutarea de aliați, strategii britanici și-au adus aminte și de sioniști. Rusia ieșise practic din război.  Pe 2 noiembrie 1917, la însărcinarea guvernului Majestății Sale, lordul Balfour a trimis Lordului Rotschild [8] și Federației Sioniste o declarație care spunea ”Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și va folosi mijloacele de care dispune pentru a facilita îndeplinirea acestui obiectiv, fiind de la sine înțeles că nu se va întreprinde  nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților non evreiești din Palestina  ”[9]

            Imperialiștii englezi își dădeau seama ce iad va urma. Deci un stat A cîștigă războiul cu statul B pe care locuiește populația C și oferă o parte din teritoriu populației D. S-a mai întîmplat ceva oarecum similar în 1775:  Rusia era în război cu Imperiul Otoman, Austria a mijlocit pacea și a cerut un comision pentru serviciile făcute. Comisionul era o parte din Moldova, (care nu aparținea Imperiului Otoman) pe care austriecii au numit-o Bucovina . Măcar acolo era pe față: noi tocmai am îngbițit Galiția de la Polonia și ne mai trebuie puținul ăsta ca să întregim multul nostru…

            În paralel se dezvolta și conștiința națională arabă. Burghezii și latifundiarii arabi  simțeau că li se pregătește ceva și a început să protesteze împotriva declarației Balfour. Fiecare teren vîndut ducea la expulzarea automată a felahilor care lucrau acolo, care de multe ori nici nu știau că boierul își vînduse moșia. Prețul terenurilor a început să crească: prețul unui hectar a crescut între 1929 și 1935 de patru ori iar între 1935 și 1944 de încă cinci ori. Un hectar din 1940 era de 50 de ori  mai scump ca în 1910.

            Mai rău, coloniștii evrei vorbeau idiș, erau așkenazi [10], nu înțelegeau araba, nici tradițiile locale și nici nu voiau să le învețe, încălcau terenurile comune, pășunile și limitau accesul  la apă al localnicilor.

Populația locală începea să se simtă neliniștită. Încă din 1919, dinaintea păcii de la Versailles burghezia naționalistă din Palestina a început să se organizeze, sperînd în ajutorul Antantei – pe care nu-i așa? o ajutase să cîștige războiul. De exemplu primul congres Arab Palestinean din ianuarie-februarie 1919, creștino-musulman a trimis o telegramă la conferința de pace de la Paris în care cerea renunțarea la declarația Balfour și integrarea Palestinei în Siria, guvernată de familia Hașemită. Primul punct al rezoluției era ”Noi considerăm Palestina ca fiind nimic altceva decît o parte a Siriei Arabe, de care nu am fost separate niciodată. Suntem legați de Siria prin naționalitate, religie, limbă, etică, economie și geografie”   [4].

Pe atunci era la modă declarația lui Wilson privind dreptul la autodeterminare al popoarelor [12] , declarație pe care cîștigătorii războiului nu aveau de gînd să o ia în serios. Să se autodetermine  cît vor ele, dar numai cele din statele învinse.

Între 1919 și 1928 au fost șapte asemenea congrese ale arabilor palestineni, ignorate de englezi.

Sioniștii începuseră să își creeze formațiuni militare. Ideologii lor de dreapta (gen Jabotinski  [13] sau Menachem Begin) se bazau pe protecția englezilor.  Și-au devoltat instituții economice.  Jewish Agency era ca un fel de govern, Jewish National Fund – ca un minister de finanțe și Haganah – militia evreiască, nucleul armatei viitoare.

Populația evreiască a crescut, dar nu prea mult: în 1929 din cei 4 milioane de evrei care au fugit din Rusia și alte țări din Europa, doar 120000 au emigrat în Palestina; restul în SUA și alte țări. În 1931 populația Palestinei era de un million de locuitori din care 175000 evrei. În 1947, după nenorocirile celui de al doilea război mondial în Palestina erau cam 600000 evrei la o populație de aproape două milioane  de locuitori.

Fricțiunile și luptele dintre coloniști și localnici au început devreme, chiar din 1920: în Galileea, la Ierusalim, Jaffa.  În 1921 au fost zeci de morți de ambele părți. În 1929 a fost alungată populația evreiască din Hebron, unde locuiau de sute de ani evrei localnici, vorbitori de arabă; zeci de morți. Hagana împreună cu poliția britanică a ripostat în alte locuri; rezultatul zilelor sîngeroase din 1929 a fost de 133 de evrei uciși și 116 palestineni.

Începuse să se creeze și un proletariat industrial arab și evreiesc. O parte din populația rurală a migrat spre coastă, în zone mai industrializate. Între 1922 și 1931 populația orașelor a crescut cu imigranți, atît arabi cît și evrei. Evreii săraci veneau mai ales din țările arabe, din Yemen și Maghreb. Ei erau ținuți la distanță de sioniști, veniți din Europa, vorbitori de idiș, ocupînd funcții de conducere în instituțiile sioniste. Atunci s-a produs diferențierea de clasă între Așkenazi și Sefarzii vorbitori de ladino. Ultimii se simțeau mai aproape de arabi decît de milionarii evrei gen Rotschild.

Sioniștii așkenazi, deși în teorie erau socialiști – majoritatea – nu doreau să accepte arabi în sindicatele lor.  Pentru David Ben Gurion, viitorul președinte și șef de sindicat (Histadrut) rostul sindicatelor era să sprijine crearea statului Israel, să cumpere terenuri și să aducă coloniști. Nu se punea problema acceptării arabilor. În 1924 s- a format Partidul Comunist din Palestina (PCP) care milita împotriva discriminării muncitorilor arabi. Membrii săi au fost imediat excluși din Histadrut. Mai rău, PCP era urît și de sioniști, și de naționaliștii arabi pentru că nu voia să facă deosebire de etnie sau religie. Publica ziarul său și în arabă și în ivrit. Influența sa nu a depășit niciodată 10% în mișcarea muncitorească. În plus PCP a primit lovituri din ambele părți: și de la evrei (în 1936-39, cînd a fost marea insurecție arabă s-a poziționat de partea arabă) și de la arabi (în 1947 s-a poziționat în favoarea creării statului Israel).

Politica e complicată.

Elita Palestineană reacționară.

Tabăra naționalistă era condusă de cîteva familii ale elitei arabe, provenite din foștii funcționari otomani sau preferați ai englezilor. Între ele și majoritatea populației sărace și analfabete era o prăpastie. În mare erau două clanuri, Husein și Nașașibi; ele au generat două partide naționaliste rivale: Partidul Arab Palestinean (PAP) și Partidul apărării naționale (NFD). Amîndouă vindeau în secret terenuri sioniștilor. Primul era un simpatizant al nazismului. Amin al Huseini a declarant ”Musulmanii din întrega lume urează bun venit noului regim în Germania și speră că sistemul fascist va fi adoptat și în alște țări”. Partidul lui Nașabibi NFD și-a creat și o aripă armată, care ataca kibuțuri. În plus, între 1931 și 1934 Palestina a fost afectată de o secetă severă care a dus la criză finaciară, sărăcirea populației și la vînzarea a și mai multor terenuri sioniștilor.

Marea revoltă Palestineană din 1936 – 1939

In Aprilie  1936  a izbucnit o revoltă a arabilor care a durat aproape trei ani, pînă în 1939. [15] Revolt[ soldată cu mii de morți : peste 5000 arabi, în jur de 500 de evrei și 400 de englezi. [14]  

La început a fost condusă de comitete naționale create spontan, apoi ele și-au ales ca lider pe Husein. Revolta a însemnat o grevă generală a muncitorilor arabi (aprilie – octombrie 1936) și  încăierări de mici dimensiuni între partizani arabi, poliție și coloniști, soldate cu 200 de  morți arabi și în jur de 100 coloniști evrei și poliție. David Ben Gurion, viitorul președinte al Israelului a înțeles cauzele : ”Arabii văd cum evreii se întăresc. Văd cum cele mai bune terenuri trec în mîinile noastre și cum Anglia se identifică su sionismul”.

Din  nefericire Histadrutul – adică federația sindicatelor evreiești –  s-a identificat cu spărgătorii de grevă. Acțiunea lor a fost ca să înlocuiască muncitorii arabi cu evrei, din Africa sau Orientul mijlociu. Doctrina oficială era ”Cucerirea muncii”. Arabii nu aveau voie să ocupe vreun post care putea fi ocupat de un imigrant evreu. Mai mult, o întreprindere evreiască nu trebuia să angajeze muncitori arabi. (doar dacă erau felahi puși la muncă forțată, așa cum a făcut compania Solel Boneh care a construit forturi pentru armata britanică).

Represiunea a început în toamna lui 1936 cu militari britanici și polițiști evrei. Guvernul englez a trimis o comisie să găsească o soluție de compromis între evrei și arabi. Rezultatul a fost ”Raportul Peel ” ( [16] ,iulie 1937) care recomanda o împărțire a teritoriului: 20% ar urma să fie atribuit Autorității Evreiești (zona de coastă și un coridor Jaffa – Ierusalim) iar restul să fie alipit Transiordaniei. Ar fi însemnat expulzarea a 225000 arabi și 1200 de evrei. Soluția a fost acceptată de sioniști dar respinsă de arabii conduși de Înaltul Comitet Arab.

La indicația înaltului comitet a reînceput revolta. Înaltul Comitet Arab a fost scos în afara legii, unii lideri au fost spînzurați, alții au fugit iar cele două clanuri (ale lui Husein și Nașabibi) au început să se măcelărească între ele. Armata și milițiile evreiești au dezlănțuit teroarea împotriva satelor arabe percepute ca ostile. Evreii și-au format grupări teroriste care la început jefuiau palestineni, dar apoi au început să ucidă și englezi: Irgun și Lehi. Administrația britanică a ajutat la formarea armatei coloniștilor, Hagana, cu misiunea de contraterorism – adică terorizarea satelor arabe care sprijineau revolta. Speranța era că satele vor fi părăsite. La începutul lui 1939 au început și atacuri teroriste împotriva englezilor și evreilor percepuți ca informatori. Ideea de a demola casele suspecților  (cum face astăzi Israelul) datează de atunci, din 1937.

Palestinenii, lipsiți de o comandă centralizată au creat și ei grupări armate care, din motive de aprovizionare terorizau nu numai kibuțurile, dar și satele arabe. Revolta a durat pînă în mai 1939 cînd s-a încheiat cu un fiasco pentru arabi.

Orice răscoală înăbușită lasă o urmă. În cazul Palestinei urma a fost că britanicii au început să se teamă să mai primească imigranți evrei. Și în perspectiva iminentului război nu aveau de gînd ca să își ridice în cap burghezia arabă – care putea să sprijine pe italieni sau germani.

Administrația colonială a introdus o cotă maximală pentru imigrația evreiască și cumpărarea de terenuri de evrei. Mai mult, a promis ca în zece ani va crea un stat independent guvernat conform principiului majorității. Lucru care a fost considerat o trădare de către sioniști.

În Europa situația evreilor din Germania se deteriora,  mai ales după pogromul din 1938 – Noaptea de cristal. Persecuțiile antisemite au avut un impact psihologic colosal asupra evreimii mondiale și au creat presiune asupra restricțiilor impuse de britanici asupra imigrației. Persecuții folosite de conducerea sionistă cu cinism. David ben Gurion  declara în decembrie 1938 : ”Dacă aș ști că am doar două variante: să salvez toți copiii evrei din Germania trimițîndu-i în Anglia sau să salvez doar jumătate din ei în Eretz Israel, aș alege-o pe a doua”.

Cel de al doilea război mondial

Englezii au respectat cota de imigrare aproape toată perioada războiului. Către sfîrșitul războiului sioniștii mai radicali (banda LEHI – Stern)  au respins colaborarea cu autoritățile engleze și chiar l-au asasinat în decembrie 1944 pe ambasadorul englez de la Cairo.

Răcirea prieteniei dintre colonialiștii englezi și militanții sioniști s-a produs treptat, prin sabotarea de către organizațiile sioniste a cotelor de imigrație. Englezii erau prinși între teama de o revoltă arabă și presiunea diasporei evreiești. Autoritățile din Palestina au decis să trimită refugiații care nu aveau permis de intrare în lagăre de concentrare în Mauritius sau Trinidad. O poveste urîtă a fost scufundarea de către Hagana a vasului francez Patria, plin cu refugiați evrei din Polonia, România și Austria [17].    Se întîmpla pe 25 noiembrie. Trei nave cu refugiați au  ajuns la Haifa; refugiații nu aveau permise de intrare în Palestina; au fost transbordați pe un transatlantic francez, confiscat de englezi după capitularea Franței și folosit pentru transport de trupe; s-a dispus ca ei să plece în Mauritius, în lagăre. Irgun și Hagana au decis să avarieze vasul în așa fel încît să nu poată pleca mai departe. Prima încercare a Irgunului a eșuat; Hagana a pus un explozibil prea puternic unde nu trebuia iar vasul s-a scufundat într-un sfert de oră, lăsînd peste 250 de morți din cei 1600 de refugiați.

Mai rău a fost cu Struma, scufundată lîngă Bosfor de un submarin sovietic – 750 de morți. [18]

Foarte puțini evrei au ajuns în Palestina în timpul războiului.

După război, deși teritoriul ocupat de coloniști era sub 10% din toată Palestina, embrionul statal Jewish Agency a devenit o forță de temut. Avea propriile instituții și propria armată, Hagana, de peste 20000 de militari, instruiți și înarmați de aliați în timpul războiului. Pe lîngă Hagana, sioniștii mai aveau și o miliție teroristă, Irgun – la conducerea căreia era, printre alții, și Menahem Begin, viitor prim ministru al Israelului.

Și arabii participaseră la război cu un contingent de 9000 de oameni și se bizuiau pe sprijinul proaspătului guvern laburist Britanic, condus între 1945 și 1851 de Clement Attlee. Care era într-o situație imposibilă: problema lor cea mare era în India, sfîșiată între hinuși și musulmani.

Relațiile sioniștilor cu administrația engleză au ajuns să fie de ostilitate. Hagana și Irgun au început să atace și pe ocupanții englezi și pe arabii localnici. În iulie 1946 Irgun a aruncat în aer sediul administrației engleze din Ierusalim – aproape 100 de morți. Imperiul britanic, cîștigător al războiului cu Hitler ieșise atît de slăbit încît Attlee a decis să se retragă din Palestina pînă în 1948.

Noua Societate a Națiunilor, numită acum ONU a votat în noiembrie 1947 rezoluția 181 privind împărțirea Palestinei în două state: unul evreiesc și unul arab. [19]

Statul evreiesc ar fi avut 14000 km² cu 558000 evrei și 405000 arabi iar cel arab 11500 km² cu 804000 arabi și 10000 evrei. În plus, zona Ierusalimului avea să fie sub control internațional. Era strigător la cer.

Este interesantă istoria votului acestei rezoluții. În 1947 ONU avea 57 de state membre. Votarea trebuia să se facă pe 26 noiembrie. Ca să treacă, era necesară o majoritate de 2/3. Delegația sionistă avea informații că nu ar rezoluția nu ar fi trecut. Au reușit să amîne votul cu trei zile, timp în care SUA a făcut presiune asupra nehotarîților să o voteze: urma un an electoral iar democrații aveau nevoie de voturile și de presa evreilor. S-au mituit delegați, alte țări au fost amenințate cu sancțiuni, Franța a fost avertizată că dacă votează contra nu va fi inclusă în planul Marshall, reprezentanta Indiei a fost amenințată cu moartea iar lui Chan Kai Shi i s-au oferite 50 milioane de dolari.

Rezultatul votului:  33 voturi pentru, 13 contra și 10 abțineri. Cine a votat contra? Pe lîngă statele muslulmane a mai fost India (la vremea aceea în plin război civil plin de atrocități, război cauzat de împărțirea din vara lui 1947) , Grecia (în plin război civil și ea) și, surpriză! Cuba. Statele care s-au abținut au fost cele latino americane, Etiopia, Iugoslavia și China. Și batrînul imperiu britanic, depășit de situație, s-a abținut. Erau vremuri grele pentru primul guvern laburist din istoria lui cu primul ministru Attlee și ministrul de externe Bevin. România nu avea cum să voteze deoarece a fost primită în ONU abia după moartea lui Stalin, în 1955, împreună cu Albania, Austria, Bulgaria, Finlanda, Irlanda, Italia , Portugalia Spania. Dar dacă era să voteze, cu siguranță ar fi votat ca URSS, adică da.

Erau prea mulți arabi în teritoriul repartizat statului evreu. Hagana și Stern și-au unit eforturile în a rezolva situația. Metoda: terorizarea populației arabe, masacre ale țăranilor arabi, răspîndirea de zvonuri înfiorătoare. Palestinenii ripostau și ei cînd puteau: erau atrocități de ambele părți. Victimele primei faze a războiului civil (înainte de 14 mai 1948, ziua independenței  Israelului) au fost de 2000 de morți arabi, 900 morți evrei și 100 morți britanici [20].  Probabil cea mai cunoscută atrocitate a fost lichidarea satului Deir Yassin, cu care se lăuda Menahem Begin: 254 de țărani uciși, femei și copii, mutilați și aruncați în fîntîni – ca apa să nu mai fie potabilă.

Rezultatul acestei ferocități calculate a fost că 350000 de mii de arabi – din cei 405000 – au fugit unde au văzut cu ochii.

Un rol rușinos în carnagiu l-a avut și Histadrut – centrala sindicală evreiască condusă pe atunci de David Ben Gurion : ”La momentul independenței vom avea un stat evreiesc cu un milion de locuitori, din care 40% nu sunt evrei. Aceasta nu este o bază sănătoasă pentru un Stat Evreu… Nu putem fi siguri că majoritatea evreiască va deține controlul. Nu poate exista un stat puternic cu doar 60% evrei”

Pe 14 mai 1948 a fost proclamat statul Israel.

Primul stat care a recunoscut oficial noul stat a fost URSS. Stalin credea că va avea un aliat în războiul rece cu vestul. Nu își imagina că evreii sovietici, care aveau propria lor republică cu o suprafață dublă față de cea oferită în Palestina (36000 km², cu limba oficială idiș, creată în 1928 )  l-ar fi părăsit pentru Palestina. La început a acceptat și emigrarea evreilor sovietici în noul stat, sperînd, poate, că ei vor pune umărul la clădirea unui Israel socialist. Relația a început să se strice repede, cgiar din octombrie 1948 cînd Golda Meir, prima ambasadoare a Israelului în URSS a participat la o slujbă în cea mai  mare sinagogă din Moscova și 50000 de evrei au adulat-o cîntînd ”Nașa Golda” – adică Golda noastră. Aceia se considerau, probabil, mai mult evrei decît sovietici.

 Toți liderii Israelului erau implicați în masacre și terorism. Moșe Daian, Golda Meir, Menahem Begin, Ariel Șaron, Ițhac Șamir, Ițhac Rabin – nu era prea mare diferență între ei în termeni de Real Politik. Crearea Israelului s-a făcut cu vărsare de sînge, la începutul agoniei Imperiului Britanic. S-a bazat pe alungarea a 750000 de palestineni din locurile lor natale. Rănile produse de proiectul sionist nu s-au cicatrizat, și nu se știe cît va mai dura sau dacă se vor cicatriza.

Catastrofa (Nakba ) [21,22]

A doua zi după declararea independenței Israelului armatele Ligii Statelor Arabe au intrat în Palestina. Invazia a fost raportată de Ligă secretarului general al ONU, Trygve Lie chiar a doua zi, pe 16 mai [23].

Scopul intervenției, motivat în zece puncte ar fi fost ”să restaureze legea și ordinea și să împiedice extinderea violențelor din Palestina în statele vecine”.

Punctul 10(b) al explicației Ligii Arabe este interesant: ”ca rezultat al agresiunii evreilor un sfert de milion de arabi au fost obligați să își părăsească casele și să emigreze în statele vecine. Intențiile agresive și motivele imperialiste sunt dovedite de actele lor împotriva populației pașnice arabe din Der Iassin, Tiberiada și alte locuri precum și prin atacarea locațiilor inviolabile cum ar fi Consulatul de la Ierusalim” .

Probabil că Liga Arabă credea că va fi o operație de poliție care va găsi înțelegere la secretarul general al ONU (între 1946 și 1952) Trygve Lie. Se înșela amarnic, omul era un susținător pasionat al Israelului, toate informațiile primite de la arabi erau imediat trimise  sioniștilor. acceptabilă pentru ONU.

Statele care și-au trimis armata în Palestina au fost Egipt, Irak, Siria, Liban și Iordania. ONU a cerut părților beligerante un armistițiu care a intrat în vigoare pe 11 iunie.  A fost trimis la fața locului contele Volke Berandotte ca să se asigure că armistițiul este respectat [24]) . Armistițiu folosit de Hagana ca să se înarmeze și să se organizeze mai bine. Imediat după 8 iulie a urmat un contraatac al israelienilor  care a spulberat rezistența armatelor arabe, dezorganizate și adesea conduse de ofițeri englezi. În paralel regii Abdullah și Fuad au negociat în secret anexarea Cisiordaniei de către Iordania și Gaza de către Egipt. Trimisul ONU , Volke Bernadotte nu era la curent cu aceste conspirații și a cerut imperios Israelului, ca în numele păcii să accepte reîntoarcerea refugiaților. Pentru asemenea intenții necurate israelienii l-au considerat coadă de topor a arabilor și englezilor și a fost asasinat pe 17 septembrie 1948 de banda Stern (asasinat ordonat și de Ițhak Șamir!).

Războiul s-a sfîrșit în 1949 cu trei armistiții: cu Egiptul în 23 februarie, cu Libanul în 23 martie și cu Siria în 3 aprilie. Linia de armistițiu (linia verde) făcea ca 78% din Palestina să fie atribuit Israelului – cu aproape un sfert mai mult decît în rezoluția ONU. Cisiordania trecea la Iordania iar Gaza la Egipt. De remarcat că locuitorii fășiei Gaza nu au primit pașapoarte egiptene, ci palestinene. Egiptul nu a vrut să îi considere cetățeni egipteni.

Problema părea soluționată. 750000 de arabi fugiseră sau erau expulzați. Palestinienii au căzut în uitare aproape 20 de ani. Asta e. Au pierdut războiul, să se împace cu gîndul. Dintre refugiați, 90% au ajuns în Iordania și Egipt. Cei mai norocoși au ajuns în Liban și Siria. Cazați în tabere de corturi, la periferia societății. Mulți dintre ei au rămas în asemenea tabere pînă azi – trei generații de palestineni. În 1950 ONU a creat o agenție pentru refugiații palestineni  [25].  

De la aproape un milion în 1950 astăzi (2023) numărul lor a depășit cinci milioane.

De atunci problema refugiaților a rămas cea mai dificilă în relația dintre Israel și vecinii săi. Nu au unde să se întoarcă. Cam 150000 palestineni au rămas în teritoriul ocupat în 1948. Au primit cetățenie israeliană în 1952 iar astăzi urmașii sunt două milioane de cetățeni israelieni. Interesant este că pînă în 1966 ei erau supuși legii marțiale și multora li s-au confiscat proprietățile. Din cele 550 de sate palestinene din 1948 au mai rămas 100.

Azi, avînd o perspectivă de 75 de ani se vede că victoria din 1948 nu a dus la soluționarea problemei palestinene. Israelienii au căpătat o  mentalitate de cetate asediată de dușmani. Dorința de pace a poporului nu a fost îndeplinită. Să trăiești o viață cu teama de vecini nu este exact de dorit.

Bibliografie

1. https://en.wikipedia.org/wiki/Palestinian_Jews
2. https://en.wikipedia.org/wiki/Der_Judenstaat)
3.   https://www.palestineremembered.com/Acre/Famous-Zionist-Quotes/Story643.html#:~:text=In%201895%2C%20Herzl%2C%20the%20founder%20of%20Zionism%2C%20wrote,countries%2C%20while%20denying%20it%20employment%20in%20our%20country
4. https://en.wikipedia.org/wiki/Palestine_Arab_Congress
5. https://www.marxist.com/palestine-before-1948-how-imperialism-created-israel.htm
6. https://www.marxists.org/archive/trotsky/1940/xx/jewish.htm
7. https://en.wikipedia.org/wiki/Crimean_War
8. https://en.wikipedia.org/wiki/Walter_Rothschild,_2nd_Baron_Rothschild
9. https://en.wikipedia.org/wiki/Balfour_Declaration
10.  https://en.wikipedia.org/wiki/Ashkenazi_Jews
11.  https://en.wikipedia.org/wiki/Sephardic_Jews
12. https://en.wikipedia.org/wiki/Fourteen_Points#Text
13. https://en.wikipedia.org/wiki/Ze%27ev_Jabotinsky
14. https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_killings_and_massacres_in_Mandatory_Palestine
15. https://en.wikipedia.org/wiki/1936%E2%80%931939_Arab_revolt_in_Palestine#Timeline
16. https://en.wikipedia.org/wiki/Peel_Commission
17. https://www.anumuseum.org.il/blog/the-patria-disaster-forgotten-zionist-mass-tragedy
18. https://en.wikipedia.org/wiki/Struma_disaster
19. https://en.wikipedia.org/wiki/United_Nations_Partition_Plan_for_Palestine
20. https://en.wikipedia.org/wiki/1947%E2%80%931948_civil_war_in_Mandatory_Palestine
21. https://en.wikipedia.org/wiki/Nakba
22. https://en.wikipedia.org/wiki/1948_Palestine_war
23. https://en.wikisource.org/wiki/Cablegram_from_the_Secretary-General_of_the_League_of_Arab_States_to_the_Secretary-General_of_the_United_Nations
24. https://en.wikipedia.org/wiki/Folke_Bernadotte
25. https://en.wikipedia.org/wiki/UNRWA