In memoriam: VIOREL ȘTIRBU

Viorel Știrbu (1940-2015)

 

 

 

 

 

 

 

 

Stau, obosit de relele vieții, și prind, din zbor, frânturi de gânduri care îmi produc profunde nostalgii. Aș vrea să pătrund în locuri în care nu se poate pătrunde, să te caut, să te aflu și să mai stau cu tine la o discuție. Ce mult îmi lipsești, bre Viorele!!! Aș vrea să mai „dezbat” cu tine despre poezia vieții lângă o afurisită de țigară, lângă castronul cu jumări și țuica tare care ne bolboroseau trigliceridele sau la o discuție politică aprinsă care ne suia tensiunea arterială pe culmi nebănuite. Ce frumos a fost! A fost, dar ce preț a avut? Și l-am plătit scump, din păcate. Tu ai plecat, Viorele, iar eu am rămas năuc într-o lume care mi se pare mult mai pustie, mai seacă, fără tine. N-aș vrea să supăr pe nimeni dar la capitolul prieteni, în viața mea, s-a produs o mare breșă, prin plecarea ta, greu de explicat în cuvinte și imposibil de remediat. Am pierdut un om bun, blând, ocrotitor și generos, atât cât poate fi un om de generos. Lângă tine mă simțeam mai curajos. Lângă tine aveam impresia că chiar suntem în stare de a înfăptui lucruri deosebite. Lângă tine mi-am șlefuit eu convingerile comuniste. Noi chiar am fost comuniști, noi eram în stare să ne străduim pentru amărâții lumii. Lângă tine mi-am șlefuit multe alte convingeri. După ce te-am cunoscut și după ce am aflat despre locurile tale natale și despre viața trăită de tine acolo mi-am reconsiderat părerea despre ardeleni și chiar despre Goga, pe care, între noi fie zis, l-am prețuit dintotdeauna. Se spune că niciun om nu este de neînlocuit. Pentru mine tu ești de neînlocuit. În fiecare an, în luna septembrie, pentru mine devenită septembrie negru, particip la comemorarea ta. Auzi, tu Viorele, în ce situație m-ai vârât? Eu să particip la comemorarea ta!? „Grea” comemorare. Grea pentru că, în toată viața care mi-a mai rămas, în această perioadă a anului, am să-mi aduc aminte de tine, am să te evoc adică. Dar, de fiecare dată când scriu despre tine, VIOREL ȘTIRBU, ȘI EU AM SĂ SCRIU CÂT AM SĂ TRĂIESC, simt o stânjeneală. Cum să scriu, cum să te evoc eu pe tine!? Este ca și cum aș fi chemat la poalele Caraimanului ca să vorbesc, în fața unor avizați, despre măreția și imensitatea muntelui. Chiar așa, Viorele, ești, pentru mine,  un Caraiman al Literaturii române. Să te evoc eu!? Niciodată n-am să pot evoca scriitorul dar am să încerc întotdeauna să evoc omul. Repet, se spune că niciun om nu este de neînlocuit. Eu pot să afirm, cu mâna pe inimă, că prietenul meu, Viorel Știrbu, este de neînlocuit. Avea un zâmbet blajin, era gata oricând să ofere sprijinul nu numai sfatul și, cel puțin pentru mine, a fost scriitorul capabil să accepte că „este loc sub Soarele scrisului” și pentru alții, poate mai puțin „îndreptățiți”. Am apreciat întotdeauna că tu, un Caraiman al Literaturii române, te-ai diluat amestecându-te cu noi, „partizanii” de la PSR, în lupta noastră pentru „mai binele” celorlalți. Revin și repet că toate comemorările sunt grele prin evocările pe care le antrenează. Să vorbești despre personalitatea care face obiectul evocării nu este chiar la îndemâna oricui, mai ales dacă de ea te leagă ceva anume. E „greu” deoarece legătura, cu parfumul său de intimitate, presupune o anumită pudoare. Despre prietenia cu cineva, dacă ea a existat cu adevărat, nu poți face paradă tot așa cum nu poți face paradă despre credința ta în Divinitate. Prietenia ca și credința se trăiesc, nu se afișează.

Stau la sărăcăciosul meu birou și încerc să scriu. Mă gândesc la tine. Am pe peretele din spatele biroului, în fața mea adică, icoana care te-a însoțit pe ultimul drum. Privesc acest mic portret, pictat, din lemn, îl invoc și aștept. Nu, nu mi-am pierdut mințile. Aștept să-mi vorbească. Sunt convins că are ceva să-mi transmită. A stat trei zile pe inima ta, Viorele. S-a încărcat cu tot Harul din Sufletul tău și are datoria să „comunice” cu noi. Această mică bucată de lemn, sfințită, a rămas singura legătură, materială, dintre tine și mine. Am spus „materială” pentru că materia are proprietatea de a crea tot felul de „câmpuri”, cunoscute sau necunoscute nouă, cel puțin până în acest moment, capabile să înmagazineze informație. Când se va hotărî, de Cel îndreptățit să o facă, poate că mesajul tău pentru noi va ajunge la destinație.

EU AȘTEPT!

14. 09. 2018

Articol scris de dr. Dumitru Stanciu

dr. Dumitru Stanciu

Profesor universitar, Universitatea Politehnică București. Reprezentant al Partidului Alternativa Socialistă și membru al Biroului Executiv în Partidul Stânga Europeană. Preşedintele fondator al Asociaţiei de Prietenie România-Cuba.

Vizualizari: 6172 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Valea Jiului în agonie

    În volumul lui David Kideckel România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, tradus în […]