La împlinirea a cinci secole de la descoperirea AMERICII (1988), Editura Politică, din Republica Socialistă România, publica, în semn de mare respect față de semnificația ”AMERICII” pentru români, cartea lui EDUARDO GALEANO, Memoria Focului, apărută în 1982, 1984, 1985 în Edituri remarcabile din America de Sud și America Latină. Dincolo de semnificațiile ”de rutină” ale acestei cărți ”fascinantă, deconcertantă, fără asemănare în tot ce s-a scris până acum despre America” , am reținut ”lirismul și subtila ironie” ale unui autor care se detașează în literatura sud-americană ca un Michelangelo printre ”cioplitorii de piatră” italieni, ai evului mediu.

Deși este istoric, Eduardo Galeano prezintă în Memoria Focului o istorie, expusă literar, uluitoare prin bogăția informațiilor sale referitoare la realitatea americană dar, în același timp, mai mult decât captivantă prin tonusul său literar.

L-am citit, recitit și citat pe Eduardo Galeano ori de câte ori am avut ocazia. L-am citit și recitit, sorbindu-i savoarea literară, ori de câte ori am avut o clipă de răgaz sau am fost într-un moment de rătăcire politică. Galeano mi-a furnizat mare parte din speranța politică de care aveam mare nevoie după 1989. Galeano m-a făcut, alături de ceilalți fascinanți autori sud-americani, să înțeleg că ”orice” se poate atunci când în ceea ce faci pui ”minte” și ”inimă”.      I-am crezut și am fost mulțumit, dar ce zic eu mulțumit?, entuziasmat să constat că toată crema intelectualității sud-americane este de stânga.

Eduardo Galeano a dorit ca prin Memoria Focului să ”redea istoriei suflul, libertatea și cuvântul” și să pună în evidență cruzimea ”prietenilor nord-americani” care au jefuit America de Sud de bogățiile sale și au condamnat-o la amnezie prin uzurparea memoriei sale.

Ceea ce descrie, în mod cutremurător, Eduardo Galeano despre America de Sud se întâmplă, astăzi, în România. De la el am învățat că românii care mai au un pic de românism în ei trebuie să lupte pentru ”recuperarea memoriei sechestrate”, împotriva minciunilor și crimelor capitalismului adus aici, din mare interes, de Occidentul pervers care-și flutură stindardele așa-zisei libertăți și găunoasei democrații care se legitimează cu sintagma ”un dolar-un vot”, după cum ne asigură Stiglitz.

Fără îndoială, Eduardo Galeano este un titan al literaturii de stânga din America de Sud. Alături de ”EL CHE” reprezintă, pentru mine, polul atracției politice de stânga din această parte de lume. Nu, nu l-am uitat pe Fidel, numai că pe el îl consider într-o postură ”mai dumnezeiască”.

Am aflat cu tristețe, cu omenească tristețe, cu sfâșietoare tristețe că Eduardo Galeano ne-a părăsit. Ne-au rămas însă ideile lui. Le păstrăm cu recunoștință ca pe un adevărat crez politic. Dar, ce pot eu să afirm în aceste momente când sunt năucit de pierdere, este că, în momentele mele de răgaz, sau în clipele mele de refugiu politic, am să-l citesc, recitesc și să-l citez cu aceeași ardoare ca și cum ar fi conaționalul meu, în viață.

Dr. Dumitru Stanciu                                               13. 04. 2015

Articol scris de dr. Dumitru Stanciu

dr. Dumitru Stanciu

Profesor universitar, Universitatea Politehnică București. Reprezentant al Partidului Alternativa Socialistă și membru al Biroului Executiv în Partidul Stânga Europeană. Preşedintele fondator al Asociaţiei de Prietenie România-Cuba.

Vizualizari: 851 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Valea Jiului în agonie

    În volumul lui David Kideckel România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, tradus în […]