E bine să ne amintim cum a început haosul geopolitic care caracterizează începutul secolului 21. Atâta vreme cât exista URSS lumea era bipolară: exista un echilibru (chiar dacă al terorii) în lume. Dreptul internațional exista tocmai fiindcă nici una din tabere nu își permitea prea multe exagerări. După războiul din Vietnam, SUA s-a cumințit o vreme; a început să întindă coarda cu mare grijă în timpul președintelui Ronald Reagan – un fel de Trump de acum, dar mai puțin obraznic. Pînă la moartea lui Brejnev, din noiembrie 1982 americanii au fost pașnici. În 1983 s-au amestecat în războiul civil din Liban, apoi, tot în 1983 au invadat Grenada. Protestele internaționale nu au ajutat la nimic: Grenada era mică și comunitatea internațională nu avea divizii să o apere. După instaurarea la putere a lui Gorbaciov SUA a testat URSS bombardând Libia în 1986 (https://en.wikipedia.org/wiki/1986_United_States_bombing_of_Libya) și apoi invazia din Panama, simultană cu lovitura de stat din România. Era clar că era loc de manevră, Gorbaciov nu mai avea nici o putere. Apoi au invadat Irakul (1990, sub privirile aprobatoare ale URSS – era o decizie a Consiliului de securitate.
După dezmembrarea URSS, în 1992, a început debandada. SUA a provocat războiul civil din Bosnia, a folosit NATO pentru intervenția în război de partea teroriștilor musulmani (de fapt tot SUA = NATO a creat și terorismul islamic) . A început o campanie de demonizare a sârbilor și a lui Miloșevici – un razboi mediatic similar celui pe care îl poartă acum cu Venezuela.
Scurtul război din Slovenia a fost încurajat tot de Vest; fără el nu ar fi existat nici adevăratele războaie din Croația și Bosnia. Constituția Iugoslaviei permitea unei republici să iasă din federație, dar trebuia urmat un protocol anume (așa cum este acum cu ieșirea Angliei din UE). Uniunea Europeană nu a mai așteptat reglarea problemelor de patrimoniu și a recunoscut imediat cele două republici secesioniste, Slovenia și Croația. Secesiunea Croației a fost ilegitimă, căci minoritatea sîrbă de acolo nu era de acord cu ea: avea dreptul la autodeterminare. Dar și mai mare a fost crima lui Izetbegovici, in Bosnia: după ce semnase la Lisabona în februarie 1992 un acord de rămânere în cadrul Iugoslaviei, s-a răzgândit la incitarea lui Bush (care nu voia să recunoască Slovenia și Croația decît la pachet cu Bosnia) și a convocat un referendum pentru independența provinciei, boicotat de sîrbi. Peste o lună a început războiul. În esență, Vestul a fost vinovat pentru că a recunoscut secesiunile fără să accepte dreptul sîrbilor de a rămîne în federația Iugoslavă. A existat o contradicție între două principii de drept internațional: inviolabilitatea frontierelor și dreptul la autodeterminare al popoarelor.
NATO s-a amestecat în războiul civil de partea coaliției croato-musulmane chiar din 1995, cînd a bombardat pozițiile armatei Republicii Srpska sub pretextul masacrului de la Srebrenica , facilitînd cea mai mare epurare etnică: alungarea sîrbilor din Croația de ”eroul” Ante Gotovina.
Dar Iugoslavia a continuat să existe. Ca să o distrugă, au folosit pe albanezii din Kosovo. În 1996 s-a format (cu ce bani și arme??) UCK – armata de eliberare din Kosovo. Teroriștii UCK au provocat forțele de securitate iugoslave pînă cînd în 1998 s-a ajuns la un conflict extins. De formă, NATO a impus o încetare a focului la 15 octombrie 1998, încălcată imediat de protejații lor din UCK. Luptele au continuat iar în ianuarie s-a raportat Masacrul de la Račak – 45 de morți. Acesta a fost pretextul mult așteptat. Partea iugoslavă a arătat că morții erau luptători UCK, acolo fuseseră lupte, muriseră și luptători din armata iugoslavă. Medicii legiști au dat rapoarte contradictorii: echipa din Belarus și cea Iugoslavă a spus că morții erau combatanți, echipa finlandeză, că erau civili. Interesant este că în 2008, Helena Ranta, șefa legiștilor finlandezi a declarat că raportul ei a fost scris sub presiunea șefului misiunii OSCE din Kosovo, William Walker și a Ministerul Afacerilor Externe al Finlandei. Walker a fost în iarna anului 1999 acolo și a rugat-o să fie mai convingătoare în raportul ei cu privire la presupusele atrocitățile sârbești din Racak și că trei funcționari publici Ministerul finlandez a căutat „concluzii profunde“ în raport. De nervi, Walker a rupt un creion în jumătate și a aruncat în ea cu jumătățile lui, pentru nu rezulta acolo că sunt crime sîrbești.
Ca să dea impresia de respect față de dreptul internațional, statele NATO au organizat de formă tratative la Rambouillet, în care Iugoslaviei i s-a impus un ultimatum: Kosovo avea să fie ocupat de o forță NATO de 35000 de militari care ar fi avut dreptul să se deplaseze oriunde în Iugoslavia și să aibă imunitate! Vezi textul complet aici https://en.wikipedia.org/wiki/Rambouillet_Agreement
În paralel cîteva state din Europa centrală au fost mituite să accepte agresiunea, acceptîndu-le în NATO (12 martie: Ungaria, Cehia, Slovacia,Polonia). Spre cinstea lui, Milos Zeman, președintele Cehiei își amintește cu regret toată povestea și regretă poziția lui de atunci, de a accepta agresiunea. Altele au fost momite cu ideea că vor intra și ele în NATO, doar să laude crima (România și Bulgaria; spre deosebire de Zeman, apărătorii de atunci ai agresiunii nu simt nici o rușine).
Ce țară ar fi putut admite așa ceva?
Chiar Henry Kissinger, fost ministru de externe pe vremea lui Nixon și Ford, prieten cu Pinochet și anticomunist fanatic a declarat în Daily Telegraph, 28 June 1999 ”Textul tratatului din Rambouillet, care cerea Serbiei să accepte trupe NATO în Iugoslavia nu a fost decît o provocare, o scuză pentru a începe bombardamentele. Nici un sîrb nu ar fi acceptat așa ceva. A fost un document diplomatic îngrozitor care nu ar fi trebuit niciodată prezentat”.
Guvernul iugoslav a respins textul și pe 23 martie convorbirile de la Rambouillet s-au terminat. A doua zi, pe 24 martie au început bombardamentele , care au durat 78 de zile, nefiind sistate nici de Paște.
A fost prima oară după încheierea celui de al doilea război mondial cînd s-a comis o agresiune fățișă împotriva unei țări suverane, membră ONU, participantă decisivă la coaliția antihitleristă (oare care ar fi fost soarta războiului dacă operațiunea Barbarossa începea pe 15 mai, așa cum fusese planificată?). Agresiunea a fost complet ilegitimă: fără aprobarea Consiliului de Securitate și chiar împotriva regulamentelor NATO. Împotriva Cartei ONU, a actului final de la Helsinki.
Au fost uciși 2000 de civili, inclusiv albanezi. Teroriștii UCK, protejați de NATO au săvîrșit crime înfiorătoare, cum ar fi răpiri de sîrbi pentru transplant de organe. Șefii teroriști au ajuns acum șefi de stat în colonia Kosovo…
Cu bombardare Iugoslaviei, urmată de răpirea lui Milosevici și farsa judiciară de la Haga, putem spune că s-a inaugurat secolul de fapt XXI: cu înlocuirea forței dreptului cu dreptul forței. Au urmat apoi altele: Afganistan, Irak (”procesul” lui Saddam), Libia (linșarea lui Gaddafi) , Siria. Probabil că vor urma și altele pînă cînd nu se instaurează un alt echilibru de forțe, într-o lume multipolară. Cei 30 de ani de dominație americană au creat un haos planetar.
Pentru haos, o grea răspundere o are NATO. Agresiunea va fi o pată de neșters pentru alianță, percepută ca o bandă de răufăcători. Există o soluție: dizolvarea NATO și prezentarea de scuze Serbiei pentru atrocitățile comise.
Iată pentru edificare cîteva surse bibliografice.
https://en.wikipedia.org/wiki/NATO_bombing_of_Yugoslavia
http://www.slobodan-milosevic.org/news/smorg_aw113017.htm
http://www.slobodan-milosevic.org/news/srebrenica071114.htm
http://www.slobodan-milosevic.org/news/markale2_aw111213.htm
Raport de cercetare Paul Shoup, de la Virginia University
https://www.ucis.pitt.edu/nceeer/1992-806-14-Shoup.pdf
Michel Chossudovski
https://www.globalresearch.ca/nato-s-war-of-aggression-in-yugoslavia-who-are-the-war-criminals/2144
https://en.wikipedia.org/wiki/Legitimacy_of_the_NATO_bombing_of_Yugoslavia
https://en.wikipedia.org/wiki/Rambouillet_Agreement
Magnific! Este scrisă magistral bucata asta de poveste!
Felicitari!
MUlțumim