Lui Viorel Știrbu
ȘAPTE
În fiecare an mă întâlnesc cu toamna.
Iau trei covrigi și-o țuică și, mai ales, m-iau Doamna
Și vin la o șuetă cu tine, Viorel,
Să ne-amintim trecutul, să tainim nițel.
Dat fiind datul sorții, iarăși voi fi mâhnit
Căci și de data asta tu nu vei fi venit.
Afară suflă vântul. Eu simt timpul cum trece
Și văd câteva frunze cum cad pe piatra rece.
Deși am fost cu tine când ai plecat, amice,
Speranță-n mine încă-i și nu vrea să abdice.
Privesc la piatra albă sub care dormi și tace
Și nu vreau să accept că nu mai ești, și pace!
Din ambianța sumbră eu nu observ nimic.
Nu mă interesează cei ce sosesc pe dric.
Eu te vreau doar pe tine. Coboară din Olimp,
Căci nu ne-am mai văzut de-atât amar de timp!
Stau și îl socotesc ca pe un teanc de bani
Și constat cu durere că s-au dus ȘAPTE ANI.
O constatare dură: ce grei sunt anii goi,
Fără prietenia ce curgea de la noi,
Fără tot ceea ce emana viață.
Acum privesc în jur și simt totul de ghiață.
Trăiesc un scurt moment pierdut printre frisoane
Și am halucinații cu sfinții din icoane.
Ca și în alte timpuri, când simt c-am dat de greu
Îmi caut alinarea la Bunul Dumnezeu.
Și într-un vis cu tine, care aievea nu-i,
Îl rog ca să te mute chiar pe genunchii Lui.
O meriți, Viorele, căci ai fost un om bun
Și-aș trage pentru tine ȘAPTE salve de tun!
Dr. Dumitru Stanciu Pt. 20. 09. 2022, București