În noiembrie 2014, mă autodenunţ, ca un om de stânga, nu l-am votat pe domnul Klaus Iohannis. Şi aceasta pentru un motiv foarte simplu: s-a prezentat dar, mai ales, a fost prezentat, drept candidatul dreptei, adică al forţelor politice coalizate ad-hoc în Noul Partid Liberal. Mai precis, al unui partid ce şi-a aruncat (ne)ruşinat haina portocalie pentru a se (re)aşeza sub săgeata albastră pe fond galben. O haină deloc nouă şi oricum prea străvezie pentru a nu fi sesizat, pe fondul nimicniciei oamenilor săi, excesul de demagogie politică, fie ea şi fardată din abundenţă cu un unguent de inspiraţie germană precum sloganul: România lucrului bine făcut.
După aproape un an de zile de la consumarea ultimelor alegeri prezidenţiale m-am văzut obligat să-mi reconsider votul exprimat. Motivaţia mea (interioară) nu-l priveşte în nici un fel pe Victor Ponta, perdantul mult prea infatuat, chiar infantil în daraverile politice, al menţionatelor alegeri, ci liniile ultraarmonioase, de-a dreptul diafane, ce prefigurează viitoarea statură de om politic a preşedintelui ţăriii, domnul Klaus Iohannis. În acest sens, nici nu poţi, de pildă, să nu admiri, chiar cu entuziasm, că aproape dintr-o dată domnul Preşedinte şi-a pierdut MUŢENIA, gata să devină una proverbială, devenind nu doar foarte vocal dar exprimându-se ca un veritabil orator. Va rămâne, probabil, în istoria oratoriei politice româneşti dialogul Preşedintelui cu reprezentanţii partidelor politice parlamentare din zilele de 6-7 şi 9-10 noiembrie a.c. dar, îndeosebi, cu cei ai aşa-zisei societăţi civile şi revoltaţii ei din Piaţa Universităţii.
În al doilea rând, aş fi putut eu să nu explodez de admiraţie vizavi de dibăcia politică a Preşedintelui, domnul Klaus Iohannis, cu care a exploatat, valorificând-o doar în „interesul suprem al naţiuniii” (!!!), imensa durere provocată de morţii în incendiul de la Clubul Colectiv din 30 octombrie 2015?
În al treilea rând, aş fi putut eu să nu rămân de-a dreptul anesteziat de rapiditatea cu care domnul Preşedinte a identificat pe cel mai bun tehnocrat în viaţă pe care îl are naţiunea română, în persoana domnului Dacian Cioloş, ascuns, pe la Bruxelles, printre consilierii Preşedintelui Comisiei Europene, pentru a-l desemna să formeze un nou guvern? Şi nu unul oarecare, ci un Executiv apolitic, ba, mai mult, unul care să se achite de imensa sarcină ce i-a fost încredinţată, prin intermediul domnului Klaus Iohannis, de a eradica din temelii „clasa politică” existentă şi o dată cu ea imensa cangrenă, devenită de-a dreptul istorică, a CORUPŢIEI, pentru că, nu-i aşa, CORUPŢIA UCIDE!!. Poate că în ţărişoara noastră, în prezent, doar corupţia ar fi cea care ucide cu toate eforturile de-a dreptul supraomeneşti ale unei gladiatoare ca doamna Laura Codruţa Kovesi.
În sfârşit, după ultraepuizantul efort în care s-a angajat Preşedintele, (doar istoria va fi în măsură să-l aprecieze la adevărata-i valoare!!) ca să rezolve criza în care a aruncat ţara folosindu-se de „mâinile curate” ale societăţii civile, altfel, admirabil reprezentate de „eroi” ca Liviu Mihaiu ori Sorin Ioniţă, domnul Klaus Iohannis are tot dreptul din lume să se recreeze, a făcut-o doar parţial în week end-ul trecut la Sibiu, aşa că o deplasare în Malta pare să fie mai mult decât binevenită. Noi îi urăm: Drum bun! Şi nu doar atât: îi spunem că… îl iubim!!
P.S. A încălcat Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, Constituţia, nominalizând pentru formarea noului Guvern o altă persoană decât cea propusă, în timpul consultărilor, de partidul cu cea mai mare reprezentare în Parlament? (Art.103, al.1).