În textul anterior anunțam că voi propune câteva soluții pentru repornirea „Inimii ROMÂNIEI”, împărțite în trei categorii:
Referitoare la organizarea și funcționarea Uniunii Europene;
Referitoare la relația României cu Uniunea Europeană;
Referitoare la organizarea și funcționarea României.
În ceea ce privește organizarea și funcționarea Uniunii Europene este suficient să treci în revistă multitudinea de tratate care au condus la crearea entității de astăzi și care stabilesc cadrul juridic al Uniunii Europene, așa numitul, drept primar al UE. Nu putem ignora nici dreptul secundar european, care este compus din instrumentele juridice bazate pe aceste tratate: regulamente, directive, decizii și acorduri. Ele transpun și consolidează crezul politic al reprezentanților majoritari în Parlamentul European, exponenții neoliberalismului, respectiv Partidul Popular European (PPE) și aliații săi. Nu este mai puțin adevărat că și reprezentanții celui de-al doilea partid reprezentat, Partidul Socialiștilor Europeni (PES), adică social-democrația, face aceeași politică, odioasă, de dreapta ca și PPE.
Reamintesc că, așa cum o cunoaștem astăzi, Uniunea Europeană, creată prin Tratatul de la Maastricht (1992-2007), semnat la 7 februarie 1992, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, reprezintă o nouă etapă a unificării statelor europene (începută la 18 mai 1951, când s-a fondat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), prin extinderea cooperării de la planul economic la planul politic și social. Noua structură se bazează pe existența a trei piloni, cu importanță diferită: primul pilon este constituit de Comunitățile europene, al doilea pilon se referă la Politica Externă și de Securitate (PESC) care a înlocuit Politica Europeană de Colaborare și al treilea pilon constă în organizarea statelor în domeniile justiției și afacerilor interne
Uniunea Europeană are șapte instituții de decizie: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea Europeană de Conturi. Competența în examinarea și modificarea legislației este împărțită între Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, sarcinile executive revin Comisiei Europene și, într-o măsură limitată, Consiliului European. Politica monetară a zonei euro este stabilită de Banca Centrală Europeană. Interpretarea și aplicarea legislației UE și a tratatelor sunt asigurate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Bugetul UE este examinat de Curtea de Conturi Europeană. Există, de asemenea, o serie de organisme auxiliare care oferă consiliere UE sau operează într-un anumit domeniu.
Am revenit asupra acestei structuri oficiale, tocmai pentru a evidenția rolul pe care-l are în funcționarea UE cohorta de „înalți” sau mai „scunzi” funcționari internaționali, aleși sau numiți de partidele care determină structura Parlamentului European, stabilită, odată la 5 ani, de către electoratele țărilor componente.
Așa se face, că autoritarismul, birocrația și arbitrariul, sunt epitetele cele mai semnificative ce se pot acorda funcționării aparatului de lucru al UE, extrem de stufos și, de cele mai multe ori îndoielnic ca nivel de profesionalism și onestitate. Am văzut și, probabil, ați văzut sau auzit experți trimiși să ne dea lecții care nu știau nici măcar numele capitalei noastre, darămite: Cine este, Ce a făcut sau Ce știe să facă România? Ei au venit și încă mai vin doar să ne ceară să nu facem ceva necesar pentru țară, să ne trimitem specialiștii pregătiți pe banii noștri să muncească pentru ei și să ne dea ei tot ce ar fi de aruncat din supraproducția occidentului. Cu aceștia s-au negociat programele de pregătire a aderării României la UE și la NATO, cu aceștia s-au negociat tratatul de aderare, condițiile și aranjamentele tratatului și, mai ales, anexele care precizează condiționalitățile pentru toate domeniile vieții economico-sociale.
Ca membru al Biroului Executiv al Partidului Stânga Europeană, reprezentând Partidul Socialist Român, cofondator al PSE, împreună cu soțul, Prof. Dr. Ing. Dumitru Stanciu, am urmărit cu interes și implicare evoluția relației dintre grupul GUE/NGL, care ne reprezintă în Parlamentul European și celelalte grupuri politice. GUE/NGL este Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică (în franceză – Gauche unitaire européenne/Gauche verte nordique, în engleză – European United Left/Nordic Green Left).
Grupul se remarcă prin inițiativele sale împotriva austerității, pentru solidaritate și justiție socială, pentru dezvoltare durabilă, pentru combaterea extremei drepte, uneori cu succes, alteori cu eșecuri, dar niciodată nu se lasă învins. De pildă, de cel puțin 10 ani, parlamentarii noștri solicită stabilirea unui prag al salariului minim și al pensiei minime pentru toate statele Uniunii. Primul succes a apărut abia în 19 octombrie 2022, când Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene au emis Directiva 2022/2041 privind salariile minime adecvate în Uniunea Europeană cu obligativitatea transpunerii în lege de către țările membre, până în octombrie 2024, (după cum constatăm, clasa politică românească nu se grăbește să o legifereze). Nu au încetat nici demersurile privind stabilirea pensiei minime la nivel european.
Alte succese obținute sunt cele legate de condițiile de muncă, GUE/NGL fiind în fruntea acțiunilor întreprinse de sindicatele puternice din Germania, Belgia, Spania, Italia sau cele legate de drepturile femeilor, PSE remarcându-se printr-o puternică mișcare feministă.
Sigur, activitatea grupului europarlamentar și a partidelor naționale componente este vastă și dificilă, foarte multe demersuri rămân fără rezolvare, cele mai multe fiind cele legate de reducerea pragului de sărăcie care se adâncește continuu în condițiile rapacității capitalismului neoliberal. Dintre acestea, îmi este greu să uit eforturilor noastre, la nivel național și european, pentru promovarea Inițiativei Cetățenești privind crearea unei Bănci Europene pentru creditarea avantajoasă a programelor sociale; s-au strâns peste un milion de semnături, din România s-au strâns peste 25 000. Totul a fost inutil, justificarea respingerii nu avea temei juridic dar exprima puterea finanțiștilor împotriva muncitorilor.
Ceea ce mi se pare, din ce în ce mai grav, este actuala lipsă totală a viziunii politice la nivelul UE. Uneori, când ne revoltăm împotriva lipsei de strategie a României, dacă ne comparăm cu nivelul central, constatăm aceeași degringoladă. Parcă în ultima legislatură, mai mult ca oricând, Uniunea Europeană nu știe ce trebuie să facă. Consiliul European, constituit din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, însărcinat cu politica externă și de securitate comună (condus acum, de Charles Michel, fost Prim Ministru al Belgiei) și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (acum, Josep Borrel) nu au inițiative, s-au situat în poala SUA și joacă țonțoroiul așa cum le comandă Unchiul Sam.
Uniunea Europeană nu mai este condusă de instituțiile legale, răspunde numai la ordinele Președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, care ar trebui să îndeplinească doar atribuții executive, dar care joacă numai cum îi cântă Biden (vezi George Soros), pe al cărui ajutor mizează în cazurile personale de suspiciuni de corupție, neelucidate încă.
Și, fără malițiozitate, dacă analizați puțin cine sunt cei care populează instituțiile europene o să constatați că marea lor majoritate nu au decât eventuale merite politice, adică reprezintă interesele marei finanțe și lupta ei pentru globalizare. Atunci, cum să-i mai critici pe ai noștri pentru nivelul mediocru de instrucție și educație sau pentru egoism și necinste?
Și, ca să închid acest scurt comentariu despre organizarea și funcționarea Uniunii Europene, remarc spaima care i-a cuprins pe mai marii Europei în fața valului suveranist care se revarsă din toate statele și care, la alegerile europarlamentare din iunie 2024, vor crea un pol ce va putea ridica mari probleme conservatorilor globaliști.
Accentuez, încă odată, Uniunea Europeană este o entitate politică, a fost creată din voință politică și a devenit cel mai important exponent politic european. Nu întâmplător am insistat pe istoricul creării acestei entități (repet, o numesc entitate pentru că nici EA nu știe în ce tip de organizație se poate încadra – federație, confederație, imperiu…). Inițial, s-a constituit din interese economice, pe parcurs s-a constatat că politicul este determinant și această interdependență, politic-economic, nu poate fi ignorată. Totul depinde de structura, calitatea și forța claselor politice naționale, de modul în care acestea reușesc să-și impună opțiunile și să transforme în realitate „Principiul egalității statelor membre în cadrul Uniunii Europene”.
Între puternicii Europei, cu mai redusă sau mai multă timiditate, se vorbește despre necesitatea reformării Uniunii Europene.
În opinia stângii radicale, singura soluție este CORECTAREA Uniunii Europene și evoluția ei prin acțiune comună pentru dezvoltare comună.
Insistăm pe EUROPA CORECTATĂ, pentru ca măcar d.p.d.v. semantic, prin cuvântul CORECTARE să se recunoască greșelile și necesitatea corectării lor.
Termenul REFORMARE este ambiguu ca tot comportamentul celor care-l propun, însemnând doar o îmbunătățire a situației.
Încă înainte ca România să devină membră a Uniunii Europene, partidul nostru, Partidul Socialist Român (cu denumirile anterioare), în Programul său politic propunea înlocuirea actualului model de dezvoltare capitalist neoliberal al țării cu un model socialist de dezvoltare durabilă care, în contextul politicii externe, are ca obiectiv – Înlocuirea actualului model de organizare și funcționare al Uniunii Europene cu un model modern și echitabil, bazat pe funcționarea independentă a statelor componente, care să fie denumit „Statele Unite ale Europei de la Atlantic la Urali”.
În ceea ce privește relațiile României cu Uniunea Europeană
Una din legile lui Murphy spune: Ce începe prost se termină și mai prost!
Atunci, dacă știm cum s-au comportat conducătorii noștri pe parcursul pregătirii țării în vederea aderării la Uniunea Europeană și care au fost consecințele, ce altă oglindă ar putea să reflecte mai fidel care este acum relația dintre cele două entități (entități, pentru că UE nu știm ce tip de organizație este și pentru că România nu știm ce fel de stat mai este).
Nu-mi propun să analizez relațiile oficiale deși ar merita să comparăm comportamentul oficialilor români înainte de 1989 (vă reamintesc că România a fost prima țară socialistă care a stabilit relații oficiale cu Comunitatea Europeană) și după. Care era atitudinea reprezentanților României Socialiste și care este comportamentul reprezentanților României Capitaliste în toate tipurile de negocieri?
Rezultatele, prezentate în cifre, ilustrează cele trei perioade ale istoriei recente a României: perioada socialistă de dezvoltare independentă, de avânt economic și social, de recunoaștere internațională; perioada 1990-2006, de haos, distrugere economico-socială, de trecere la statutul de colonie europeano-americană și, această perioadă, „inaugurată” cu aderarea la UE, la 01.01.2007, de vasal la marginea unui imperiu, statut pe care încă unii îl mai acceptă.
Și pentru că încă ni se mai scot ochii cu „banii europeni” primiți de România, am să încerc să prezint cifrele așa cum se prezintă oficial: contribuția României la bugetul Uniunii europene se stabilește anual, ca procent din PIB, (exemple, în anul 2020 a fost 1,2% din PIB și, începând cu anul 2021, 1,4% din PIB, adică peste 2,5 mld. euro anual).
Balanța formală este că România a contribuit, în 16 ani de la aderare, cu peste 30 mld. euro și a primit 56 mld. euro, prin nenumărate programe și fonduri.
De interes sunt „Fondurile Structurale și de Investiții Europene” (ESI) sau, pe scurt, „Fonduri europene”, instrumente de finanțare nerambursabilă alocate statelor membre pentru a reduce decalajele de dezvoltare economică și socială și sunt generate în comun de Comisia Europeană și fiecare stat membru.
Acestea sunt: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European (FSE), Fondul de Coeziune (FC), Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), Fondul European pentru Pescuit și Afaceri Maritime (FEPAM), Fondul European pentru Garantare Agricolă (FEGA) și Fondul European de Ajutor pentru cele mai Defavorizate Persoane (FEAD). Programele cuprind mai multe axe prioritare (AP), care subordonează mai multe domenii prioritare de investiții (DMI).
Din estimările Comisiei Europene referitoare la Fondurile ESI, rezultă că până în septembrie 2023, din cele 546,5 mld. euro alocate statelor membre, României i-au revenit 35,2 mld. euro., sumă din care a absorbit 84%. https://www.digi24.ro/digieconomic/macro/romania-a-primit-fonduri-ue-in-valoare-de-peste-352-miliarde-euro-6457
Dacă la această realitate adăugăm faptul că majoritatea acestor bani s-au scurs tot în buzunarele „experților” străini contra asistenței acordate și numeroaselor tipuri de studii întocmite putem oare aprecia ajutorul „neprețuit” al UE? Putem aprecia că am primit mai mult decât am dat? (Fără a mai evalua tot ce au prădat și tot ce au distrus în numele apartenenței la UE?)
Oricât ai încerca să asociezi raportările, oricât de binevoitor ai fi, este imposibil să tragi linie între biruri și câștiguri.
Cerem ca măcar în campania electorală, Guvernul dominat de „patrioții economici” să prezinte o statistică reală a avantajelor financiare ale aderării României la UE.
Un vechi proverb românesc spune „Omul sfințește locul” și atestă faptul că personalitatea și comportamentul unui om pot face un loc mai bun sau mai rodnic, indiferent unde ar fi acesta. Și istoria ne demonstrează că în momente și locuri periculoase s-au găsit oameni care au cerut și obținut schimbarea în bine pentru țară. Dar de peste trei decenii reprezentanții noștri se reprezintă doar pe ei și/sau grupurile lor de interese.
Ce au făcut și ce fac reprezentanții noștri la nivel european?
M-aș referi la reprezentanții noștri așezându-i pe trei paliere.
Primul este cel al aleșilor/desemnaților în Parlamentul European (legislatura 2019-2024, 33 de parlamentari), Consiliul European (Președinte/Prim-ministru), Consiliul Uniunii Europene (miniștrii pe domenii), Comisia Europeană (un comisar) și în alte instituții europene (un judecător la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, acum este Octavia Spineanu Matei; doi judecători la Tribunalul Uniunii Europene, Mirela Stancu și Ion Gâlea; un membru la Curtea de conturi, Viorel Ștefan; 15 membri în Comitetul Economic și Social; 15 membri în Comitetul Regiunilor; Mugur Isărescu este membru al Consiliului General al Băncii Centrale Europene).
Întrebarea cheie este: Cum ne reprezintă aceștia și cum simțim noi această reprezentare?
Din informațiile publice rezultă că parlamentarii, aleși de români, cu câteva excepții, nu-și fac simțită prezența, nu comunică corect sau nu comunică suficient realizările și problemele alegătorilor ce trebuie cunoscute la nivel european, nu sunt solidari în tratarea aspectelor esențiale pentru țară, nu contribuie la promovarea imaginii reale a României, ba , din contră unii își fac un titlu de glorie din terfelirea țării și a locuitorilor ei. Deși nu-mi propun să trec la nominalizări, am să fac numai o referire la reprezentanții Renew (sintetic, globaliștii) în toate instituțiile care parcă sunt plătiți să joace numai împotriva românilor și pentru păstrarea țării la periferia Uniunii.
Ca să nu vă mai întreb: Cum își face simțită prezența Biroul de Legătură al Parlamentului European în România? Probabil nici nu ați auzit că în fiecare țară membră există un astfel de organism creat tocmai pentru a ușura comunicarea și de a încuraja cetățenii să se implice în „procesul democratic european”. Sau, ce bine ne aduce Reprezentanța Comisiei Europene în România?, probabil că fosta ei șefă, Ramona Iulia Chiriac, va deschide Lista candidaților la alegerile europarlamentare din partea coaliției PSD-PNL?
În toate legislaturile, per ansamblu, situația a fost neschimbată, românii ascultă, acceptă și se întorc cu „To do list”, adică cu hamul pe care trebuie să-l aplice supușilor pentru a demonstra cât de ascultători suntem. Și așa este! Pentru că la următoarele alegeri, nu mare ne-ar fi mirarea, să constatăm că au fost aleși candidații acelorași partide, care vor continua să ne umilească de la înălțimea avantajelor funcțiilor primite.
Nu v-ați săturat de cei care vă vorbesc cu rictusul stăpânului gata oricând să vă pocnească pentru a trece mai departe?
Nu v-ați săturat să auziți cum își declară cu nerușinare, direct sau prin interpuși, intențiile de a accede sau de a păstra funcții internaționale chiar dacă vedeți, zi de zi, cum vând interesele naționale pentru a dovedi binefăcătorilor ce „forță” au în plan intern?
Chiar, nu v-ați săturat să constatați cum noi și țara ne pierdem identitatea și puterea pentru a asigura securitatea Europei în fața dușmanului închipuit în laboratoarele NATO și nu numai?
Ce mai așteptați, dacă mai credeți în democrație, votați cu curaj candidații altor partide, a celor care au demonstrat în timp, că fără favoruri, fără sinecuri parlamentare pot să țină încă aprinsă flacăra speranței în dreptate, echitate și prosperitate!
Citiți oferta electorală a Alianței politice România Socialistă și aveți încredere într-o altă forță politică!!!
Pe nivelul al doilea se situează lucrătorii români în cadrul instituțiilor europene.
În vechime, românii ziceau „Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții!” Și multă dreptate aveau! Expresia, se pare că este de origine franceză, de la începutul Secolului al XV-lea (Il vaut mieux Dieux Prier ques Ses saints) și a fost transpusă de Voltaire într-o poveste:
« Il y avait autrefois un roi d’Espagne qui avait promis de distribuer des aumônes considérables à tous les habitants voisins de la ville de Burgos qui avaient été ruinés par la guerre. Ils vinrent aux portes du palais, mais les huissiers ne voulurent les laisser passer qu’à la condition qu’ils partageraient avec eux. Celui qui se présenta le premier au roi lui dit en se jetant à ses pieds : Grand roi, je supplie votre Altesse de faire donner à chacun de nous cent coups d’étrivières. Le roi, étonné qu’on lui formulât cette prière, en demanda la raison. – C’est que vos gens, dit le quémandeur, veulent avoir absolument la moitié de ce que vous nous donnerez. Le roi rit beaucoup et lui fit un présent considérable. »
„A fost odată un rege al Spaniei care promisese să distribuie o pomană considerabilă tuturor locuitorilor din orașul vecin Burgos, ruinat de război. Aceștia au venit la porțile palatului, dar paznicii cetății nu i-au lăsat să treacă decât cu condiția să împartă cu ei. Cel care a venit primul la rege i-a spus, aruncându-se la picioarele lui: Mare rege, vă rog, Înălțimea Voastră, să ne dați fiecăruia dintre noi câte o sută de lovituri de cravașă. Regele, uimit de această cerere, a întrebat de ce. – Pentru că slujbașii tăi, a spus cerșetorul, vor absolut jumătate din ceea ce ne vei da. Regele a râs mult și i-a făcut un cadou considerabil.”
Zâmbim, dar zâmbetul este amar. Zâmbetul fericit este al celor care trăiesc foarte bine pe spinarea noastră, marea majoritate a angajaților români internaționali, „căpușele” neamului, cei care au un singur merit, dar care tinde să devină comun, acela de a utiliza limbi de circulație în UE. În rest, știu să diabolizeze și să înjure comunismul, să minimalizeze calitățile și realizările poporului român, să idolatrizeze capitalismul neoliberal și globalismul, să facă orice le poate aduce foloase personale imediate și de viitor. Chiar și cei care au fost parlamentari sau desemnați în funcții înalte în organismele UE, după ce li se încheie mandatul nu se mai întorc în țară, rămân să-și continue activitate pe posturi bine remunerate, corespunzător serviciilor prestate anterior.
La al treilea nivel ne situăm NOI, simpli cetățeni, cei care aici sau în afara țării prezentăm, comentăm sau ignorăm ceea ce ar merita evidențiat, ceea ce ne-ar individualiza în marea masă a europenilor, bune sau mai puțin bune, dar ale noastre. NOI suntem cei care ținem România în funcțiune, cei care muncim sau am muncit pentru a-i crea un nume, pentru a continua tradiția strămoșească a unui popor viteaz și demn, pentru a-i păstra integritatea, în ciuda tuturor opreliștilor și sancțiunile interne și externe. Aș putea vorbi cu obidă despre trădători pentru „un pumn de dolari”, despre incompetenți sau leneși, despre multe rebuturi umane care maculează imaginea generală, cred însă că nu are sens pentru că cititorul știe și înțelege repede ce mari of-uri port.
În concluzie, cred cu convingere că toată evoluția României pe parcursul istoriei sale se datorează conducătorilor ei, așa cum au condus poporul, așa s-a dezvoltat sau nu țara, în interior și în context internațional. Poporul este același de peste 2000 de ani, poate face bine, mai puțin bine sau nimic, în funcție de ce i se cere și cum este mobilizat. Relațiile internaționale nu au fost niciodată la îndemâna poporului. Dar pentru a putea stabili relații corecte (adică așa cum sunt stabilite în tratatele Uniunii și în Tratatul de Aderarea a României) cu organismele Uniunii Europene și relații „normale” cu statele membre ale Uniunii Europene alături de comportamentul conducătorilor este absolut necesar ca și profilul României să fie comparabil cu al altor state componente.
În ceea ce privește viața internă a României, cuvintele sunt aproape de prisos.
De peste 34 de ani, măcar cei care mai avem mintea normală, constatăm deteriorarea continuă și în ritm accelerat în toate domeniile cheie ale vieții politice și social-economice.
Mult promisa LIBERTATE s-a transformat, ca de altfel multe alte promisiuni, într-o mare CACEALMA.
Exceptând libera circulație a persoanelor, care este o realitate necesară, nici măcar libertatea cuvântului, mult fluturată de așa zisul „regim democratic”, nu a fost și nici nu poate fi reală. Interesele cotropitorilor occidentali, cei care i-au îmbătat pe români cu ILUZIA LIBERTĂȚII, încă din anii războiului rece, vizau de fapt alte tipuri de libertăți: libera circulație a capitalurilor, libera circulație a mărfurilor și libera circulație a serviciilor. Așa a fost distrusă țara, așa sunt transferate toate bogățiile noastre în marele occident, așa au fost distruse și ocupate, printr-un singur termen – REFORMĂ: piața, serviciile, învățământul, sănătatea, cultura ș.a.m.d. (înțeleg prin occident, toți coloniștii României, fie ei americani, austrieci, germani, francezi etc).
În ciuda evidenței, la adresa regimului anterior s-au ridicat și continuă să se aducă critici, care mai de care, mai tembele, nefundamentate, mincinoase… doar pentru că așa proferatorii pot trăi bine, accede la poziții, putere și, mai ales, bani, mulți bani (singura valoare a capitalismului). Îi mai aud pe unii, fără o minimă cunoaștere sau măcar imaginație, de cele mai multe ori tineri care recită lecțiile plătitorilor, comentând realități crunte sau motivând rezultate nefavorabile cu aceleași simple propoziție: E vina lui Ceaușescu! sau E vina comuniștilor! Și, apoteotic, un cunoscut realizator Digi24 ne informa că pe vremea lui Ceaușescu ne era interzis accesul la internet sau Facebook. Nu cred că a făcut-o din prostie, și-a repetat placa, sfidând orice minimă măsură a bunului simț sau a penibilului deoarece la acea vreme erau numai studii și primele încercări de comunicare între câteva calculatoare (primul browser de internet a apărut în anul 1993).
Și fiindcă tot a venit vorba de stocarea și transmiterea informațiilor, primul inventator poate fi acceptat Nicola Tesla care, la începutul anilor 1900, a avut ideea unui sistem mondial wireless, sistem implementat abia cu un secol mai târziu.
Dar, această concluzie amară privind ruinarea statelor est europene, membre ale Uniunii Europene, de către statele occidentale, nu este numai a analiștilor din respectivele state, devine, din ce în ce, mai curajos pronunțată de mari politologi și economiști din state ocupante.
Nu am să iterez întrebările răutăcioase primite de la adulatorii capitalismului neoliberal, am să trec direct la „biunivoce” și voi adresa actualilor conducători întrebări de tipul:
Unde sunt strategiile și programele lor de dezvoltare?
Este mai corect să guvernezi fără niciun fel de obiective?
Ce au făcut cu resursele țării, ce înțeleg ei prin dezvoltare durabilă?
Ce calitate are pregătirea și prestația majorității managerilor și cadrelor din unitățile statului?
Ce au făcut cu nivelul de trai al populației?
De ce s-a ajuns ca aproape jumătate din populație să trăiască la limita sau sub pragul de sărăcie?
De ce au trecut în catalogul disfuncțiilor sistemului socialist și pe cele monetare, financiare, sociale?
Oare echitatea era o greșeală, oare „redistribuirea bogăției”, cum o numesc ei, adică impunerea unui raport de 1 la 6 pentru salariile lunare era o greșeală?
Asigurarea gratuității pentru învățământul de toate gradele, îngrijirea sănătății, recuperarea puterii de muncă și perceperea unor sume modice pentru accesul la cultură, publicații și tipărituri, sport, turism etc. trebuie înfierate cu atâta vehemență?
Pe baza pregătirii și experiențe personale, am să încerc să vin cu câteva soluții, absolut necesare și urgente, pentru refacerea României, pentru ca ea să poată „juca” în condiții cât mai apropiate de egalitate cu celelalte state componente ale Uniunii Europene.
Constatăm că suntem intoxicați de referiri la managementul societății, noi îi spuneam conducere științifică, dar suna prea românește. În sfârșit, conținutul fiind același, am să pornesc de la cerința esențială, pentru orice tip de organizație – stabilirea misiunii, viziunii, obiectivelor și strategiei.
Cum s-a procedat în cazul nostru, organizația fiind o țară, România: putem accepta că autorii loviturii de stat din decembrie 1989 și-au prezentat misiunea prin declarația inițială (înlocuirea lui Nicolae Ceaușescu), ulterior, „sfătuiți că misiunea lor este alta și că misiunea trebuie să proiecteze situația prezentă a organizației cu ceea ce se intenționează în viitor”, s-a trecut la declarația de înlocuire a sistemului politic.
Odată schimbat macazul, ar fi fost necesară prezentarea viziunii privind scopurile organizației pe termen mediu și lung, care este ideologia de bază și imaginea viitorului, cu orientare spre exterior. Formularea misiunii și viziunii constituie baza stabilirii strategiei. Nu vreau să mai insist pe aspectele teoretice, trebuie numai să constat că, deși, inițial, în organele numite la nivel politic central și guvernamental, se găseau și oameni pricepuți în conducerea la nivel macro, măcar d.p.d.v. teoretic, totul s-a derulat într-o atmosferă de haos, care s-a accentuat în timp, pe măsura accederii la putere a impostorilor marionete.
Din toată perioada post decembristă, rețin Strategia națională pentru pregătirea aderării României la Uniunea Europeană, având acordul tuturor forțelor politice prin semnarea Declarației de la Snagov din 21 iunie 1995 și, altă Strategie care promitea a fi viabilă, „Strategia de Dezvoltare Durabilă a României – Orizont 2025”, la a cărei prezentare, în noiembrie 2004, Ion Iliescu, spunea: „Este o realitate că, după 15 ani de tranziție, pe de o parte România a cunoscut un declin şi încă nu a reușit să recupereze integral toate pierderile provocate de prăbușirea de sistem din 1989.” Vorbea atunci despre „modelul social românesc” cu două etape de dezvoltare: preaderarea la UE între anii 2004 – 2007 și perioada 2007 – 2025, când România va fi membru al UE.
Ce s-a realizat? S-a obținut integrarea României în NATO și aderarea la Uniunea Europeană.
Dar, cu ce preț? Dezamăgitor, demoralizant și pentru mulți fără speranță!!!
După părerea mea, Ion Iliescu trebuie să rămână în istorie drept UN CRIMINAL ÎN SERIE, criminal de oameni și criminal de țară.
Revenind, în lipsa unei strategii naționale, au fost și sunt încercări de creionare a unor strategii pe domenii, dar neștiința elaborării și neseriozitatea însușirii lor le transformă în simplă maculatură, imediat după aprobare.
Am trăit astfel de situații și m-am convins că nu se vrea, că nu ne trebuie, că nu avem voie să ne stabilim obiective, politici, să alocăm resurse etc., că trebuie să facem numai ceea ce ne cer „experții” străini, despre a căror bună-credință și pricepere cred că am comentat suficient.
Am funcționat peste 12 ani, la Fondul Proprietății de Stat, ca Expert, Șef Serviciu și Director în domeniul elaborării strategiilor și politicilor economice, procedurilor și normelor de privatizare, analizei, sintezei și raportării, și am avut colaboratori de calitate. În primii ani, când FPS era subordonat Parlamentului, am elaborat lucrări pragmatice, corelate cu strategiile de dezvoltare elaborate de ministere, numai că aplicarea lor era o himeră, întotdeauna apărea o „urgență”, o „variantă” primită de la „experți”, un ordin superior.
Odată cu venirea Convenției Democrate la putere, nici măcar formal nu mai erau necesare strategii sau politici, totul trebuia să se desfășoare rapid, minim 50 de societăți comerciale privatizate/săptămână, pentru cele medii și mari metodele și condițiile fiind stabilite de Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială prin, celebrele deja, Programe de tip PSAL și ASAL.
Totuși! trebuie să recunoaștem că, și în socialism, ca în orice sistem evolutiv, apăreau diferențe între teorie și practică. Acestea erau sesizate și, nu o dată, au fost semnalate chiar în documentele oficiale de partid și de stat. Experiența a adus rezolvări, poate nu întotdeauna la timp și nu întotdeauna suficiente.
Cu toate eforturile regimului politic neoliberal de cosmetizare a realităților, constatăm că acum greșelile sau neconcordanțele nu pot fi nici măcar semnalate, ești catalogat imediat ca nostalgic, neocomunist, filorus sau…dușman al democrației.
Cu toate acestea, măcar pentru cei care mai simt și mai gândesc în favoarea românilor, am să încerc să fac câteva propuneri care nu se vor „demoda” vreodată, referitoare la necesitatea introducerii Planificării strategice, a Industrializării și a câtorva Priorități sociale, în articolul următor.
