RR

 

 

 

Aici a fost…

Așa a început frumoasa mea călătorie pe brațul Sulina. Am ales traseul numit ”Gura de vărsare” care ne ducea pe Canalul Sulina trecând pe lângă Farul vechi, Stația meteo, Farul nou, apoi, o dată cu Dunărea, făceam cunoștiință cu Marea Neagră, înaintând timid dar curajos, din cauza valurilor care izbeau cu putere barca, cu multă curiozitate până la Insula Păsărilor. Formată cu vreo doi-trei ani în urmă din aluviuni, pe această insuliță au pus stăpânire păsările Deltei. Pelicani, cormorani, lișițe, chire, pescăruși și alte înaripate poposesc aici și conviețuiesc în bună înțelegere oferind un spectacol unic celor care se aventurează până aici să le vadă.

După ce ne-am suit în barcă și ne-am pus vestele de salvare, barcagiul, care ne-a ținut loc și de ghid, ne-a dat câteva informații despre traseu și despre cum trebuie să ne comportăm în timpul călătoriei. Apoi bărcuța noastră, numită Sfântul Nectarie, a început să alunece ușor în aval legănată de valurile Dunării.

Barcagiul și-a început povestea… .

– Aici a fost unicul hotel din Sulina, i se spunea Hotelul Mare. Pe vremea comuniștilor era mereu plin, avea două debarcadere, era înconjurat de terase pline pe orice vreme de turiști și localnici. Acum vreo 20 de ani a fost cumpărat de Sorin Ovidiu Vântu, a mai funcționat vreun an după care a fost abandonat.

Vegetația care-l înconjoară încearcă parcă să ascundă privirilor Marele Hotel care pare a se jena de goliciunea zidurilor. Totuși se mai vede încă o plăcuță pe care o siglă tricoloră dezvăluie fostul proprietar: Ministerul Turismului.

Barca plutea ușor pe apă iar barcagiul ne-a arătat, tot pe malul drept, o clădire abandonată.

– Aici a fost fabrica de guanină.

Nu știam ce e aia guanină așa că l-am întrebat pe prietenul google și am aflat că este un fel de îngrășământ care se folosea în agricultură, fabricat din excremente de păsări.

Înaintam încet și de-a lungul malului drept se înșiruiau clădirile abandonate, care odinioară erau animate și forfoteau de mulțimea muncitorilor: Șantierul naval, Șantierul de reparații, o făbricuță unde femeile în schimburi de câte opt ore împleteau plase de pescuit, o rampă unde, stau încă, grămezi de fiare vechi și ruginite, rămășițe ale navelor care și-au trăit traiul și au fost date la casat, adică trebuiau tăiate iar materialele rezultate trebuiau reciclate. Aici timpul parcă s-a oprit în loc. Vegetația crește peste ruine încercând să ascundă urmele pietrificate ale vremurilor în care, aceste locuri asigurau viața și traiul oamenilor apelor. O stranie senzație de apăsare ne încearcă de parcă ne-am afla pe culoarul unui lagăr de exterminare în care se mai simte încă durerea celor care și-au găsit aici sfârșitul.

Farul nou este singurul obiectiv din zonă care n-a fost abandonat. El a fost dat în exploatare în anul 1983 și se află la capătul unui dig format din bolovani imenși, construit tot pe vremea comuniștilor și care desparte apele Dunării de cele ale Mării Negre. Abia după Far, Dunărea gustă marea.

Am ajuns în apele mării, undeva foarte aproape de Insula Păsărilor exact la timp ca să prindem ultimele raze ale unui soare care părea că nu se grăbește să apună, încercând să mai stea agățat de câțiva nori undeva deasupra Golfului Musura, oferindu-ne un spectacol unic al unui apus de poveste. Apuse sunt și vremurile în care orașul cosmopolit Sulina avea vreo 9-10.000 de locuitori, italieni, nemți, britanici, turci și lipoveni. Acum aceștia, evrei, musulmani sau creștini sunt uniți în moarte și își dorm somnul de veci în singurul cimitir din oraș în care groparul își are casa într-un cavou înconjurat de morminte și cruci cu forme ciudate…

Altă zi, alt traseu pe canalele din Deltă. Acum mergem spre Pădurea Letea. Barca ne conduce încet până la un mic debarcader aflat în satul Cardon. Aici mai sunt vreo 8 locuitori care se încăpățânează să rămână, trăind din pescuit și puțină agricultură. De aici până la Pădurea Letea facem safari într-o mașină deschisă de unde putem admira în voie întinderile cu pâlcuri mici de vegetație specifice zonelor deșertice. În pădurea Letea n-am văzut cai, am văzut numai niște arbori doborâți de furtuni și care stăteau agățați încă de trunchiuri, ghidul spunându-ne că n-au voie să-i taie pentru că e rezervație naturală iar intervenția oamenilor trebuie să fie minimală, aceasta fiind mai mult de supraveghere. În fine, ajungem la un teren nisipos unde este și capătul traseului nostru prin pădure pentru că mai departe sunt numai dune de nisip pe care nu avem voie să călcăm ca să nu le distrugem, să nu le schimbăm forma. Aflăm de la ghid informații privind flora și fauna din zonă. Pe drumul de întoarcere am văzut și caii sălbatici. Frumoși și liberi. Fără căpăstru, pentru că asta ar fi o grijă în plus pentru localnici. Lăsați liberi s-au sălbăticit, precum oamenii. Au mai rămas puțini pentru că, zic localnicii, în urmă cu câțiva ani erau încărcați în camione și luau drumul către abatoarele străinătății. Noi nu știm, sau nu vrem să știm ce să facem cu ei. Până ne vom dumiri, ei își vor trăi libertatea, frumoși, cuminți și demni. Din când în când se amestecă cu cirezile de vite ale localnicilor, pe malul vreunui lac unde vin să se adape. Apoi se retrag în locurile numai de ei știute ca să pască și să se odihnească.

Ne îmbarcăm din nou pentru drumul de întoarcere la Sulina. Un câine cu spinarea neagră și cu burta albă încearcă jucăuș să ne atragă atenția. N-are nume așa că l-am botezt Toto, ca pe al meu de acasă.

Mergem încet pe Canalul Bărbosu, canalul cu nuferi, ca să putem admira splendorea peisajului cu nuferi albi și galbeni pe frunzele cărora odihnesc din loc în loc păsări. Cele mai multe sunt găinușe de baltă care, speriate fiind de zgomotul bărcii fugeau sărind de pe o frunză pe alta, ascunzânduse în stuful dens ce flanca nuferii. O bogăție de stuf. Barcagiul ne povestește cum, pe vremea lui Ceaușescu, erau niște tractoare numite robițe, care tăiau și balotau stuful pe care apoi îl trimiteau la Brăila să-l facă celuloză. Se lucra cu deținuții de la Periprava și Chilia. Apoi, alți muncitori tăiau și alegeau stuful. Din cel mai gros de făceau garduri iar din cel mai subțire se făceau acoperișuri pentru case. Acesta era un izolant foarte bun, iarna ținea de frig iar vara era răcoare. Zic localnicii că tot vrerea lui Ceaușescu era și asta, ca să nu se piardă tradiția zonei. Deh… Acum stuful nu-și mai găsește rostul și ca să nu se îndesească prea tare, toamna târziu după ce păsările și-au terminat rostul pe aici și pleacă spre alte zări, i se dă foc. Adică îl arde.

Ajungem din nou pe canalul Sulina și în față ne apare o altă fantomă comunistă, Fabrica de conserve. Abandonată, cu niște găuri negre în locul unde altădată erau geamuri. O anexă a acesteia a fost vândută unui arab ca să facă o fabrică de confecții. Noi nu mai știm să facem nimic. Magazinele de second-hand, unde se vând hainele purtate și aruncate de străini, sunt pline de români care caută să se înveșmânteze cu ele, neștiind că cele mai multe sunt făcute din materiale exportate din România pe vremea comuniștilor.

De-a lungul vremii, cele mai înfloritoare civilizații s-au format în bazinele unor râuri sau fluvii.

În Mesopotamia, civilizația sumeriană a excelat fiind flancată de fluviile Tigru și Eufrat unde și-au găsit refugiul popoare venite de pe mare. Civilizația egipteană s-a dezvoltat în zonele joase al fluviului Nil. Civilizația chineză a profitat din plin de pe urma fluviilor Huanghe și Yangtze, unde s-au stabilit popoare venite din nord. Roma, capitala eternă, nu era Roma fără fluviul Tibru. Grecii au avut de unde alege și și-au ales să dezvolte o civilizație în bazinul Mării Egee. Succesul acestor civilizații antice a rezultat datorită capacității de a exploata eficient zonele fertile de-a lungul văii fluviilor. Surplusul de recolte provenit din exploatarea inundațiilor naturale previzibile și a sistemului de irigații au facilitat dezvoltarea unui surplus de populație care a contribuit la dezvoltarea socială și culturală. De asemenea, resursele alimentare bogate au putut susține exploatarea mineralelor din vale și din regiunile deșertice din jurul văilor, dezvoltarea un sistem de scriere timpuriu, dezvoltarea construcțiilor și proiectelor agricole, dezvoltarea comerțului și dezvoltarea forțelor militare necesare pentru apărare și pentru campaniile militare care au dus la afirmarea dominației civilizațiilor respective.

Ai noștri s-au așezat aici, în Gradina Maicii Domnului, cum spunea un Papă vestit, având la sud Dunărea și beneficiind de o Deltă superbă, a doua cea mai mare din Europa și cea mai bine conservată dintre deltele europene.

Sulina este așezată pe singurul canal navigabil din cele trei mari canale, cu care Dunărea, în mărinimia ei a ales să ocupe un teritoriu imens oferindu-ne posibilități multiple de dezvoltare. Însă Sulina se stinge încet petrecându-și zilele între ploi și sărbători, trăind din amintirea zilelor bune. Un localnic ține să menționeze, mândru, că aici, la Farul vechi a fost filmat celebrul serial care ne ținea cu sufletul la gură în fața televizoarelor,”Toate pânzele sus”. Deci de aici a plecat ”Speranța”!?

Un alt localnic ne amintește o vorbă care se mai aude stins, ca un urlet prelung a unui lup bătrân, ”Sulină, dragă Sulină, n-ai nici apă, nici lumină…!” Câtă profunzime este în aceste vorbe!

Am plecat din Sulina cu un bagaj imens de amintiri.

Orașul cu șase străzi, numite cu numere ca la americani, de la 1 la 6, și care stau aliniate frumos, paralel cu Dunărea, mi-a oferit momente de trăiri intense.

Sunt fericită că am putut explora o parte din frumoasa și mărinimoasa deltă a Dunării. Sunt bucuroasă că am călcat pe plaja cu cel mai fin nisip pe care l-am întâlnit vreodată.  Vreau să sper că voi reveni aici să mă întâlnesc cu Dunărea și cu Marea Neagră într-un loc unic prin frumusețea și bogăția lui și a oamenilor care nu renunță să creadă că orașul lor, care acum are un pic mai mult de 3000 de locuitori, va mai fi ceea ce a fost odată.

 

Articol scris de Rodica Roman

Vizualizari: 1347 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Valea Jiului în agonie

    În volumul lui David Kideckel România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, tradus în […]