• lun. mai 27th, 2024

SOCIALISTUL.RO

Schimbarea e tot mai aproape!

Soluții pentru repornirea „Inimii ROMÂNIEI” (2)

Bying. Lucia Stanciu

apr. 9, 2024
Apreciam în articolul anterior că simultan aplicării unor măsuri referitoare la organizarea și funcționarea Uniunii Europene și la stabilirea unor relații corecte și demne între România și Uniunea Europeană, esențiale vor fi acțiunile care vizează organizarea și funcționarea Statului Român.
Măcar pentru cei care mai simt și mai gândesc în favoarea românilor, am să fac câteva propuneri care nu se vor „demoda” vreodată, referitoare la necesitatea introducerii Planificării strategice, a Industrializării și a câtorva Priorități sociale.
 
  1. PLANIFICAREA, mult hulită, nu este o descoperire a sistemului socialist, așa cum cred sfertodocții noștri democrați. Aș zice, ba din contră! Am putea să începem cu „Arta războiului” scrisă de generalul chinez Sun Tzu în secolul al VI-lea î.Hr., considerată primul tratat de planificare strategică. Venind spre zilele noastre, este recunoscut ca „părinte” al planificării Henri Fayol (1841-1925) care, împărtășind din experiența sa de director al unor exploatări miniere, insista asupra „previziunilor decenale…revizuite o dată la cinci ani”. Henri Fayol, în anul 1916, a dat prima definiție a managementului pe care îl denumea „administrare” și căruia îi atribuia cinci funcții: previziunea (devenită mai târziu planificare, previziunea fiind un instrument al planificării), organizare, comandă, coordonare și control (reglare). În condițiile gravelor recesiuni economice, anii ’50 au fost marcați de extinderea planificării nu numai în țările socialiste ci și în Franța, Marea Britanie, Italia și alte părți ale Europei Occidentale și, cu mare rapiditate, în America Corporatistă, la nivelul marilor corporații și la nivelul Guvernului american prin Sistemul de Planificare-Programare-Bugetare (PPBS).
Ca să nu mai vorbim despre PLANIFICARE în contextul Miracolului japonez. Aș putea scrie o săptămână și tot n-ar fi de ajuns. Am să fac referire numai la spusele lui Saburo Okita în lucrarea „Cu fața la secolul 21”, publicată și în limba română, de Editura AGER, în anul 1992, remarcabil economist și politician japonez, care a ocupat, începând cu anul 1947, cele mai înalte funcții de conducere în domeniul economic și care aprecia că între cei trei piloni indestructibili ai miracolului japonez – planificarea, tradițiile și paternalismul – la baza miracolului Japoniei postbelice se află cele zece planuri economice guvernamentale și orientările administrative, gyosei shido – care nu sunt „orientative”, ele stabilesc ramurile și produsele sau serviciile care sunt promovate sau excluse pe plan intern sau la export, orientări ce sunt imediat însușite de mediul de afaceri și care condiționează evoluția ulterioară a afacerilor, de pildă firmele nu mai pot accesa credite de la băncile comerciale decât pentru orientările pozitive. După recuperarea economică a Japoniei post război, s-a trecut la dezvoltarea rapidă, la baza căreia a stat Planul național de venit dublu din 1960, din timpul administrației Hayato Ikeda, care a asigurat modernizarea economiei, creșterea capitalului social, modernizarea industriei, creșterea exporturilor, stabilizarea socială. Ca rezultat, de exemplu, PIB-ul a crescut de la 91 miliarde USD în anul 1965, la 1 065 miliarde USD în 1980 sau balanța externă a crescut de la 1,8 în administrația Nobusuke Kishi (Prim-ministru în perioada 1957-1960), la 23,5 în timpul administrației Hayato Ikeda (Prim-ministru în perioada 1960-1964).
Revin la PLANIFICARE, definită de știința MANAGEMENT-ului în diverse moduri, în funcție de etapa istorică, de tipul economiei sau al firmei, de experiența în domeniu a autorilor ș.a.m.d. Iată o definiție ce mi se pare pe cât de completă, pe atât de simplă – Planificarea, ca funcție esențiala a managementului, cuprinde definirea obiectivelor sau scopurilor și stabilirea unei strategii generale pentru atingerea acestor obiective, precum și dezvoltarea unei ierarhii corespunzătoare de planuri prin care se integrează și se coordonează activitățile organizaționale.
În procesul de planificare se apelează la prognoze (de regulă, pentru minim zece ani), planuri (de regulă, pentru perioade de la cinci ani la o lună), programe (pentru perioade mici de timp, de la o decadă la o oră), dar se vorbește mai puțin despre planificatori sau despre logistica necesară.  Nu pot nega dificultățile cu care s-a confruntat procesul de planificare în timp, dar nu pot să le consider decât ca pe niște consecințe ale complexității procesului și nivelului  incipient al tehnicilor de comunicare și, mai ales, al tehnicii de calcul. Pentru că PLANIFICAREA este un „organism viu”, input-ul și output-ul fiind într-o continuă modificare față de prevederile inițiale, sub influența unei multitudini de factori de sorginte internă sau externă procesului, economiei, țării. Cred că și astăzi, corelarea prevederilor și angajamentelor cu resurse și realizări s-ar face cu relative întârzieri.
De aceea, eu cred că explozia economică a României socialiste, într-o perioadă scurtă la scara istoriei, s-a datorat și implementării procesului de planificare. Accept criticile sau ironiile unora, care chiar știu despre ce vorbim referitoare la rămâneri în urmă, la neîndeplinirea unor prevederi, la greutățile de corelare a sarcinilor cu resursele materiale și umane, tehnologiile, distribuția și desfacerea, termenele de realizare etc. Dar, în nici un caz, nu pot să accept „păreri” ale „elitiștilor” care ne asigură că planificarea nu se poate aplica în condițiile economiei de piață și a supremației prețului.
Vedem acum, după trei decenii fără planificare, fără viziune, fără strategii, fără obiective, într-un cuvânt fără orizont, ce înseamnă haosul, ce înseamnă șirul continuu de reforme care nu se știe de unde pornesc și unde vor să ajungă sau, mai corect, știu doar promotorii lor, de la o economie complexă la nimic, de la o țară exportatoare la o țară importatoare, de la un nivel mediu de dezvoltare la o criză fără sfârșit.
Oare nu ar fi bine ca măcar în ceasul de pe urmă să trecem la o PLANIFICARE STRATEGICĂ?
În concluzie, planificarea nu trebuie considerată un panaceu sau un dezastru, ea trebuie aplicată în fiecare etapă în funcție de contextul real, dar trebuie aplicată!
 
  1. INDUSTRIALIZAREA, este un termen aflat frecvent pe buzele conducătorilor noștri, unii fiind cei care până nu demult încercau să ne convingă că vom supraviețui numai din turism și agricultură. Alții, se referă la „dezvoltare prin patriotism economic, adică prin investiții și producție aici, în România!” (Marcel Ciolacu, iunie, 2023).
Eu pledez cu toată convingerea pentru REINDUSTRIALIZARE, în această etapă Reindustrializarea fiind sinonimă cu Învățatul mersului „de-a bușilea”, acceptând că, măcar teoretic, reindustrializarea României a început și acest proces se află în primă fază. Prin similitudine cu dezvoltarea unui om, aș zice că industria noastră se află în etapa în care învață mersul „de-a bușilea”, numai că un copil învață să meargă de-a bușilea sub privirile ocrotitoare, grija și sprijinul permanent al părinților, bunicilor, al celor care-l prețuiesc ca pe averea cea mai de preț.
Sub ce priviri va învăța să meargă industria noastră?
A hienelor care încă n-au terminat ruinarea ei, a fățarnicilor europeni care ne învață ce este mai bine să „creștem” – turismul și agricultura, a „prostănacilor” noștri conducători  care habar n-au ce trebuie făcut și care, în continuare umilesc, jignesc, falimentează sau arestează tot ce gândește românește?
Eu cred că avem tot ce ne trebuie, poate mai puțin voința politică, conducătorul sau conducătorii care să înțeleagă și să creadă că singura soluție pentru renașterea economică este industrializarea accelerată.
Și, cu tot riscul, revin puțin la teorie și la istorie.
A fost acuzat sistemul politic socialist că în plan economic a copiat modelul sovietic al industrializării accelerate.
Cu puțină documentare se poate constata că industrializarea a fost apreciată ca absolut necesară pentru reducerea decalajelor dintre România și alte state încă din secolul XIX. Ce altceva ar fi reprezentat promovarea unor legi și reglementări, ca:  Legea  de stimulare a întreprinderilor industriale din 1877; Tarifele vamale protecționiste din 1886, 1893, 1904, 1927; Legea pentru încurajarea industriei naționale din 1912 (a guvernului condus de P.P. Carp, prin care au fost stimulate investițiile străine), Legea pentru organizarea și administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor și avuțiilor publice din 1929 și multe altele?
Mulți specialiști, care nu aveau vreo legătură cu ideologiile de stânga, au înțeles că singura soluție pentru scoaterea țării din subdezvoltare era industrializarea.
De pildă, Mihail Manoilescu, poate cel mai cunoscut economist român pe plan internațional, aprecia ca prioritară dezvoltarea industriei grele, Grupa A. Dar, Mihail Manoilescu nu a fost socialist, ba dimpotrivă, a fost cunoscut și „sancționat” pentru orientările sale de extremă dreapta. Lucrarea sa „Théorie du protectionnisme et de l’échange international”, Teoria protecționismului și a comerțului internațional, publicată la Paris în anul 1929 și ulterior tradusă în limbile engleză, portugheză, italiană sau germană, a apărut în limba română, cu titlul „Forțele naționale productive și comerțul exterior”, abia în anul 1986. Manoilescu a elaborat teoria protecționismului în antiteză cu teoria comerțului internațional și a liberului schimb a teoreticienilor Adam Smith, David Ricardo, J. S. Mill etc., proiectând astfel accelerarea dezvoltării economice a țărilor furnizoare de materii prime pe baza industrializării. Poate fi apreciat ca un continuator al economistului Friederich List (1789-1846) care în lucrarea „Sistemul Național al Economiei Politice” dezvoltă și argumentează teoria protecționismului împotriva doctrinei liberale a liberului schimb, teorie ce a fundamentat ascensiunea economică a Germaniei și Statelor Unite ale Americii, în perioada în care Marea Britanie conducea detașat.
Industrializarea devenise o necesitate pentru statele slab dezvoltate și era recunoscută la nivel mondial. Printre ultimele realizări ale Societății Națiunilor (organizație interguvernamentală, creată după Conferința de Pace de la Paris ca organizație internațională de securitate, precursoare a Organizației Națiunilor Unite) se regăsește și un studiu, publicat în anul 1945, „Industrializare și Comerț Exterior”, care nu numai că încurajează industrializarea, dar caută și soluții pentru creșterea investițiilor, respectiv găsirea surselor de finanțare, apreciind necesitatea „acumulării naționale”.
Este adevărat că modelul sovietic a demonstrat că soluția dezvoltării economice rapide a țărilor subdezvoltate este industrializarea, că se confirmă teoria marxist-stalinistă, că trebuie apreciată valoarea științifică a gândirii autorilor care au  înțeles condițiile și exigențele momentului istoric.
Așa se face că după patru decenii de aplicare a unei politici consecvente de industrializare accelerată, România se situa, în anul 1989, d.p.d.v. al infrastructurii industriale, între primele zece state ale lumii. Ocupa locul doi în lume pentru producția de utilaj petrolier, locul cinci  pentru flota de pescuit și locul nouă pentru flota comercială, locul opt pentru producția de calculatoare electronice, locul nouă pentru exportul de armament, locul 15 pentru producția de otel ș.a.m.d.
Cum altfel, s-ar fi înregistrat veniturile necesare dezvoltării celorlalte sectoare ale vieții economico-sociale și cum s-ar fi achitat datoria externă (contractată tocmai pentru marile investiții).
Am vorbit pe larg, în multe lucrări și cu multe ocazii, despre modul în care a fost ruinată România, în peste  trei decenii. Probabil că va mai dura câțiva ani până se vor scurge în buzunarele străinilor și ultimele resurse ale solului și subsolului și ce a mai rămas din producătorii de energie sau din sistemele de transport, bancar, sănătate, învățământ și… Cam asta-i tot?!
Cum arată economia românească după 34 de ani de reforme, mai ales după restructurare și privatizare?
Unii cititori cunosc slăbiciunea mea pentru aprecierea pe baza PIB-ului. Iată o evaluare, prezentată de Petrișor Peiu – înainte de 1989 ne situam între primele zece economii ale Europei; eram a 32-a în lume, cu un PIB de 172 mld. dolari (metodologia prețurilor comparabile, PPP) și în 30 de ani am căzut cu nouă locuri, la nivel mondial suntem pe poziția 41, cu un PIB de 547 mld. dolari (calculat tot cu metodologia prețurilor comparabile, PPP) Petrisor Peiu, După 30 de ani, încă nu vedem luminița de la capătul tunelului. Medicament împotriva bilanțurilor festiviste
http://www.ziare.com/economie/analiza-economica/dupa-30-de-ani-inca-nu-vedem-luminita-de-la-capatul-tunelului-medicament-impotriva-bilanturilor-festiviste-1590658
List of countries by GDP (PPP) https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_GDP_(PPP)
           
Cum s-a ajuns la această situație rezultă foarte clar, de fapt este recunoscut de către toți adevărații specialiști, din cauza lipsei oricărei strategii sau, dacă politicienii ar putea fi deranjați de această apreciere, din lăsarea economiei la dictatul pieței. În timp ce la noi nu s-au aplicat politici sectoriale, nici măcar în primii ani când ele se mai elaborau, și s-a lăsat ca piața să decidă cumpărătorii și destinația ulterioară a achizițiilor, în alte țări foste socialiste, care acum sunt mult în fața noastră la indicatorii macroeconomici – Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria – s-au aplicat politici de restructurare și apoi de privatizare pentru creșterea performanțelor și competitivității. Așa au demonstrat că se poate combina acțiunea statului cu cea a pieței libere, că nu trebuie lăsată numai acțiunea pieței libere care urmărește un singur obiectiv – profitul. Și este cu atât mai dureros cu cât majoritatea societăților comerciale românești erau viabile și se găseau în stadii comparabile cu cele din statele considerate mai dezvoltate d.p.d.v. economic.
Industria asigura, în anul 1990, procentul cel mai mare din PIB, adică 40,5%, și, a ajuns la 21,3% în anul 2021.
Majoritatea ramurilor sau subramurilor industriale au dispărut sau și-au diminuat masiv activitatea: am avut cea mai puternică petrochimie din regiune și acum  este aproape de  zero   (s-a distrus pentru că „nu era rentabilă” datorită importurilor de materii primare, dar în Polonia și Ungaria s-a dezvoltat, deci este rentabilă, deși aceste țări nu posedă resursele naturale necesare, în timp ce noi avem cele mai mari resurse fosile); din industria metalurgică a rămas o cincime; din industria extractivă mai puțin de o treime sau din producția de energie mai puțin de jumătate, cu toate că România este a treia țară europeană d.p.d.v. al resurselor energetice (între statele Uniunii Europene are a doua rezervă de gaze naturale, a treia de țiței, a cincea de cărbune și al treilea potențial hidroenergetic) și deține capacitate instalată de producere a energiei electrice de peste 20 000 MW (din care exploatează cca. 9 000 de MW).
Dacă am amintit câteva ramuri industriale dispărute sau pe cale de dispariție, iată și câteva produse dispărute – autocamioane, troleibuze, televizoare, tancuri și alte tipuri de armament, avioane, elicoptere, vagoane de metrou – sau unele produse care se mai produc doar în cantități foarte mici – tractoare (1% față de producția anului 1989), locomotive (2%), păcură (3%), mașini de spălat (5%), brânzeturi (6%), țesături (7%), tricotaje (9%), uleiuri comestibile (13%), îngrășăminte chimice (13%), fontă (21%), oțel (23%), preparate din carne (37%). Dintre produsele cu grad de prelucrare mai ridicat au rămas numai câteva: autoturisme, frigidere, aspiratoare, anvelope, bere.
Și apropo! Ne lăudăm că avem două fabrici de autoturisme a căror producție este de cinci ori mai mare decât cea din 1989. Așa este, dar autoturisme produc și Polonia, Ungaria, Cehia  și  Slovacia, mai multe și mai scumpe. Și, dacă se constată că a crescut producția de autoturisme, se întreabă cineva – În folosul cui? și Cât am pierdut noi toți la privatizarea acestor întreprinderi? În mod sigur și în condițiile vechiului regim ar fi crescut și s-ar fi diversificat producția, dar în folosul exclusiv al românilor!
Sau, ne lăudăm cu „marile” companii de telefonie mobilă, internet, high tech (ca să fiu și eu în ton cu exprimarea neologiștilor), dar nu spunem că polonezii, ungurii, cehii au unele mult mai mari ca ale noastre.
Din păcate, prea puțini își mai amintesc ce industrie am avut, prea puțini înțeleg că era competitivă și avea piețe externe importante, altfel de unde plăteam noi datoriile impuse de   FMI-ul reformator?
Ce n-a reușit FMI–ul să distrugă în România socialistă independentă a distrus imediat în Colonia România.
De câțiva ani, au înțeles și mai marii politicii dar și unii „analiști economici sau politici” că singura cale pentru reluarea dezvoltării economice ar fi reindustrializarea. Numai că între vorbe și fapte este un drum anevoios. Unde este concepția? Gânditorii, cercetătorii și proiectanții noștri împreună cu zestrea lor științifică au fost desființați. Cum se recreează condițiile materiale, financiare și umane ale unei industrii naționale?
Statul nu planifică, nu coordonează, nu finanțează, nu controlează, nu stimulează, nu încurajează, nu… nu… nu!!!
Nu trebuie demonstrat prea mult, este evident că în România a avut loc un proces agresiv de dezindustrializare, atât prin înlocuirea industriei prelucrătoare cu comerțul și serviciile, cât și prin păstrarea în industria prelucrătoare a unor societăți comerciale cu grad redus de complexitate.
Și, nu este o noutate, economia românească se caracterizează acum printr-un grad redus de complexitate cauzat, în principal, de resursele financiare limitate, calitatea nesatisfăcătoare a investițiilor, performanțele slabe ale industriei (evidențiată și de complexitatea redusă a exporturilor).
Efortul investițional a fost și rămâne mult mai modest decât în alte state foste socialiste, sloganurile politice au reușit să creeze doar întreprinderi mici și mijlocii, cele mari fiind simple filiale ale multinaționalelor care exploatează forța de muncă foarte ieftină. De câte ori nu auzim că unii sau alții vor să-și relocheze producția în țări din Asia sau Africa, acolo unde forța de muncă este și mai ieftină (nu de mult, reprezentantul Renault îi forța pe muncitorii de la Pitești să tacă pentru că, în caz contrar, vor muta fabrica în Maroc). Ca să nu mai analizăm și structura investițiilor, acestea fiind direcționate cu precădere spre spații comerciale, clădiri de birouri și ansambluri rezidențiale sau spre sectorul serviciilor – tehnologia informației și comunicațiile, financiare și de asigurări. Volumul investițiilor în industria prelucrătoare a scăzut grav, orientarea a rămas în continuare către un nivel tehnologic redus, numărul societăților din subramuri cu grad tehnologic ridicat fiind mult sub 10%, spre jumătate din ponderile înregistrate în alte state foste socialiste.
În ceea ce privește performanțele industriei prelucrătoare, în toate clasamentele, România ocupă unul din ultimele locuri în Europa și scade continuu în ierarhia mondială.
Investițiile străine au constituit mai mult un subiect politic și mai puțin o prioritate concretă. De la sloganul „Nu ne vindem țara” până la „Să vină străinii să ne salveze”, am trecut prin toate fazele ce ne-au transformat din oameni liberi în vasali. Și ce am primit în schimb, subdezvoltare și datorii imense, împrumuturile mari făcute de guverne fiind dirijate pentru „salvarea” transnaționalelor.
Astfel, până la criză aportul de capital al acționarilor străini a fost o șmecherie, reinvesteau o parte din profit și apelau la împrumuturile intra grup, după criză investițiile străine s-au redus și mai mult, din acestea doar puțin peste 30% în industria prelucrătoare, din care cca. 60% către domenii cu grad redus de complexitate (prelucrarea țițeiului, metalurgie, industria alimentară, ciment, cherestea).
Minciuna cu care ne îmbată neoliberalii – salvarea vine de la investitorii străini – este devoalată și de organisme internaționale recunoscute, de exemplu, nu de mult, Forumul Economic Mondial considera că, în România, aportul investițiilor străine directe la înnoirea tehnologiilor este foarte redus; din analizarea situației în 141 de state, România se afla pe locul 86, Cehia pe 30, Polonia pe 37, Bulgaria pe 47 și Ungaria pe 48. Și toate acestea fără o explicație „tehnică”, legislația specifică și mediul de afaceri românesc fiind mult mai favorabile investitorilor străini decât în alte state, România aflându-se pe locul 25 într-un astfel de clasament.
De asemenea, contribuția fondurile europene este, cel puțin, „jenantă”. În zadar încearcă specialiștii să oprească placa zgâriată pe care o activează „lăutarii noștri politici”, nu lipsa de interes sau de pregătire a funcționarilor români din domeniul atragerii acestor fonduri este de vină ci „birocrația” europeană, în realitate, voința politică a Uniunii Europene pusă în aplicare prin Comisia Europeană, care ar face orice ca statele cu important electorat să sufere, în speranța că stânga va fi „eradicată” în Europa.
Cu sau fără „sprijin” din afară, dezindustrializarea este „realizarea” politicienilor postdecembriști, a celor care și-au văzut visul realizat, în anul 2000, industria funcțională reprezentând numai 20% din cea a anului 1989. (Dinu C. Giurescu, „Privatizarea” și falimentarea industriei românești (1990-2010). Ce aveam în decembrie 1989!)
Iar structura „noii” producții, bazată pe exploatarea resurselor naturale și realizarea de produse cu grad tehnologic redus, a determinat creșterea „justificată” a importurilor de produse industriale de toate gradele de tehnicitate, nu numai a celor de înaltă tehnicitate.
Și pentru că nu pot aminti de importuri fără exporturi, aș vrea să comentez puțin grosolănia cu care se laudă unii cu „marile realizări” ale economiei, înregistrate după aderarea la UE, luând ca exemplu tocmai exportul, adică structura exporturilor. Dacă până în 1989, consistența exportului o formau produsele cu nivel ridicat de prelucrare – utilaj petrolier, armament, autoturisme, tractoare, calculatoare, produse ale industriei alimentare și ușoare – valoarea cărora acoperea, cel puțin,  importurile și plata datoriei externe, după 1989 s-a trecut la jaf, la exportul de resurse naturale, lemn neprelucrat, produse agricole neprelucrate, fier vechi.
Am să iau ca exemplu exporturile de fier vechi, unul dintre efectele procesului de privatizare: dacă până în 1989, se importa fier vechi care împreună cu fierul vechi colectat în țară și cu minereuri constituia materie primă pentru industria metalurgică, în cei 20 de ani de privatizare au fost exportate 35 mil. tone de fier vechi, la un preț mediu foarte redus, de numai 0,21 euro/kg, acceptat de samsarii dornici de câștiguri rapide pentru că acești bani nu i-au revenit statului, ci unor „băieți deștepți”.
Imaginea acestui jaf al muncii noastre de 45 de ani, ar fi a unui tren de 42 000 km, lungimea fiind cu 5% mai mare ca cea a Ecuatorului, fiecare vagon având o lungime de 18 metri și o greutate de 15 tone. (Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă, Capitolul 6. Privatizarea – pârghie de capitalizare sau sursă de vulnerabilitate?, pag. 614 -615)
Reducerea cantitativă și structura necompetitivă a producției industriale au condus la înjumătățirea aportului industriei la formarea PIB-ului, în favoarea creșterii ponderii serviciilor (aici incluzând și taxe și impozite), ceea ce a condus la o puternică dezechilibrare a balanței comerciale și la deficite majore ale contului curent, implicit la creșterea datoriei externe.
La 31 octombrie 2023, datoria externă a României era de 162,434 mld. euro, din care: datoria pe termen lung – 115,627 mld. euro și datoria pe termen scurt – 46,807 mld. euro. Comunicat BNR, 14.12.2023, https://www.bnr.ro/page.aspx?prid=23580
În concluzie, ce s-ar putea spune despre economia României. Că a fost puternică, performantă și competitivă în socialism și a ajuns, după trei decenii, rahitică, înapoiată și  neperformantă.
Aud continuu cele mai cumplite jigniri ce s-ar putea prolifera vreodată la adresa unei conduceri, atunci când se vorbește despre Ceaușescu și colaboratorii săi, dar niciunul dintre acești „corifei” nu ne justifică de ce „înalta lor competență” a produs numai jaf și distrugere, nu ne explică de ce muncitorii români umblă prin lume după locuri de muncă, nu ne demonstrează de ce peste jumătate din populația țării trăiește sub pragul de sărăcie, de ce România „lor” nu reușește să-și reducă decalajele față de statele dezvoltate, ba mai mult le crește și pe cele față de țările foste socialiste, ajungând ca la mulți indicatori economico-sociali să fie depășită până și de Bulgaria.
Eu nu sunt pesimistă din fire. Trebuie însă să recunosc că acum nu prea văd care ar fi șansele unei adevărate industrializări. Am asistat cu o durere de nepovestit la distrugerea a tot ce putea să crească, să se înalțe și să continue dezvoltarea demnă a neamului nostru.
Acum mi-a rămas doar speranța că există și câțiva care au înțeles că „se apropie cuțitul de os” și singura soluție ar fi întoarcerea la INDUSTRIALIZARE, ca singura soluție de reluare a creșterii economice pe baze reale.
Citez din actualul Prim-ministru, Marcel Ciolacu, „Vom contribui, astfel, la dezvoltarea unor industrii competitive în România: industria auto, industria materialelor de construcții, industria alimentară, industria IT, industria farmaceutică, activități de asistență spitalicească şi fabricarea
produselor din cauciuc”.
Aplaud și sper că voi trăi să văd și roadele acestei promisiuni.
Până acolo drumul este lung, dar posibil pentru că avem încă specialiști care cred și știu cum se poate reface o parte din industria națională. Trebuie să-i mobilizeze și să ne arate cât mai repede strategia reindustrializării: sectoarele strategice, obiectivele (tehnologizare, retehnologizare, digitalizare), investițiile, resursele interne și atragerile externe, modificările legislative și instituționale.
O singură referire nu face – Care este rolul statului?
Fără un stat puternic, stăpân pe destinele țării, bun administrator al proprietății tuturor, vom rămâne tot în balta promisiunilor fără speranță. Dacă renunțăm la pesimism, la comoditate și frică, soluții există și vor putea fi implementate numai prin schimbarea puterii politice, începând cu schimbarea structurii Parlamentului.
Numai prin voința Parlamentul se poate modifica Constituția și, ulterior, sistemul legislativ care să asigure respectarea acesteia. Și am să iau un singur exemplu – poziția față de proprietate.
Strategia REINDUSTRIALIZĂRII trebuie să aibă ca politică prioritară valorificarea resurselor interne de către stat și creșterea proprietății statului prin orice metode, care să funcționeze în condiții egale cu celelalte forme de proprietate.
Și pentru că nu am insistat degeaba pe DISTRUGEREA ȘI RISIPIREA PROPRIETĂȚII STATULUI PRIN PRIVATIZARE ȘI RETROCEDARE, am să prezint și câteva priorități susținute de Partidul Socialist Român (PSR), inclusiv prin programul său politic:
  • toate faptele legate de proprietate nu se prescriu;
  • acțiunile ce pot fi definite drept „crime economice” nu se prescriu;
  • toate privatizările frauduloase și păgubitoare și retrocedările ilegale trebuie oprite/ anulate;
  • patrimoniul moștenit și construit de poporul român trebuie să se întoarcă în proprietatea publică și privată a statului român.
În conformitate cu prevederile actualei Constituții, bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental trebuie să facă parte exclusivă a proprietății publice.
Exploatarea resurselor naturale trebuie făcută numai în concordanță cu interesul național.
Este urgentă, restabilirea prin legislație, a dreptului statului de acționar strategic, fundamentarea unei rețele minim necesare de societăți/companii strategice, care să includă, în mod obligatoriu, societățile ce dețin și exploatează resursele naturale; rețele de interes național de transport și distribuție a energiei electrice și gazelor naturale, de comunicații; căi și mijloace de transport rutier, feroviar, aerian și naval; societăți de producție și servicii în toate sectoarele care condiționează existența populației și a statului în situații speciale (calamități naturale, război, blocadă etc).
Și totul va fi posibil dacă vom fi uniți, dacă vom înțelege conjunctura și cerințele etapei și dacă vom avea încredere în puterea noastră de a schimba statul prin schimbarea voinței politice.
Lucia Stanciu
20.03.2024

ing. Lucia Stanciu

vicepreședinte al Partidului Socialist Român

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.