Clubul socialiștilor a discutat pe data de 9 martie 2018 situația internațională astăzi : imperialism și neocolonialism. Moderator a fost Claude Karnoouh, reputat antropolog francez îndrăgostit de România. Dragostea lui e pretențioasă și critică. El a prezentat următorul text :
Pentru a descrie relațiile internaționale de azi trebuie să plecăm de la o stare de fapt : globalizarea este totală. Nicio țară din lume, nici o singură națiune nu este ferită de efectele ei. Aceasta va fi o axiomă. Inainte de a vorbi despre o posibilă independență trebuie vorbit de interdependență ; și, ca întotdeauna în cazul uneoi interdependențe forța este cea care decide. Puterea o are cel mai tare sau coaliția cea mai tare.
Cele mai bune exemple de azi sunt astăzi pe relația China – SUA pe de o parte sau relația Rusia – SUA pe de alta. In primul caz, toată lumea știe că China deține titluri de stat americane sau debite de la diverse orașe americane, cum ar fi Atlanta. Dacă președintele SUA amenință cu un comerț agresiv contra Chinei, el știe foarte bine că zisele lui nu sunt decît gesticulații retoeice de uz intern pentru a calma opinia publică. Dacă de exemplu China ar scoate la vînzare bonurile de tezaur americane, fie și în pierdere, nu numai economia americană ar fi îngenuncheată, ci toată economia mondială. In afara unui război, aceasta nu se poate, China ar fi ruinată. Al doilea exemplu este cel al Rusiei. Toata ziua auzim gesticulații războinice dar, cum de altfel a remarcat și Putin, un război contra Rusiei nu poate fi decît atomic – caz în care ar dispărea planeta. Nu vor mai exista învingători și învinși ! de aceea se practică războaiele prin ”proxy” – forțe colaterale, strict controlate de puterile care se înfruntă folosindu-le. Așa a fost războiul din Vietnam – cînd URSS a lăsat sî se îmțeleagă că folosirea bombelor atomice contra Vietnamului ar fi considerat la Moscova un casus belli.
Astfel, Rusia a intervenit în Siria deabia după ce aînțeles că după Irak și Libia nu își mai poate permite să accepte extinderea spre Sud a imperiului american. Maai recent, vedem cum Coreea de Nord, susținută neoficial de Rusia și China a devenit o putere care contracarează extinderea controlului SUA ăn Pacific, și își permite să negocieze în picioare cu SUA tocmai fiindcă are arma atomică. In această parte a lumii România și țările din jurul ei nu au a juca nici un rol. Deși în timpul puterii comuniste s-a manifestat solidaritatea de partid și de stat cu lupta de eliberare națională a Vietminh-ului. S-ar mai putea aminti mimetismul lui Ceaușescu după întoarcerea lui din Coreea de nord în 1971…
Trecem la Orientul Mijlociu unde știm că România a avut un rol important de jucat în perioada lui Ceaușescu, prin acordurile petroliere cu Irakul și negocierile de pace între Egipt și Israel care s-au desfășurat în secret la București și s-au stabilit lucrurile fundamentale înainte de spectacolul de la Tel Aviv. Dar după războiul NATO contra Serbiei – unde România condusă de Constantinescu a acceptat cu căciula în mînă cererile americane de a i se folosi spațiul aerian pentru bombardarea Iugoslaviei – România nu a făcut decît să execute fără să crîcnească ordinele SUA. Inclusiv să trimită trupe în Afganistam, ca și cum această țară ar fi amenințat vreodată România !
România este total în afara jocului, spre deosebire de vremea lui Ceaușescu, cînd era considerată o țară neutră, cu ambasadă la Tel Aviv și reprezentanță palestineană la București, o țară în care se putea avea învredere. Astăzi însă diplomația română acceptă toate cererile SUA fără să negocieze nimic, fără să ceară nimic la schimb. Mai rău, fiind ea membră UE se supraînarmează cu arme americane depășite pe care Israelul le-a refuzat, la un preț enorm pentru o țară dintre cele mai sărace din Europa, fără autostrăzi, unde unul din trei copii se culcă flămînd, unde sistemele de sănătate și de educație sunt ruinate. Și, ceea ce este surprinzător, nu am auzit stînga sau comuniștii să ia poziție față de această stare de lucruri care ne va determina viitorul :
- Reconfigurarea Orientului Mijlociu dementelînd statele laice pentru a le înlocui cu entități etnico-religioase. Sub pretextul democrației SUA, Israelul împreună cu Anglia și Franța au impus prin foc și sabie o reîntoarcere la forme feudale de putere, făcînd să regreseze formele laice ale modernității politic
- Războiul din Siria – la fel ca și cel contra Libiei – vizează controlul supra petrolului și gazului. Sub un înveliș umanist și antidictatorial.
- Mai mult, această punere îm scenă a unui război de intensitate joasă pentru statele bogate (dar de mare intensitate pentru bieții sirieni) vizează blocarea ”drumului mătăsii” care trebuia să treacă prin Mossul (Irak) și Pamira (Siria). Aici e un joc la scară planetară unde România ar putea interveni în propriul interes. Dar fiind vorba de China, autoritățile române sunt total obediente ordinelor de la Washington.
Așa stînd lucrurile, România este implicată strategic în jocul din Orientul mijlociu unde afacerile merg prost pentru NATO. In plus a mai apărut un conflict, chiar la porțile României, conflictul din Donbas. Mai rău, guvernul neonazist al Ucrainei practică o politică lingvistică și culturală agresivă împotriva minorităților ; deși ținta sunt rușii, sunt afectați și românii sau maghiarii. Nu am auzit de proteste ferme împotriva acestor acțiuni ale Ucrainei. Și stînga românească tace. De ce ? Doar nu este vorba de naționalism agresiv, ci de apărarea drepturilor culturale ale minorităților. Face parte din Carta UE. Dacă Bruxelul nu protestează aceasta nu trebuie să împiedice stînga să o facă. In această zonă a relațiilor internaționale România este inexistentă, în ciuda vociferărilor declarative ale unui naționalism fără fundament în suveranitate .
Dacă trecem acum la relațiile internaționale din cadrul UE, nici aici România nu apare ca un actor important în apărarea propriilor interese. Căci singurul spațiu în care se poate vorbi de o politică externă a României ar rămâne Europa. Dar ce au făcut negociatorii români la Bruxelles cînd s-a negociat integrarea? Nu au fost capabili să asigure nici măcar denumire de origine protejată pentru produsele românești cele mai originale, nici măcar pentru rasa de cîini ciobănești din Carpați.
În afară de protestele individuale de pe Facebook, stînga nu a putut să se opună vînzării industriei emblematice și a băncilor românești și nici nu s-a arătat opusă vînzării celor mai bune terenuri agricole agricultorilor din Europa de Vest care trăiesc acum mai puțin din producția realizată de terenuri sau de animale decît din subvențiile acordate de Bruxelles unor zone mari de exploatare. Fermierii români care, cu excepția câtorva vechi deținători de securitate comercială, au ferme mici sau mijlocii, nu beneficiază de această mană cerească! Nu se face nimic serios pentru a mobiliza cetățenii împotriva defrișărilor masive a pădurilor primare și, în consecință, împotriva dispariției vieții sălbatice, ceea ce reprezintă o adevărată crimă ecologică și, în cele din urmă, amenința turismul. Din nou, nici o încercare de a face oamenii conștienți de dezastrul care o amenință. Între bla bla bla-urile culturale ale unora și declarațiile politice generoase, dar fără nici un efect practic ale altora, dinamica de demantelare a structurii economice și sociale locale (din cauza emigrării în masă a lucrătorilor) este foarte avansată și la orizont nu se întrevede o schimbare în mentalități.
Chiar și atunci când interesele vitale ale țării sunt foarte amenințate de o politică europeană de embargo asupra produselor agricole în ceea ce privește Rusia, eu nu văd stînga și PSR să protesteze împotriva unei asemenea măsuri inacceptabile pe care nici măcar maghiarii și polonezii (foarte anti-ruși) nu o respectă. Chiar și inepta politica de imigrație în UE condusă de Merkel nu este criticată decît de extrema dreaptă, prostește și urît, dar niciodată nu o văd criticată inteligent de stînga, deși este clar că România nu are nici o responsabilitate pentru colonizarea țărilor din Africa și Orientul Mijlociu. Cu riscul de a jigni pe unii susțin că polonezii, cehii, slovacii și ungurii, chiar așa cu guverne conservatoare, au avut tot dreptul de a refuza cotele impuse. Cote impuse care arată că UE refuză să accepte că prima responsabilitate a a guvernelor este bunăstarea cetățenilor lor.
Dar România și aproape toată stînga comunistă și necomunistă nu se opune imigrației dictate de Bruxelles de teamă să nu fie etichetată drept rasistă. Este vorba de o interpretare complet greșită a ideii de solidaritate internațională, care este tocmai acea de a ajuta țările subdezvoltate să se dezvolte acasă la ele, așa cum a făcut fostul regim comunist românesc : în ciuda mijloacelor sale modeste a trimis medici și chirurgi, agronomi și ingineri agricoli în Africa, dar și profesori de științe exacte în Africa francofonă, Algeria, Maroc, a trimis apoi și tehnicieni agricoli în America Latină – chiar în Nicaragua Sandinistă sau Cuba.
Foarte puțin se spune despre problemele internaționale ân așa fel încît să înțeleagă oamenii. O explicație ar fi că tendința generală în țară în rândul cadrelor universitare, al sferelor extrașcolare, al presei este supunerea, clonarea ideilor neoliberale luate de gata din Vest, atît de prost mimată încît ajunge la un ridicol care l-ar fi deranjat pe pînă și Caragiale. Înainte de război s-a spus: Bucureștiul este un mic Paris. Era tot imitare dar nu cred că a crezut vreodată cineva că Parisul a fost un mare București.
Așa era atunci. Astăzi ar fi o tendință a dela putere de a spune că Bucureștiul este un mic New York sau Londra sau München! Grotesc. Deja „Goodmorning-ismul“ lui Patapievici depășește în ridicol „bonjur-ismul“ lui Caragiale ; clovni care îndrăznesc să afirme că supercapitalismul neoliberal este în Noul Testament (de ce nu și în Rig Veda ?) uitând că în Occident există un puternic curent creștin care se numește Teologia eliberării unde preoții, călugării (dominicani, franciscani și iezuiți) și pastorii caută să aducă la același numitor adevăratul mesaj creștin de trai modest și compasiune pentru cei săraci cu cel al marxismului de eliberare de mizerie și de alienare economică.
Toată această lipsă de gândire critică, toate aceste prostii istorice promovate de o elită care nu visează decît cum să își umple buzunarele prin sinecure și burse occidentale, prin afișarea pe lîngă cei bogați și influenți trebuie analizată , denunțată și expusă oprobriului arătîndui-se esența : de luptă de clasă a celor puțini și bogași contra celor mulți și exploatați. Nu agățîndu-se de figuri culturale ale trecutului stînga va face față provocărilor globalizării și se va opune la oprimarea cu nerușinare a statelor slabe de către țările puternice.
Evident că Revoluția din Octombrie a fost un moment crucial în istoria lumii, dar condițiile actuale nu mai multe în comun cu ceea ce s-a întâmplat în 1917 în Imperiul Rus. Mai sunt și altele de făcut astăzi pentru a înțelege structurile neocoloniale din România și a le combate împreună cu America Latină decît nostalgia pentru un nou Octombrie 1917…
Claude Karnoouh
Bucarest le 9 martie 2018…
Au luat cuvîntul mai mulți, dar îi rețin doar pe cei care mi-au trimis textele lor.
Paul Constantin Marinescu
- Da, imperialismul există bine-mersi și în prezent. Este greu de crezut că, în marile Cancelarii, s-a renunțat subit la un nărav vechi de sute (chiar mii) de ani…
- Există o cârdășie între capii multinaționalelor și factorii de decizie din este unul (strict) militar, ci este unul economic și cultural. În acest sens, elocvente sunt strategiile de publicitate comercială a multinaționalelor. Exemplu: Coca-Cola a amestecat într-o frenezie, în reclamele sale la carbogazoasa cu pricina, motive culturale, gastronomice și… religioase. (vezi Moș Crăciunii șoferi de TIR-uri Coca-C0la! ) Ba, chiar și LGBT-ul este un stindard al Coca-Cola, mai nou!
- Mijloacele de propagandă ale Dreptei neoliberale includ atât sfera oficială, de Stat, cât și așa-zisele mijloace mass-media independente.
4.Ce-i de făcut, de către PSR? În primul rând: campanii de conștientizare în rândul tinerilor, a celor de vârstă medie și al vârstnicilor, despre ofensiva pe toate planurile a CONSUM-ismului mondial și, în speță, românesc. Asta presupune ca PSR să-și asume clar, în Program, anti-consumismul.
Marian Șerban. “Vrem sa realizam o noua ordine si o mai buna societate: in aceasta societate noua nu vor exista nici bogati, nici saraci; toti vor avea de lucru. Nu doar o mana de bogati, ci toti oamenii muncii trebuie sa se bucure de roadele muncii lor. Aceasta societate noua si mai buna se va numi Societatea Socialista.” (V.I.Lenin)
Astazi la 170 de ani de la publicarea pentru prima oara a documentului program, “Manifestul Comunist”, capitalismul neoliberalilor se afla intr-o criza mascata iar, proletariatul, devenit intre timp modern, se pare ca este incapabil de a-si gasi cele mai eficiente strategii de lupta impotriva aceluiasi inamic dintotdeauna, si de a-si desavarsi propria-i identitate. Concluzie: ambele clase antagoniste sunt in criza.
Nu numai ca lumea contemporana arata cu totul altfel decat pe vremea lui Marx, dar modurile in care incercam sa o intelegem – abordarile si instrumentele teoretice – s-au schimbat si ele radical. Fluctuatiile economice ale pietei, analiza functiei statului, a tensiunii dintre normele sociale si rationalitatea individuala, chiar antagonismul actual si proletariatul de tip nou, modern au toate loc in registre diverse fata de cele din sec. XXI.
Sistemul capitalist actual este diferit de cel din sec. XIX sau chiar de la inceputul sec. XX. Aceasta transformare, cosmetizare a capitalismului nu a eliminat totusi antagonismul. S-a schimbat forma nu si substanta. In conditiile actuale, lupta de clasa, trebuie sa imbrace tipuri noi de actiune si forme noi de protest mai eficiente.
Aceasta perioada vremelnica, de acalmie a naravurilor clasei asupritoare,aceasta imagine ce poate parea idilica, nu justifica insa disparita stangii, caci societatea a inceput sa fie erodata treptat dinspre interior. Cum anume? In primul rand are loc o sporire a prapastiei dintre bogati si saraci, nu numai pe plan mondial, ci si in interiorul fiecarei tari (a se vedea situatia din Romania). Aceasta e de natura a amplifica tensiunile sociale, obligand uneori statul la adoptarea de masuri represive, nedemocratice. Unul dintre principiile de baza ale unei societati moderne, cel al egalitatii de drepturi intre toti cetatenii, este fie contestat, fie inlocuit cu cel al echitatii, adica al egalitatii de sanse. Dar intr-o societate a inegalitatii economice crescande, a vorbi despre egalitate de sanse, nu numai in posibilitatea de acces la studii, ci si in viata, in accesul la diferite functii in cariera, dovedeste ignoranta sau cinism. In al doilea rand, cautarea eficientei economice, adica a profitului maxim cerut de actionari, constrange managerii marilor firme la adoptarea de masuri drastice: concedieri de mii de oameni de pe o zi pe alta; instalarea unui somaj cronic de masa, imposibil a mai fi resorbit; suprasolicitarea, subevaluarea angajatilor; diminuarea retributiilor; controlul monopolist al pietei si limitarea concurentei loiale intre factorii economici; abandonarea treptata a sistemului de pensii bazat pe solidaritatea intre generatii si trecerea la sistemul de pensii individualist, in care fiecare isi depune din timp banii de pensie la banca, care insa ii poate specula la bursa, cu toate riscurile ce decurg de aici pentru viitorul pensionar, etc. Se poate spune ca, capitalismul creaza democratie in functie de interes si ucide democratia tot in functie de interes.
Aceasta evolutie, care se constata in mai toate tarile, era de asteptat. Odata incheiata competitia in care capitalismul se gasea cu socialismul, odata deci castigata victoria fata de principalul adversar, a disparut si impulsul lui de a mai face concesii (altadata necesare pentru a-si demonstra cu viclenie superioritatea), de adoptare de masuri sociale. Tactica este acum de a simula pericolul si a amplifica sentimentul de nesiguranta care ar cuprinde lumea. Dezvoltarea acestei stari permanente de vulnerabilitate si primejdie (terorismul islamic, ridicarea economica a Chinei, reinarmarea Rusiei, tarile rosii – mici state ticaloase, etc) impinge chiar si categoriile cele mai defavorizate ale populatiei sa indure exploatarea, sa accepte masuri represive pentru a fi ,chipurile, bine protejati, sa renunte la drepturi si libertati de dragul si in numele unei asa zise sigurante, ba chiar si declansarea de razboaie in diverse colturi ale planetei. Toate acestea arata cat de justificata este si va ramane o atitudine critica la adresa unui capitalism neangradit care, din lipsa opozitiei ideologiei socialiste, se reintoarce pas cu pas la origini, la vechile obiceiuri si face ceea ce stie sa faca mai bine: sa asupreasca, sa exploateze si cat de important este rolul stangii, fie ea si moderna, in confruntarea de idei contemporane, in indentificarea unor masuri si metode eficiente de actiune care, sa slujeasca cu adevarat scopului si idealurilor pentru care, noi, cei de stanga, militam.
CONCLUZIE:Profundele schimbari puse in miscare de fortele capitalismului si liberalismului clasic in ultima suta de ani au creat o economie si o societate de o complexitate fara precedent istoric. Putem sa prezicem si sa controlam dinamica acestui tip de ordine sociala? cand insasi lupta de clasa, vesnica lupta de clasa devine si ea pe zi ce trece mai complexa si mai motivanta. Iar uneltele intelectuale (teoriile si metodele, ideologiile) cu care incercam sa intelegem si ghidam aceasta dinamica, par a fi lipsite de eficacitate. In aceste conditii, este evident ca apelul la marxism ne apare ca fiind, mai mult decat orice altceva, un demers catre o anumita perioada istorica. Lupta de clasa, politica de stanga, trebuie sa tina cont de aceste aspecte.
Florin Platon.– DiEM25 Romania
“Miscarea revolutionara traditionala a fost de mult integrata in status quo si nu mai este distincta de restul masinii birocratice. In cel mai bun caz este coada reformei birocratice. Primul lucru care trebuie criticat este gramada de mizerii care trec drept critica. Opozitia a degenerat intr-o serie de proteste fragmentate si disparate (…) lipsindu-le orice fel de influenta reala asupra societatii moderne in ansamblu si neprezentind nicio provocare pentru clasa dominanta” – 1966 –
Cred ca asta este si cea mai mare problema a miscarilor progresiste si a stangii in general. Coercitia intr-o ‘Democratie’, spre deosebire de sisteme aparent mai autoritare, nu doar ca cenzureaza prin exact aceleasi metode de selectie a informatiei, dar creaza si propaga un simulacru al adevaratei opozitii fata de sistem.
Cuvintele sunt facute de multe ori sa ascunda realitatea. Imperialism fascism, capitalism, le-am auzit de atatea ori incat nici nu mai stim exact la ce ne referim. Daca le pronunti de suficient de multe ori, ele nu mai inseamna nimic. In spatele oricarui sistem stau oameni. Oameni cu diverse idealuri. Insa oamenii care misca lumea sunt oamenii care detin puterea si care incearca sa si-o păstreze si sa o amplifice. Ei dau sistemele – instrumente conjuncturale ale istoriei. In spatele Nazismului erau banci si grupuri de finante. Daca intelegem astfel, putem sa ne dam seama ca razboiul nu s-a sfarsit niciodata, si promotorii lui sunt inca acolo continuindu-l. De altfel dupa 1945, razboiul a continuat constant, chiar si in acest moment, in ciuda progresului si democratiei. Orice stat care promoveaza sau intretine tacit razboiul, nu este o Democratie. Iar Totalitarismul se ascunde cel mai bine in Democratii.
Lupta si unitatea Stangii si a miscarilor Progresiste trebuie sa fie exact pe devoalarea acestei false Democratii, din care se hraneste un fascism extrem de vicios si crud. Stanga si Progresistii trebue sa-si faureasca propria lor lupta si obiective, si sa evadeze din capcana obedienței fata de problemele si prioritatile fixate de sistem, care in fapt nu ne reprezinta si creaza false probleme. Cele mai mari piedici insa nu le vom gasi in Dreapta sau in opozitia aparenta, ci chiar intre noi. Simulacrul creat de sistem este reprezentat de multe ori de ONG’uri si alte miscari proclamate de stanga, care fac activism pe bani, pe obiective scrise de altii, organizatii care lupta pentru Democratie, cu salariu de la Bruxelles sau platiti direct de grupuri financiare.
Ca lupta noastra sa aiba succes, trebuie in primul rand sa ne cunoastem adevaratii opozanti si obstacole, si poate mai mult de atat, propriile noastre slabiciuni. Doar atunci, lupta noastra va avea si sorti de reusita.
David Marin. Cum se manifesta imperialismul astazi? La fel cum colonialismul s-a adaptat in neocolonialism, si imperialismul a gasit astazi noi forme si particularitati. Sa ne uitam doar la saudiți în Yemen, la abuzul SUA in Orient, la faptul ca mai mult de jumătate din Congo este deținut de firma Exxon. O investigație TeleSUR arată că în perioada 2002-2003, Coca Cola a finanțat grupări paramilitare de dreapta în Columbia pentru a suprima mișcări muncitorești și greve din regiune. Un imperialism al consumului si consumatorului, un imperialism al multinaționalelor, un imperialism al hegemoniei capitalului, în forma sa prezentă. Psihanalitic, se poate spune că dimensiunea psihologică a imperialismului astăzi este lipsa capacității noastre de a concepe o lipsă de stăpâni – e un fel de Denkverbot, o cenzură internalizată. Cum, independență? Fantezie! Fie cu americanii, fie cu rușii! Adică să nu ascultăm de NATO? Baliverne! Se remarcă și acest post-adevăr, sau poate lipsa de importanță a adevărului. Reagan este lăudat, ii se face statuie in capitală, ordinul doamnei Firea – nu contează că el a primit muhjadieenii in Casa Alba, cei ce aveau sa devina Talibanul, si i-a laudat in mod direct, nu conteaza ca guvernul sau l-a creat pe Bin Laden. Conservatorii sustin imperialismul pe baze economice – liberalii il „modernizeaza”. Persoane exploatate pot si ei sa exploateze acum – persoane LGBT fac parte din armata Israelului si in presa americana apar articole ce lauda femeile independente si puternice ce opereaza drone. Desi situatia internationala pare dezamagitoare, in Africa de Sud politice EFF de redistribuire a pamantului agrar detinut de boierii albi este o victorie impotriva colonialismului, in Nepal guvernul comunist ales este o lovitura directa catre democratia burgheza, YPG-ul mentine o lupta curata si puternica in Nordul Siriei, luptandu-se cu Erdogan si cu ISIS. Trebuie sa privim cu atentie catre crimele imperialismului cat si catre victoriile impotriva lui, si sa atacam toate soiurile de imperialism, fie cel economic, fie cel cultural, fie cel militar.
Gheorghiță Zbăganu. Claude a fost sever cu stînga românescă. Are dreptate în sensul că vocea ei nu se aude, dar nu că nu s-a încercat. De exemplu în timpul agresiunii contra Iugoslaviei sau a loviturii de stat fasciste din Ucraina stînga românească a fost de partea corectă. Apoi există organizații de solidaritate cu Venezuela, cu Cuba, Rusia sau cu Coreea de Nord. În plus nu cred că există vreun socialist român care să nu perceapă NATO așa cum este de fapt – o organizație agresivă imperialistă.
Ce este caracteristic imperialismului actual este că are la dispoziție o armată – NATO. Deși există fricțiuni între SUA și UE pe anumite probleme colaterale, ele se înțeleg foarte bine atunci cînd este vorba de a contracara mișcările de independență națională și cele anticapitaliste. Nu poate fi altfel, căci așa numitul Vest reprezintă capitalismul dezvoltat, aflat în faza de globalizare, unde este nevoie de o periferie săracă pentru a întreține bogăția metropolei. Orice încercare de nesupunere față de dictatul metropolei este rău văzută, demonizată și, dacă se poate, anihilată. De aceea Rusia și China sunt percepute ca amenințări: vor să creeze alte metropole. Adică să creeze o lume multipolară – atît politic, cît și ideologic. Nu știu dacă este posibil și economic; s-ar putea să intrăm într-o nouă etapă protecționistă, dar este puțin probabil.
Există în lume cîteva puncte fierbinți în care se înfruntă imperialismul cu diferite mișcări suveraniste – adică antiimperialiste. Avem Cuba , supusă de aproape 60 de ani blocadei, unde tocmai au avut loc alegeri, alegeri de la care imperialismul vestic avea mari așteptări; avem Venezuela care de trei ani este supusă unui asasinat economic de Vest și este demonizată; apoi este Coreea de Nord, unde Kim Jong Un a înțeles ceea ce era evident, anume că imperialismul nu respectă decît forța, etica este folosită doar ca să își justifice pretențiile; lîngă noi este Ucraina semifascistă, împotriva căreia s-au ridicat foștii ei cetățeni din Crimeea și Donbass. Punctele fierbinți le-a spus deja Claude Karnoouh. Și, desigur, problema spinoasă a Orientului Apropiat: Palestina și Siria. Oamenii pe care îi știu eu au poziții corecte în aceste chestiuni.
O formă arogantă de a-ți afișa superioritatea este de a avea trupe pe teritoriul altui stat. Am tradus niște capitole interesante din memoriile lui Hrușciov. Este interesant cum Hrușciov (față de care am căpătat mult respect) a justificat retragerea trupelor sovietice din România, deși atunci prezența trupelor sovietice în România avea mai multă justificare decît prezența trupelor americane astăzi. El a remarcat corect că trupele străine stîrnesc resentimente și naționalisme.
O să public în Socialistul mai multe extrase din memoriile lui.
Concluzie: antiimperialismul este o obligație morală a oricărui om de stînga.