Sub tăvălugul evenimentelor din decembrie 1989, ele însele parte integrantă a unor procese istorice mai ample ca dimensiuni şi arie de desfăşurare, a fost posibilă prăbuşirea regimului politic socialist şi, necesarmente, s-a putut merge, cu poticnelile de rigoare, pe calea edificăriii unui alt regim politic fără ca vreunul dintre actorii apăruţi atunci pe scena ţării să fi avut vreun proiect dinainte pregătit. Şi aceasta în ciuda viguroasei „rezistenţe anticomuniste” ce ar fi existat clandestin în interior, (a se vedea povestea despre Frontul Salvării Naţionale) sau cea vizibilă, doar din punct de vedere vocal, în exterior, cu precădere la „Europa Liberă”.
Ca atare, în edificarea sistemului politico-instituţional s-a recurs, pe de o parte, le reţeta oferită de teoria liberalismului cu modelul etalat de civilizaţia occidentală, dar agrementat, în acelaşi timp, cu multiple elemente inspirate din tradiţiile istorice propriii de dinainte de 1944-1945. Din acestea a rezultat o extrem de agresivă politică a restauraţiei, o expresie dintre cele mai concludente constituind-o „legile Tăriceanu” referitoare la proprietate. S-a ajuns, de asemenea, la un regim politic hibrid şi deloc modern, susţinut de o economie pentru substanţa căreia „panaceul” numit privatizare n-a fost nici pe departe o sursă a dezvoltării, ci una a demolării şi secătuirii până la transformarea reală a ţării într-o colonie, chiar periferică, a capitalului străin. Aşa se explică de ce in anii 2005, nu chiar pe neobservate, regimul politic a fost împins pe panta autoritarismului avându-l ca protagonist pe domnul Traian Băsescu autointitulat „preşedinte jucător”. Parlamentul a fost ignorat ori de-a dreptul supus criticilor, procedura constituţională a trecerii de la o guvernare la alta a fost încălcată până la instituirea samavolnică a guvernelor Boc I,II,III, încercarea de suspendare a Preşedintelui, mai ales cea din 2012, a fost respinsă în ciuda unui vot popular masiv, urmare a unei „inovaţii” adoptate ad-hoc de Curtea Constituţională, dar şi a unor foarte vizibile intervenţii externe favorabile celui suspendat. În sfârşit, prin diverse manopere pseudo-legislative gen „legile Macovei”, Justiţia a fost subordonată hachiţelor prezidenţiale şi mai ales intereselor personale sau ale celor ce s-au constituit într-o veritabilă camarilă cotrocenistă.
Tare ca acestea, fără îndoială şi altele, au înflorit în dispreţul faţă de Constituţie, adesea invocată dar dintr-un accentuat spirit demagogic, propriu forţelor politice de dreapta, iar cea care a avut cel mai mult de suferit a fost democraţia nu o dată îngrădită pe diverse căi şi cu mijloace dintre cele mai diferite: legislaţie electorală restrictivă, finanţarea ocultă şi doar în favoarea partidelor parlamentare, taxe pentru a se exercita dreptul constituţional de a candida atât în alegerile parlamentare cât şi cele locale etc. etc.
O dată cu revenirea la Putere a PSD aliat cu PNL în aşa-numita Uniune Social-Liberală, tendinţele de mai sus nu numai că n-au fost stopate, ba, dimpotrivă, au fost alimentate, au fost încurajate, ba, am putea spune că PSD însuşi a ajuns în situaţia de a fi victimă a procesului de degradare a sistemului politico-instituţional, a crizei în care acesta a ajuns efectiv să se zbată.
Altfel, ar fi greu de explicat cum s-a ajuns la abandonarea intempestivă a Preşedinţiei PSD de către Victor Ponta fără a-şi fi consultat cel puţin colegii din Biroul Politic Naţional urmată de maniera „originală” în care s-a produs desemnarea unui nou preşedinte, de demisia guvernului chipurile sub presiunea străzii şi, practic, de un abandon al guvernării în care a fost angrenată întreaga coaliţie (PSD, UNPR, ALDE) şi nici ceea ce a urmat căderii Guvernului Ponta nu s-ar putea explica logic şi de o manieră convingătoare decât prin raportare la starea de criză a sistemului politic: numirea premierului interimar doar ca expresie a voinţei Preşedintelui Klaus Iohannis, consultări ale acestuia din urmă absolut formale cu reprezentanţii partidelor politice parlamentare, desemnarea noului premier făcută doar prin extragerea sa din pălăria Comisiei Europene şi, ca „moment” culminant al ansamblului procedurilor de trecere de la o guvernare la alta, impunerea sub formă de veritabil DIKTAT a unui aşa-zis guvern de tehnocraţi.
Întrebarea noastră este: se vor găsi, oare, resursele necesare în însăşi societatea românească pentru blocarea, în primă instanţă, a procesului de erodare antidemocratică a regimului politic şi mai apoi de restructurare inovativă a acestuia pentru a deveni cu adevărat modern şi întru totul funcţional? O sarcină deloc uşoară pe care în niciun chip nu şi-o pot asuma tehnocraţii scoşi din diverse jobenuri pentru a fi plantaţi în fruntea ministerelor din Guvernul Dacian Cioloş, ci doar oamenii politici care mai pot vibra când este vorba de soarta ţării, de destinul însuşi al naţiunii române.