În continuarea articolului anterior, mă voi referi la un ultim domeniu, cel al priorităților sociale.
3.PRIORITĂȚI SOCIALE
Ne minunăm sau ne tânguim permanent de scăderea continuă a nivelului de trai, de creșterea șomajului și emigrarea forței de muncă, de deteriorarea gradului de educație și instrucție a tinerilor, de agravarea stării de sănătate a populației de toate vârstele, de îngrădirea libertății de expresie, de…de toate relele la care nu ne-am fi gândit în vremuri normale.
Am ajuns, în orice raportare sau clasament la nivel european, pe ultimul sau penultimul loc, la toți indicatorii. Acesta este rezultatul după 34 de ani de capitalism și 17 ani de membru al Uniunii Europene, descreșterea pe toate planurile, începând cu cel economic și, ca o consecință inevitabilă, încheind cu cel social.
N-aș fi vrut să mă lansez în plan teoretic, dar trebuie să clarific câteva noțiuni, pentru că la noi „specialiștii”, trompetele politice, când se referă la probleme sociale se referă la ajutoare sociale, la „oamenii străzii”, la abandon familial sau școlar, la pensionari neajutorați, la fel de fel de situații speciale care sunt, în fond, efecte marginale ale lipsei unei politici sociale a statului, garantul constituțional al respectării drepturilor și libertăților cetățenilor.
Drepturile sociale sunt considerate drepturi fundamentale ale omului și sunt: dreptul la muncă, dreptul la securitate socială, dreptul la educație, dreptul la sănătate, dreptul la locuință etc.
Politica socială, face parte din ansamblul politicilor publice și asigură protecția socială și bunăstarea. Mai detaliat, cuprinde trei domenii de acțiune: practici administrative și politici în planul serviciilor sociale (servicii medicale, asigurări sociale, educație, angajare și formare profesională, servicii comunitare, locuire); probleme sociale (criminalitate, handicap, șomaj, sănătate mintală, bătrânețe); discriminare și dezavantaje (rasă, etnie, gen, sărăcie și inegalitate economică).
Politica socială este constituită dintr-un set de programe, activități, măsuri care au ca scop rezolvarea unor nevoi umane elementare de protecție socială, educație, sănătate, locuire și, în general, creșterea bunăstării individuale și sociale prin redistribuirea unor resurse considerabile și suficiente.
La nivelul Comunității europene, ulterior al Uniunii Europene, politica socială a făcut parte din primul tratat, Tratatul de la Roma, 1957, și se referea la libera circulație a muncitorilor și la libera stabilire a acestora. Totodată, s-a creat și Fondul Social European pentru finanțarea politicilor sociale, primul fond structural. Fără a detalia, tratatele următoare au introdus noi obiective privind sănătatea și siguranța la locul de muncă, dialogul social, coeziunea economică și socială, egalitatea între femei și bărbați, creșterea standardelor de viață și a calității vieții, îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă, combaterea excluziunii sociale etc. În realitate, politica socială a debutat, la nivelul UE, în anul 1989 prin adoptarea Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, cunoscută drept Carta socială europeană care conține Catalogul drepturilor fundamentale. Au urmat numeroase alte documente: Protocolul Social, în anul 1991; Carta verde (Green Paper), în anul 1993, pentru pregătirea elaborării Cărții Albe (White Paper), 1994; Acordul Social, 1997; Agenda Politicii Sociale, 2000.
Analiștii analizează statul social, statul bunăstării sociale sau statul asistențial, ca formă de organizare în care statul este principalul furnizor al bunăstării sociale. Statul bunăstării sociale se consideră a fi statul capitalist constituit după cel de al Doilea Război Mondial.
Istoria consideră că implicarea „statului” în asigurarea bunăstării sociale apare la vechile civilizații precreștine prin acordarea de ajutoare în caz de război, calamitate, foamete. Grecia Antică și Roma Imperială au lansat pensiile și bursele de studii ca ajutoare sociale statale. Mai târziu, Biserica a asigurat asistența și protecția, după imaginea și modelul lui Hristos. Pe măsura evoluției statului s-au înregistrat progrese și în planul asigurării bunăstării sociale, cum ar fi: Legea Săracilor (The Poor Low), în Anglia elisabetană, 1601, care acorda parohiilor responsabilitatea politicii sociale (impozitarea locuințelor și chiriile contribuabililor asigurau săracilor un loc de muncă la domiciliu și ajutoare invalizilor și copiilor) și Modelul Asigurărilor Sociale, introdus de Bismarck, în Germania, 1880, în cazul bolilor și accidentărilor și a pensiilor. Trebuie remarcat că sistemul de asigurări sociale, mai mult sau mai puțin complex, a fost introdus în Germania, Franța, Olanda și Marea Britanie, încă din sec. XIX. În literatura de specialitate, pentru Europa, se face referire la patru modele de state ale bunăstării: Statul Scandinav (Modern), Bismarckian (Instituțional), Anglo-Saxon (Rezidual) și Latin (Rudimentar sau semi instituționalizat). Astăzi, statele occidentale puternice, indiferent de tipul de politică socială adoptat, se laudă că nu ignoră niciun grup social în planul furnizării de bunăstare socială.
Orice analiză a datelor statistice și cercetărilor privind calitatea vieții arată că România este departe de aceste modele, locul politicilor sociale fiind nesemnificativ în cadrul politicilor publice cu toate că România este definită prin Constituție ca stat social, TITLUL I, Principii generale, Statul român, Articolul 1, alin.(3): „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate.”
Obligativitatea statului este explicitată doar în două articole: cu privire la Dreptul la ocrotirea sănătății, Art. 34. „Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și sănătății” și cu privire la Nivel de trai, Art. 47, alin. (1) „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent”.
Ceea ce este „specific” Constituției României este lipsa concentrării drepturilor sociale fundamentale și lipsa garantării lor depline. Drepturile sunt dispersate în Constituție, Codul civil, Codul muncii și legi speciale; dreptul la muncă nu este consacrat ca un drept fundamental iar dreptul la locuință adecvată nu este înscris.
România este un stat social doar prin declarație, în realitate este un stat social numai pentru bugetari și pentru pensionarii „speciali”.
O simplă analiză a ponderii cheltuielilor sociale publice în PIB, situează România la mai puțin de jumătate din media la nivelul UE și decalajul se mărește anual.
„Experții” Fondului Monetar Internațional care se perindă periodic pe la Guvern au o singură soluție – reducerea salariilor, pensiilor, protecției sociale și creșterea taxelor și impozitelor. Nu se face nicio referire concretă la o creștere economică pe baza producției, pe baza reindustrializării și modernizării agriculturii. Nu-i vorbă că pe baza soluțiilor FMI nici creșterea pe bază de consum nu ar mai fi posibilă, atâta timp cât soluțiile lor se îndreaptă numai spre scăderea veniturilor majorității populației.
Nu se poate accepta scuza „Nu sunt bani!”, întrebarea este Unde sunt banii și cine, ce face cu ei?
Sau dacă am accepta că nu mai sunt bani, de ce nu sunt? Anual se declară creștere economică și împrumuturile cresc exponențial, depășind deja 50% din PIB.
Sigur, sunt bani pentru înarmare, pentru pensii speciale, pentru sinecuri atribuite clientelelor politice.
Deși, încă de la începutul anilor ´90, am văzut că la noi se va practica „capitalismul de cumetrie”, doar ne vorbea Florin Georgescu de un prim pas, redistribuirea capitalului (adică a capitalului creat de poporul român) fără o strategie sau măcar a unor criterii totuși, unii mai naivi sperau că se va adopta un model de dezvoltare suedez sau german, un model al „economiei sociale de piață”. Nu s-a primit aprobare și autorii loviturii de stat, ca să se poată bucura de victorie, au accepta tot ce li s-a cerut. Și această stare de supunere și ploconire continuă, cu și mai mare intensitate, șantajul căpătând noi forme. De aceea nerușinarea nu mai are limite și cei care înghit tot ce le vinde mass-media acceptă zicând – „Deh, asta-i situația!”.
În actualele condiții politice, economice și instituționale se apreciază ca necesară, în statele capitaliste, prioritizarea acțiunilor sociale , exemplu: Thierry Rambaud, Prof. de drept public la Université Paris Cité, expert la Consiliul Europei (principala instituție care apără drepturile omului în Europa), spunea, încă din 2014: „ierarhizarea priorităților în domeniul prestațiilor sociale este de urgență majoră, fără a se omite că fundamentul drepturilor sociale se află în exigențele permanente de garantare a demnității persoanei umane, a coeziunii naționale și a binelui comun în general, bine comun care trebuie să ghideze acțiunea constantă a puterilor publice”. https://www.juridice.ro/essentials/6180/drepturile-sociale-sunt-drepturi-concrete-si-eficace-garantate-sau-iluzorii-in-ue-si-in-romania-ca-stat-membru-unele-coordonate-juridice-si-sociologice
Noi, socialiștii, nu putem fi amețiți cu vorbe sforăitoare sau declarații amăgitoare și nu putem accepta starea de blazare a populației. Nu putem accepta minciunile mai marilor politici de aici sau de aiurea.
Noi cerem subordonarea politicii economice și sociale creșterii nivelului de trai și îmbunătățirii calității vieții întregii populații, noi considerăm că toate drepturile sociale trebuie să constituie prioritățile priorităților.
Noi cerem proiectarea bugetelor anuale în funcție de prioritățile interne, prioritare fiind cele legate de întărirea rolului economic al statului, creșterea economică, pregătirea și ocuparea forței de muncă și, prin repartiția echitabilă a rezultatelor economice, asigurarea condițiilor decente de viață pentru întreaga populație.
Nu mă voi referi la toate preocupările noastre în plan social, începând cu dreptul la muncă, mă voi referi doar la dreptul la educație și dreptul la sănătate, domenii esențiale în existența unui popor, dar la fel de vitregite în România.
În învățământul de toate gradele, totul este la pământ, de la condiții materiale până la nivelul de pregătire și salarizare al dascălilor.
Conform Legii Educației Naționale (Legea nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023, Legea învățământului universitar nr. 199/2023):
„Statul asigură finanțarea de bază pentru toți preșcolarii și pentru toți elevii din învățământul primar, gimnazial, profesional şi liceal de stat, particular sau confesional acreditat, pentru elevii din învățământul postliceal de stat, precum şi, după caz, pentru beneficiarii cursurilor de pregătire pentru examenul național de bacalaureat.”
Și, dacă tot se justifică toate eșecurile învățământului cu subfinanțarea și aceasta cu sub- bugetarea, ar putea fi analizate și alte căi de corectare și completare a resurselor financiare.
De pildă, ce înseamnă prevederile Legii Educației Naționale, prezentate mai sus, conform cărora Statul asigură finanțarea de bazăpentru toți preșcolarii și pentru toți elevii din învățământul primar, gimnazial, profesional şi liceal de stat, particular sau confesional acreditat… Asta înseamnă că finanțarea de bază se face după principiul resursa financiară urmează elevul.
Aici „statul nostru este un stat social”, banii merg la toți copii, indiferent de gradul de pretenții pe care-l impun părinții, învățământ de stat sau privat. Asta înseamnă protecție socială? Nu, asta înseamnă capitalism, cei bogați vor fi și mai bogați, cei săraci și mai săraci!
Și cu toate acestea educația și instrucția tinerei generații ne fac de râs în toată lumea, mai mult de jumătate fiind declarați „analfabeți funcțional” iar procentul analfabeților, a celor care nu știu să scrie sau să citească, este secret.
Iată acum puțină istorie pentru că oricând și oriunde avem obligația să fim recunoscători marilor oameni de stat care au condus poporul român spre emancipare și afirmare prin forțe proprii.
Am scris destul de detaliat despre cele două elemente care, cred că ilustrează cel mai bine părțile pozitive ale schimbării sistemului politic în 1947, care au pus bazele dezvoltării economice în ritm rapid, ELECTRIFICAREA și ALFABETIZAREA:
Dar pentru că nu demult am sărbătorit 165 de ani de la Unirea Principatelor într-un stat divizat, condus de un președinte care declară deschis că trebuie să termine cu „dictatura majorității”, deci trebuie să termine democrația, pentru el democrația fiind o dictatură, am să vă readuc în atenție figura istorică pe care o prețuiesc mult, ca prolog la comentariile asupra celei de a doua direcții fabuloase pe care a pornit regimul socialist – alfabetizarea.
Ați ghicit, sper!
Este vorba de colonelul Alexandru Ioan Cuza a cărui soartă seamănă foarte bine cu cea a lui Nicolae Ceaușescu!!!
Cuza s-a făcut „vinovat” pentru cele mai multe și mai importante reforme în favoarea majorității, reforme în virtutea cărora evoluează și astăzi statul român. Dar tot așa gândeau și atunci politicienii români. De ce să ne conducă un patriot, de ce să ne conducă un Om care se gândește și la „Moș Ion Roată”? Să vină un venetic, cu un geamantan și să plece cu o jumătate de țară (vezi ce au recuperat moștenitoarele, de la Tăriceanu citire), să vină unul care habar n-are pe cine și cum ar trebui să-l conducă, ca să putem să-l manevrăm noi împreună cu străinii care-au aranjat mișcarea!
Vă întreb, știți cine a introdus învățământul primar obligatoriu?
Știți! Sigur că știți, doar ați învățat istorie atunci când se recunoșteau adevăratele valori naționale!
Da, a fost Cuza, el a promulgat Legea instrucțiunii publice, în anul 1864. Asta nu înseamnă, că după ce a fost alungat, s-a și aplicat întocmai. La peste 40 de ani, în 1906, procentul analfabeților era de 82,67%. Se consideră că situația gravă a continuat la sate deoarece accesul copiilor de țărani în învățământul secundar a rămas o poveste mulți, mulți ani. Iată de pildă, în anul școlar 1922-1923, au intrat în învățământul secundar 31,8% dintre copiii de la oraș și numai 5,2% dintre cei de la sate.
Date mai relevante deținem de la recensământul din anul 1930, când s-au înregistrat 9,8 mil. de analfabeți, respectiv 54,3% din totalul populației, România ocupând ultimul loc între 14 state analizate. Dintre cei cu carte, 85% erau absolvenți ai școlii primare, dintre aceștia: 69,2% erau bărbați. Tot în anul 1930, frecvența în învățământul primar era de 59,8%, în timp ce în țări ca Bulgaria, Ungaria și Polonia depășea 90%.
După cel de-al Doilea Război Mondial, în anul 1948, în România rata alfabetizării era în jur de 40%, existau peste 4,3 milioane de adulți analfabeți, ceea ce a impus organizarea unei ample campanii de alfabetizare. Drept este să ne înclinăm în fața memoriei cadrelor didactice ale vremii care, după ce încheiau cursurile cu elevii, începeau munca de voluntariat, lucrau cu cei vârstnici, astfel că până în anul 1956 analfabetismul a fost eradicat.
Cu toate că situația economico-financiară a țării era precară după război, cu mari pierderi și datorii imense, agravată și de o secetă cumplită, pe lângă numeroase alte reforme, în anul 1948 a fost promulgată Legea reformei învățământului care a inițiat o amplă acțiune de instruire și culturalizare a populației și a impus un buget, pe măsură. Toate formele de învățământ au devenit gratuite; se asigura accesul tuturor copiilor, inclusiv de la sate, la orice nivel de școlarizare; învățământul general era reprezentat de școala generală, formată din două cicluri: ciclul I (clasele I-IV) și ciclul II (clasele V-VII); toți copii între 7-11 ani au fost imediat integrați în învățământul primar, în anul 1948/1949 era deja școlarizat un procent de 92,1% din această categorie; au fost construite foarte multe unități de învățământ, au fost create unități de învățământ special pentru copiii cu handicap psihic și locomotor, s-a dezvoltat accelerat învățământul superior etc.
În anul de învățământ 1959-1960 s-a generalizat învățământul obligatoriu de șapte ani, din anul 1962-1963 s-a trecut la cel de opt ani obligatoriu, iar din anul școlar 1974-1975 la cel de zece ani, absolvenții clasei a VIII-a trecând în treapta I-a de liceu. Și, cu referire la unul dintre miturile anului 1938, în numai 12 ani de reformă a învățământului, adică în 1960, se înregistrau cu 66% mai mulți elevi, cu 150% mai multe cadre didactice, de 3,7 ori mai multe grădinițe, de 2 ori mai multe școli profesionale etc… Și tot așa s-a ajuns ca întreaga populație, nu numai să știe să scrie și să citească, ci să înțeleagă ceea ce învăța sau recepționa prin alte mijloace.
Știți cine a vorbit pentru prima dată de învățământ gratuit? Marx și Engels, în Manifestul Partidului Comunist, Cap. II, Proletari și comuniști, în contextul celor 10 măsuri ce trebuie luate de proletariat, în calitate de clasă dominantă, „10. Învăţămînt public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, în actuala ei formă. Îmbinarea educației cu producția materială etc. etc.”
Dar, în scurt timp, după reinstaurarea capitalismului, în anul 1990, într-o perioadă comparabilă, de 12 ani, s-a ajuns la cifre astronomice de analfabeți iar România a ajuns, și la indicatorii care exprimă accesul și nivelul de educație și cultură, pe ultimul loc în Europa. Ca să nu mai comentăm cifrele la zi, peste 2 milioane de analfabeți funcțional, peste 50% dintre elevi (un indicator „modern” – Analfabetism funcțional este o noțiune care se referă la persoanele care știu să citească dar nu înțeleg ceea ce au citit). Peste 150 000 de români trebuie să-și pună amprenta (date INS). Halal regim politic nou!!!
Iată ce scria Grigore Cartianu (ca să nu mă acuzați că-i citez numai pe cei considerați „simpatizanții socialismului”), la 12 decembrie 2018, în articolul Distrugerea unei națiuni nu se face cu bombe, ci cu examene fraudate. Plăcuța de la Stellenbosch,
„La intrarea Universității din Stellenbosch (Africa de Sud) e afișat următorul text, pe o plăcuță: ‹Distrugerea oricărei națiuni nu necesită bombe atomice sau rachete balistice intercontinentale. Trebuie doar scăderea calității învățământului și permisiunea fraudei la examenele studenților.
Pacienții mor în mâinile unor asemenea medici.
Clădirile se prăbușesc, fiind construite de asemenea ingineri.
Banii se pierd în mâinile unor asemenea economiști.
Dreptatea se evaporă în mâinile unor asemenea judecători.
Oare, nu suntem astăzi chiar în situația semnalată mai sus?
După 34 de ani de reformare continuă a învățământului, nu mai este nevoie să detaliem rezultatele, fiecare avem în preajmă nenumărate exemple, poate și mai crunte.
Oare actualul președinte, care a elaborat o singură strategie în 11 ani de „domnie”, ROMÂNIA EDUCATĂ, cum se mai poate adresa mulțimii după ce singur și-a recunoscut eșecul pe toate planurile, aducând România la nivelul unui „stat eșuat”?
Și totuși, în fața acestei realități nu putem dezerta!
Calitatea învățământului românesc socialist a fost demonstrată de lupta statelor capitaliste dezvoltate pentru atragerea absolvenților și specialiștilor noștri, în primii ani după 1990.
Iată câteva exemple:
Exodul absolvenților de învățământ superior:
Anual pleacă din țară 18-20% dintre ingineri;
În perioada 1990-2000, peste 25% din cadrele tehnice emigrate în Canada erau români;
Absolvenții Universității Politehnica București, mai ales din domeniile de vârf – electronică, calculatoare, tehnică de calcul, aerospațiale pleacă anual masiv, exemplu – din cei cca. 250 de absolvenți ai Facultății de Automatică și Calculatoare au rămas în țară 5 în anul 1999, 5 în 2000 și 11 în 2001;
Absolvenții facultăților de medicină și farmacie – pleacă anual cca. 3000 dintr-un total de cca. 3500.
Situația profesiilor emigranților intelectuali este următoarea:
Numărul cercetătorilor științifici și proiectanților – peste 100 000;
Numărul inginerilor – peste 300 000;
Numărul medicilor și altor cadre medicale – peste40 000 de medici și 100 000 de asistenți medicali.
Nu-mi propun să compar învățământul postdecembrist cu cel anterior, ci să evaluez emigrația intelectualilor români. Mi se pare firească, în condițiile în care „statul social” răspunde cu: „Ei, și ce-i cu asta, e un fenomen la modă” sau „Emigrația este specifică globalizării” sau „Lasă-i să plece că trimit bani în țară” sau „După ce văd cum e acolo se întorc acasă”. Oare chiar așa să fie?
Sunt extrem de rare situațiile în care se prezintă date și exemple, în care se vorbește deschis despre cauze sau chiar se abordează soluții de ameliorare. Informații precise sau cât mai aproape de realitate se găsesc cu dificultate și, aproape întotdeauna, în mod implicit.
Despre structura profesională sau măcar pe sectoare de activitate a emigranților nu se pot găsi informații precise, se cunoaște că, în mare majoritate, sunt foști muncitori agricoli și industriali, corespunzător distrugerii agriculturii și industriei românești.
Se vorbește însă mult prea puțin despre catastrofala noastră pierdere, cea a intelectualilor foarte bine pregătiți în România.
A trebuit să ajungem în situația de a importa forță de muncă, deci de a asimila imigranți, adică a asimila emigranții altor țări, mult mai sărace sau mai încercate decât a noastră, sau de a constata că nu mai avem medici în spitale sau IT-iști sau cercetători științifici sau profesori?
Ce s-a făcut pentru ameliorarea acestei dureri, ca să folosesc un termen medical, pentru că numai atunci omul de rând înțelege unde s-a ajuns?
Evident – VORBE, PROMISIUNI și practic NIMIC! Toți politicienii, din toate partidele, ce s-au perindat la putere pe parcursul a 34 de ani de la lovitura de stat, au privit și n-au întreprins ceva util, ceva ce ar fi putut întoarcere imaginea continuu ascendentă a evoluției numărului de emigranți români.
Nu avem o planificare, măcar pe termen scurt, la nivel național privind corelarea ofertei locurilor de admitere în învățământul superior cu oferta locurilor de muncă. Evident, ar putea răspunde mai marii învățământului, dacă ar fi corecți – Păi, noi nu cunoaștem nici măcar numărul locurilor oferite la admitere în învățământul superior, avem atâtea universități private despre care nu știm mai nimic și cum am putea să-i deranjăm? Păi, de unde să știm noi care este perspectiva locurilor de muncă? etc.
Noi, cei conduși de acești gângavi politicieni, am putea să-i întrebăm – Da?! Bine, dar răspundeți de ce de peste trei decenii vă bateți pe fotoliile de președinți, miniștri sau măcar de „asistenți ” ai acestora?
Merită să analizați o propunere, care nu-mi aparține, a fost făcută oficial de Academia Română în „Strategia de dezvoltare a României în următorii 20 de ani (2018-2038)”. Pentru diminuarea emigrației se propunea ca absolvenții de facultate care au studiat pe locuri bugetate să lucreze în țară o perioadă egală cu durata studiilor universitare subvenționate de stat sau, în caz contrar, să restituie statului banii cheltuiți cu școlarizarea.
Și exista un precedent, în România, prin lege, absolvenții Academiei Militare care părăsesc armata înainte de 8 ani trebuie să plătească cheltuielile pentru pregătirea lor. În Ungaria, în paralel cu reducerea numărului locurilor bugetate de stat s-a trecut la modificarea Constituției pentru a-i obliga pe absolvenții acestor locuri să lucreze în țară un număr dublu de ani față de anii de studiu.
La noi, cifrele arată că în continuare peste 85% dintre admișii la medicină vor să plece din țară, iar școlarizarea unui absolvent costă cca. 12 000 de euro.
În timp ce în străinătate costurile sunt incomparabil mai mari, de pildă în SUA, un an de facultate la inginerie costă în jur de 65 000 de dolari, iar la medicină cca. 70 000 de dolari.
Și așa noi furnizăm gratuit, tot ceea ce avem mai bun!!!
Contestatarii vehemenți ai propunerii Academiei Române au amenințat cu pâra la Comisia Europeană pentru că s-ar încălca principiul Liberei Circulații. Orice om de bun simț, ar putea să-i întrebe – De ce nu învață pe locuri ne bugetate de stat? sau De ce pe banii noștri trebuie să salvăm sistemul medical al Franței sau Germaniei sau Olandei sau…
La momentul respectiv, am încercat prin toate mijloacele permise, în numele Partidului Alianța Socialistă, să sensibilizăm cât mai mulți intelectuali și am reușit. Au fost chiar și miniștri ai partidului parlamentar majoritar care au susținut ideea. Numai că toate vocile au țipat în vânt.
Mă opresc aici și vă invit să meditați, plecarea minților învățate deja este cea mai mare pierdere a României postsocialiste!
Alăturăm dreptului la educație, dreptul la sănătate, ca fiind esențial, în această etapă, pentru evoluția populației noastre și, cel puțin la fel de vitregit.
Dacă medicilor, guvernanții le mai pot scoate ochii cu câteva majorări de salarii, în ceea ce privește situația reală a asistenței medicale, dezinteresul a fost și rămâne constant. A trebuit să apară o pandemie ca să se vadă fața reală a sistemului românesc de sănătate, fața hidoasă a structurii, a logisticii, a asigurării cadrelor medicale.
Pentru a nu fi acuzată de „urechism”, am să pornesc de la câteva informații prezentate într-o lucrare recentă – „Raport de analiză și eficientizare a cheltuielilor publice în domeniul sănătății” -realizată ca răspuns la angajamentul asumat de Guvernul României prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNNR), cu termen iunie 2023. Principalii indicatori de evaluare a sistemului de sănătate sunt: speranța de viață, mortalitatea infantilă sau mortalitatea evitabilă (mortalitatea din cauze prevenibile prin intervenții de sănătate publică și mortalitatea din cauze tratabile prin îngrijiri de calitate adecvată).
Iată câteva informații din diagnoza prezentată: speranța de viață în România este de 75,3 ani, locul 25 în UE, care are o medie de 80,9 ani; statistica anului 2019 arăta că una din patru persoane de peste 2 ani suferă de cel puțin o boală cronică sau de o problemă de sănătate de lungă durată; mortalitatea evitabilă este a treia cea mai ridicată din Europa și se datorează în principal bolilor cardiovasculare, cancerului pulmonar și bolilor legate de consumul de alcool; procesul de îmbătrânire se accentuează, în perioada 2009-2019 ponderea populației în vârstă de peste 65 de ani a crescut cu 2,4%; fenomenul îmbătrânirii populației este caracteristic UE, în anul 2019, 20,3% din populație fiind de peste 65 de ani.
Cheltuielile publice pentru sănătate au reprezentat, în anul 2020, 6,3% din PIB, în timp ce media europeană a fost de 10,9% din PIB, deși eforturile au crescut în ultimii ani. Totodată, România înregistrează cea mai redusă cheltuială pentru sănătate pe locuitor la nivel european, conform Eurostat, 713 euro/loc. în anul 2020, în frunte fiind Luxemburg cu 5875 euro/loc. și Danemarca cu 5642 euro/loc. Referitor la cheltuieli, s-a constatat că alocarea cea mai ridicată este la nivelul asistenței spitalicești și a cheltuielilor cu medicamentele, în defavoarea medicilor de familie și asistenței în ambulator.
Concluziile se referă la necesitatea investirii în prevenție, tratament precoce și în managementul serviciilor acordate bolnavilor cronic.
Și pentru că la noi, orice domeniu ai analiza, prima cauză se referă la finanțarea redusă, dacă încerci să descâlcești problema, ar trebui să fii Mafalda ca să corelezi prevederile legislației (Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare și sute de alte reglementări, de toate tipurile), pentru a trage câteva simple concluzii: Ministerul sănătății patinează între prevederi legale și interese de grup; Casa Națională de Asigurări de Sănătate (care gestionează Fondul Asigurărilor Sociale de Sănătate, asigură și organizarea și monitorizarea Programelor naționale de sănătate cu scop curativ, finanțate din fonduri de la bugetul de stat, Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, precum și din alte surse) se face că își face treaba; instituțiile subordonate fac ce vor și mai puțin ce trebuie ș.a.m.d.
Ca urmare, sistemul din România este „falimentar”, cantitativ, calitativ și financiar – este repartizat inegal la nivel teritorial, crește continuu decalajul dintre urban și rural; se supra utilizează asistența spitalicească și sub utilizează asistența primară; resursa umană este insuficientă, deși fondurile alocate pregătirii și încadrării cadrelor cresc anual; investițiile sunt insuficiente și valorificate ineficient etc.
Ce vor socialiștii?
Statul trebuie să-și îndeplinească obligația constituțională de asigurare a igienei și sănătății și, în acest sens, să consolideze un sistem public de sănătate prin care să asigure servicii medicale fiecărui cetățean, indiferent de statutul social și dispersia teritorială.
Cerem să se renunțe la scuza generală – „Așa ne impune Uniunea Europeană” – pentru că, cel puțin, în acest caz situația este diferită. În toate țările membre se iau măsuri substanțiale pentru creșterea accesului la serviciile de sănătate, menținând calitatea și durabilitatea sistemului. Factori cheie se consideră creșterea priorităților în domeniul sănătății și al cheltuielilor publice totale, mobilizarea resurselor interne suplimentare având ca obiectiv reducerea treptată a plăților ridicate din buzunar. Toate țările Uniunii consideră ca esențiale: cantitatea, echitatea și eficiența finanțării pentru sănătate.
Ce fac ai noștri, cei care declară prin Constituție că România este un stat social?
Ca și la analiza nivelului de instrucție și educație, în ceea ce privește starea de sănătate a românilor situația este nemulțumitoare și îngrijorătoare deoarece schimbările și reformele continuă să facă mult mai mult rău decât bine.
Nu mă voi referi la alte priorități sociale pentru că am precizat deja că d.p.d.v. al drepturilor sociale toate sunt prioritare, tot ceea ce asigură existența și evoluția cetățenilor trebuie să constituie prioritate pentru politicieni.
Încercarea de a aduce în față banul, banul și numai banul, caracteristică oricărui regim capitalist, este nu numai păguboasă dar riscă să devină distrugătoare.
Se practică, în sistemele democratice – state, uniuni, asociații – prezentarea unor rapoarte periodice privind stadiul îndeplinirii programelor adoptate, exemple: Președintele SUA prezintă anual Starea Națiunii, Președintele Comisiei Europene prezintă anual Starea Uniunii, președinții statelor occidentale prezintă rapoarte anuale.
Când vom auzi un președinte al României prezentând un Raport anual privind Starea Națiunii?
Nu un Raport fantezist și mincinos, un Raport care să prezinte rezultate, cauze, efecte, soluții și perspective. Un Raport care pe lângă recunoașterea eșecului acestui model de stat, „STATUL EȘUAT”, să ne prezinte modelul viitorului stat, dacă nu al succesului, măcar al redresării.
NOI, înaintăm încă odată soluția programatică a Partidului Socialist Român: adoptarea unui alt model de dezvoltare a țării – Modelul Socialist de Dezvoltare Durabilă bazat pe Statul Socialist de Drept și Economia socialistă de Piață.
Unii ar putea spune „iluzii, fantasmagorii etc.” dar, visători, ca să nu zic aiuriți sunt ei, totul este realizabil și la îndemâna votanților. Numai prin accederea în Parlamentul României vom putea crea un nou sistem legislativ și instituțional, al românilor și pentru români.
Nu mai votați trădătorii, nu-i mai votați doar pentru că știu limba engleză sau pentru că știu să facă plecăciunea atunci când interesul personal sau de grup le-o cere, nu mai votați ce vă cere mass-media!
NU VĂ LĂSAȚI INFORMAȚI DE ORICE „ANALIST” sau „JURNALIST”!
DUPĂ CE ASCULTAȚI VERIFICAȚI, CĂUTAȚI, SCOTOCIȚI ȘI ÎNTREBAȚI!!!
Când sunteți dezorientați apelați la vechiul proverb românesc: DACĂ NU ȘTII ÎNCOTRO MERGI, UITĂ-TE ÎNAPOI DE UNDE AI VENIT! Pentru că aveți ce vedea și cu ce vă hrăni speranța!
Formați-vă atitudinea față de țara natală sau cea de adopție crezând în mințile luminate ale acestui neam și luați-l drept călăuză pe Mihai Eminescu, însușiți-vă mesajul lui:
„LA TRECUTU-ȚI MARE, MARE VIITOR!”
Eu aș adăuga un proverb danez: „Speranța este visul trezirii”.
Și aș completa: Sperăm de prea mulți ani. Nu mai pierdeți timpul!
