• vin. feb. 7th, 2025

SOCIALISTUL.RO

Schimbarea e tot mai aproape! Cont curent ROMÂNIA SOCIALISTĂ: RO27 BRMA 1210 0251 8257 RO01

Gheorghiu Dej. Colectivizarea

ByGheorghiță Zbăganu

iun. 13, 2018

Vineri 8 iunie a avut loc Clubul Socialiștilor unde s-a dezbătut tema ”Gheorghiu Dej, perioada 1948 -1965”

Moderator: Gheorghiță Zbăganu

 

Viitoarea întîlnire va avea loc joi 21 iunie la ora 18. Moderator va fi Paul Constantin Marinescu și se va dezbate tema ”O nouă armă a capitalului împotriva popoarelor: GLOBALIZAREA” prezentată de Gheorghe Zob

Textul prezentat:

 

În 1948 România era o țară răvășită de război – ca majoritatea statelor europene, de altfel. În plus era învinsă în război, înapoiată  și ocupată de trupele sovietice. Situația politică devenise de așa manieră încît nu se putea apela la credite externe pentru reconstrucție. Rezistența burgheziei în fața guvernului democratic al lui Petru Groza se manifesta prin sabotaje economice și hiperinflație. Bursa neagră înflorea. Mărfurile se doseau ca să se poată vinde la suprapreț. Reforma monetară a lui Bîrlădeanu din 1947 a fost o rezolvare de moment. Astfel, pentru salariați se puteau preschimba 3 milioane de lei, pentru agricultori 5 milioane lei, iar pentru cei fără o profesie dovedită doar 1,5 milioane de lei. Un salariu mediu din anul 1947 era în valoare de 5,2 milioane de lei vechi, iar prin conversie se ajungea la 261 de lei noi .

http://stiri.press/2016/02/08/stabilizarea-monetara-din-1947/

http://transilvaniareporter.ro/opinii/stabilizarea-monetara-din-1947/

Și de aceea naționalizarea de acum exact 70 de ani a fost necesară. Sigur că au urmat greutăți imense. S-a început planificarea economiei. Nu numai URSS folosea planificarea, ci și unele state capitaliste, șubrezite după război. De exemplu Franța (https://fr.wikipedia.org/wiki/Planification_en_France) sau Italia (http://journals.sagepub.com/doi/abs/10.1177/053901846300200401?journalCode=ssib) de altfel și planul Marshall tot plan era, dar de investiții și condiționat de elininarea comuniștilor din guverne.

Planificarea economiei a fost sarcina imensă la care s-a înhămat PMR pentru dezvoltarea economică. Nu se putea face fără o economie controlată de stat. S-a creat Comitetul de stat al planificării. În 1948, imediat după naționalizare s-a adoptat planul anual pentru 1949, apoi în 1949 planul anual pentru 1950. Primul cincinal a fost conceput în 1950 pentru perioada 1951-1955. Obiectivele cincinalului erau la rândul lor defalcate pe fiecare an în parte. Ministerele, instituţiile şi organizaţiile economice centrale defalcau obiectivele cincinalului pe unităţile componente. S-a apelat la specialiști români de încredere dar, fiind o țară ocupată, și la specialiști sovietici. În 1949 s-a creat CAER – Consiliul de Ajutor Reciproc, ca o ripostă la planul Marshall , la care, se pare, că ideea au avut-o comuniștii români.

În decurs de patru ani – adică între 1 august 1947 și decembrie 1951 leul s-a devalorizat din nou și s-a făcut o a doua stabilizare monetară (27 ianuarie 1952) în avantajul muncitorimii. Un leu nou era 100 de lei vechi (cu unele excepții în care 1 leu nou = 20 lei vechi) . A fost ultima. Se puteau schimba maximum 400 de lei noi. Un salariu mediu era cam 400 de lei. Mama, proaspătă învățătoare avea 450 de lei.  Reforma a lăsat pe mulți fără bani, chiar din clasa muncitoare și a fost un pretext pentru arestarea ulterioară a lui Vasile Luca, care ar fi sabotat reforma monetară: a permis să se dea salariile înainte de reformă și apoi nu a schimbat toți banii.  (https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ianuarie-1952-consecintele-reformei-monetare)

În aprilie 1952, Gh. Gheorghiu-Dej, alături de Miron Constantinescu, Alexandru Moghioroş şi Gheorghe Apostol au plecat la Moscova și au avut de a face cu un Stalin mînios pe ei în legătură cu „afacerea” Luca. Delegaţia românească a fost sculată la ora 2 noaptea şi invitată să cineze cu Stalin, care i-a reamintit lui Dej că îl sfătuise de mult timp să se descotorosească de Ana Pauker. Întorși în țară, Dej a pregătit ședința plenară a CC al PMR în cadrul căreia Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost excluși din CC acuzați de sabotarea politicilor de stat: reforma monetară (Vasile Luca), colectivizare (Ana Pauker); fracționismîmpăciuitorism (Ana Pauker și Teohari Georgescu); lipsa „vigilenței de clasă”, cosmopolitism; deviere de dreapta, deviere de stânga, și alte erezii minore.

Ministrul de finanțe Vasile Luca, condamnat la moarte și apoi la muncă silnică pe viață, a murit în închisoare în 1963, la Rîmnicu Sărat.  A avut parte de cel mai greu regim de temniță – la fel ca și Belu Zilber, arestat în 1947 și judecat deabia în 1954, în procesul Pătrășcanu. Ana Pauker a fost la rândul ei arestată și supusă mai multor interogatorii, dar nu a fost condamnată penal, ci marginalizată politic. Teohari Georgescu – ministru de interne – nu a fost nici el condamnat, ci anchetat trei ani, exclus din partid și reabilitat în 1968 de Ceaușescu, împreună cu Pătrășcanu, Foriș, Kofler și Belu Zilber. Se poate găsi o relatare a întîlnirii cu Stalin în memoriile lui Apostol (http://www.ziartricolorul.ro/in-1952-stalin-i-a-strigat-lui-gheorghiu-dej-spalati-va-pe-cap-cu-ana-pauker/)  Unii numesc tripleta Pauker – Luca – Teohari ”grupul moscovit” ceea ce e ciudat, fiindcă Teohari Georgescu era român get beget și a fost și el în lagăr, nu a venit de la Moscova. Adevărat că nu a mai ocupat din 1952 nici o funcție de conducere în partid și a devenit director la „Cartea Românească”, numită „Întreprinderea poligrafică 13 Decembrie 1918. A fost director al întreprinderii între 1956-1972. (https://en.wikipedia.org/wiki/Teohari_Georgescu)

Sovromurile. (https://ro.wikipedia.org/wiki/SovRom)Mulți dau astăzi vina pentru deteriorarea leului pe sovromuri.  Ele au fost întreprinderi mixte româno-sovietice create în 1945 pentru a asigura plătirea datoriei de război a României (repet, considerată la Paris țară învinsă)  față de URSS. Au fost 16 asemenea întreprinderi, 12 din ele închise în 1954 iar două din ele în 1956. Cel mai faimos a fost Sovromcuarțit (https://ro.wikipedia.org/wiki/Sovromcuar%C8%9Bit) care se ocupa cu extragerea uraniului: avea vreo 15000 de angajați. S-a construit și un oraș pentru ei – acutalul Ștei, vechiul Doctor Petru Groza. Un orășel frumos.

Hrușciov a fost cel care a lichidat sovromurile, iertîndu-ne de restul imensei datorii. El are o altă poveste decît istoricii români, plini de resentimente:

Noi  i-am ajutat pe români să producă tractoare și să își mecanizeze agricultura. I-am ajutat să producă mașini, locomotive, rafinării și uzine metalurgice. Pe scurt le-am dat tot ce nu puteau ei să producă. Le-am dat tehnologie, echipament, consilieri, specialiști. Cînd am ajuns la conducere am aflat că la ei funcționau niște întreprinderi mixte, româno-sovietice care se numeau sovromuri. În special era un sovrom care extrăgea uraniu. Alte sovromuri era întreprinderi care fuseseră ale Germaniei. Am decis că aceste sovromuri încălcau suveranitatea României și după moartea lui Stalin le-am desființat. Mai tîrziu, dacă venea vorba de ele, Dej începea să repete Eeei, sovrom, sovrom cu o expresie amară pe figură, ca și cum ne-ar fi blestemat.”

 

Destalinizarea, industrializarea și Hrușciov.

După venirea la putere a lui Hrușciov,  Dej a vrut să arate că respinge și el monopolizarea puterii  într-o singură persoană. A fost prim ministru între 1952 și 1955 iar în 1954 i-a cedat funcția de prim secretar al PMR lui Gheorghe Apostol. Trebuia însă să fie clar că tot el este conducătorul de facto și al partidului, și al țării. Apostol nu a îndrăznit să intre în biroul primului secretar. În 1955 a redevenit primul secretar iar în 1961 s-a creat Consiliul de Stat al cărui președinte a fost ales, reținînd și funcția de prim secretar. Așadar din 1961 pînă în 1965, la moartea sa,  Gheorghiu-Dej a fost de jure și șef de stat și șef de partid.  Dej și Bodnăraș au știut să manevreze în așa fel încît să fie considerați de Hrușciov cei mai loiali aliați. În 1958 trupele sovietice au fost retrase din România. Începea un proces de recîștigare a independenței țării, care avea să dureze însă doar pînă în 2003 – anul intrării noastre în NATO.

S-a lucrat cu pași mici. Mai întîi trebuia demonstrat atașamentul României față de cauza socialistă. Imediat după moartea lui Stalin, în 1954 România a reluat relațiile diplomatice cu Iugoslavia. Apoi au fost semnate mai multe acorduri de colaborare, inclusiv cel de construire a hidrocentralei de la Porțile de Fier. Discuțiile au început în 1955 iar în 1964 Gheorghiu Dej și Tito puneau piatra de temelie la construcție. Tot în 1955 s-a creat și Tratatul de la Varșovia – ca o ripostă la NATO, creat în 1949.  Și tot atunci s-au retras trupele sovietice din Austria, care și-a declarat neutralitatea perpetuă. În decembrie 1955 România a fost primită în ONU

De atunci Dej a început să urmărească retragerea trupelor sovietice, deoarece, credea ei, ele nu mai aveau nici o justificare legală. În august 1955, cu ocazia vizitei lui Hrușciov în România, Emil Bodnăraș a ridicat problema retragerii armatei roșii. Pe atunci primul secretar era Gheorghe Apostol, scos la înaintare de Dej a văzut că Hrușciov este șocat și a spus că e doar o idee venită pe moment a lui Bodnăraș, care nu a fost discutată cu ceilalți tovarăși.

1956 a fost un an decisiv. Congresul XX al PCUS, cuvîntarea secretă a lui Hrușciov, destalinizarea.  A urmat contrarevoluția maghiară, în paralel cu invazia Anglo-Francezo-Israeliană a Egiptului.  La congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956,  Hruciov a condamnat cultul personalității , în aprilie 1956 a fost desființat Biroul Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești (așa numitul Cominform creat în 1948), conducerea sovietică propunînd îl loc  adoptarea de declarații comune ale partidelor frățești. În privința României, Hruciov a desființat ultimele două sovromurilor. Simultan, Hrușciov a declanșat o acțiune de demascare a stalinismului și în alte state socialiste (aiuristică, pentru că se amesteca în trebile interne ale partidelor frățești) Gheorghiu-Dej a rezistat pe poziție: cică ”noi demult ne-am destalinizat, din 1952 de cînd cu Ana Luca Teo”, dar alții mai slabi de înger au luat-o de bună: ungurii și polonezii. La polonezi nu a ieșit așa de rău – Gomulka a ieșit din pușcărie și l-a înlocuit pe Ochab care îl înlocuise pe Bierut, dar în Ungaria s-a ajuns la op contrarevoluție sinistră, cu comuniști spînzurați de felinare. După Rakosi – detestat de Hrușciov a urmat Gero, respins de oameni. Apoi la 25 octombrie 1956, noul lider maghiar Imre Nagy a anunțat neverosimilul: negocieri cu URSS în vederea retragerii trupelor sovietice și ieșirea din Tratatul de la Varșovia. Era prea mult. La 4 noiembrie trupele sovietice au intrat în Budapesta să înăbușe răscoala.

Pentru Dej a fost o ocazie favorabilă. El era în Iugoslavia, la tratative cu Tito pentru hidrocentrală. ”Scînteia” păstrase tăcerea asupra evenimentelor din Ungaria pînă cînd Dej și Tito au dat un comunicat comun pe 28 octombrie în care se aprecia că situația din Ungaria era o chestiune internă. Peste trei zile lucrurile s-au schimbat: Hruciov avenit în București, unde au fost convocați liderii partidelor comuniste din celelalte țări socialiste, pe care i-a informat despre decizia Uniunii Sovietice de a pune capăt „contrarevoluției“ din Ungaria. Abia atunci ziarele și televiziunea proaspăt înființată au început să condamne contrarevoluția care deja nu mai era o problemă internă; Imre Nagy, înlăturat de la conducere, a fost transportat în România, fiind cazat într-o vilă la Snagov, până în aprilie 1957, când a fost predat oficialităților de la Budapesta care l-au spînzurat. Acum, la adresa respectivă din Snagov există o placă comemorativă. La Budapesta exista acum cîțiva și  un muzeu al lui Imre Nagy, puțin vizitat de lume; nu știu dacă mai funcționează de cînd cu alunecarea Ungariei în zona fascistoidă.

Urît. Mulți est europeni trăiseră  cu iluzia că „englezii și americanii“ nu vor îngădui dominația sovietică, și vor declanașa un război de eliberare a lor de sub cizma sovietică. Mai ales că posturile de radio occidentale cereau oamenilor săse ridice la luptă, astfel încât angloamericanii să aibă motiv de intervenție. Anglo-francezii însă erau afundați pînă la gît în criza Suezului…

În urma solicitării lui Hrușciov, la 22 noiembrie, Gheorghiu-Dej s-a deplasat în Ungaria, unde a participat la refacerea partidului comunist, cu nume schimbat, în frunte cu János Kádár. Atitudinea lui Dej față de evenimentele din Ungaria au contribuit în mod decisiv la retragerea trupelor sovietice. Intervenția în Ungaria crease Uniunii Sovietice o atmosferă negativă pe plan internațional pe care Hrușciov voia să o risipească dînd un exemplu americanilor (cărora nu le-a trecut prin cap niciodată să plece dintr-o țară unde puseseră bocancul) de bune practici. La 17 aprilie 1958, Hrușciov a adresat o scrisoare către C.C. al P.M.R., în care se afirma: „C.C. al PCUS consideră că ar trebui să discutăm în timpul cel mai apropiat problema retragerii forțelor armate sovietice de pe teritoriul Republicii Populare Române, rezolvând-o pozitiv i publicând un comunicat corespunzător în presă“. În răspunsul său, din 23 aprilie 1958, Gheorghiu-Dej scria: „Ținînd seama de împrejurările actuale favorabile, suntem de acord cu propunerea de a se renunța la staionarea mai departe a trupelor sovietice în R.P.R.“. La 21 mai 1958, s-a adoptat o  Declarație eprin care se exprima adeziunea la „propunerea guvernului sovietic, pusă de acord cu guvernul român cu privire la retragerea trupelor sovietice din România“. Acțiunea s-a desfășurat în lunile iunie-iulie 1958, când au fost organizate banchete și mitinguri oficiale ale prieteniei româno-sovietice.

Hrușciov nu calculase bine. A început desovietizarea. S-a desființat Institutul „Maxim Gorki“ (Institutul de Limbi Străine), Librăria „Cartea Rusă“ (Librăria pentru Cartea Străină), Muzeul Româno-Rus (Muzeul Literaturii Române, retrocedat azi unor aristocrați escroci) etc. S-au editat manuale de autori români în locul celor tyraduse din rusă iar în școli s-au introdus pe lîngă rusă manuale de engleză, franceză, germană.

(Eu am prins ultimul an în care rusa era obligatorie în clasa a cincea. Era 1962. În 1963 ni s-a dat un chestionar în care să scriem ce limbi dorim să studiem: două opțiuni. Eu am pus engleză și franceză și am nimerit la o clasă de engleză).

În volumul trei de amintiri Hrușciov are vorbe bune despre Dej, deși îi reproșează faptul că nu a reabilitat pe comuniștii uciși în perioada stalinistă. De fapt, cu excepția lui Foriș ei au fost uciși în 1954, după venirea la putere a lui Hrușciov: doar Ana Pauker și Vasile Luca s-ar fi încadrat în tipologia Slansky – Rajk – Kostov.  La retragerea trupelor a mai ajutat și conflictul între Hrușciov și staliniștii Molotov și Kaganovici.

După congresul XX am avut discuții speciale cu conducerea României despre arestările ilegale și execuțiile care au avut loc în vremea lui Stalin. Dej a reacționat cu încăpățînare și pînă la moartea lui, de fiecare dată cînd ne-am întîlnit insista că în România totul a fost corect și legal. Tovarășii români puneau accentul pe omogenitatea lor națională, căutînd să înlăture cadrele ne-românești: Pauker era evreică iar Luca ucrainianNu pot spune nimic rău de tovarășii români. Îi consider demni de respect. În primii ani de după moartea lui Stalin chemam adesea lideri ai țărilor frățești la consultări pe teme confidențiale. Pe atunci aveam încredere absolută în Molotov și îl împuterniceam să conducă aceste consultări, ca fiind cel mai în temă. Apoi am aflat că se purta arogant. El ”dădea indicații” iar liderii țărilor frățești ar fi trebuit să le respecte. Îi trata ca și cum ar fi fost subalternii lui. Ei se simțeau ofensați și insultați. După ce Molotov a fost înlăturat de la conducere, Dej își amintea mereu de el cu neplăcere.

 

Iată și versiunea lui Hrușciov pricind retragerea trupelor sovietice

 

Deodată Bodnăraș a adus în discuție o problemă care nu era pe agendă, pentru care nu eram pregătit și despre care nu mă informase nimeni: m-a întrebat brusc, după ce s-a uitat la Dej: ”Care este opinia dumneavoastră, tovarășe Hrușciov? Nu ar fi bine ca trupele sovietice să fie retrase din țară?”Am rămas cu gura căscată…. Departe de a gîndi în termenii lui Bodnăraș, noi ne gîndeam cu să întărim apărarea comună. Din punctul nostru de vedere propunerea lui Bodnăraș ar fi lăsat o mare porțiune din litoralul Mării Negre neprotejat. Am reacționat dur: ”Poftim? Cum adică? Păi dușmanii noștri vor folosi acest avantaj!”. Bodnăraș a răspuns calm: ”Păi ce dușmani avem? Granițele noastre sunt doar cu state socialiste. Nu am putea fi invadați fără ca să fie invadată înainte o țară socialistă.”

Bine, dar Marea Neagră? Turcia? S-ar putea începe de la voi o invazie de la Turcia în orice direcție va decide NATO.””Da, dar lîngă noi se află Uniunea Sovietică

Suntem noi lîngă voi, dar ne va trebui timp să transportăm trupe, pe cînd acum trupele noastre sunt deja la voi cu direcția Marea Neagră. Dacă inamicul va încerca vreo debarcare, vom reacționa imediat

Bine, cum spuneți, noi doar am vrut să vă aflăm părerea

Și ce v-am spus eu e doar opinia mea. Nu știu ce vor zice tovarășii mei. Vom avea o discuție asupra subiectului dar eu nu cred că acum s-au copt condițiile pentru a ridica problema””

Asta era în 1956.

În 1956, după contrarevoluția maghiară, Dej vorbește ba de una, ba de alta și deodată, își amintește Hrușciov:

Doar mai tîrziu Dej m-a întrebat : ” Știți de ce am pus atunci problema retragerii trupelor sovietice atunci?””Nu știu”-am zis. ”Odată pe cînd am ajuns la Moscova pentru discuții Molotov a venit la noi și a început să ne ocărască. Și-a permis să ne spună lucruri insultătoare. Printre altele ne-a spus că noi suntem la putere doar datorită trupelor sovietice și vom rămîne la putere doar atîta vreme cît trupele acestea vor staționa la noi. Ba a fost și mai insultător: ne-a zid că dacă nu ar fi trupele sovietice la noi, noi am pica de la putere în maximum o săptămînă. Ne-am simțit jigniți. Noi știm că suntem la putere datorită încrederii pe care o are în noi poporul român. Și nu datorită tancurilor voastre.”Deja era altă problemă. Noi nu înțelesesem corect propunerea prima dată. Credeam că vor doar să scape de noi și că nu le păsa de amenințarea imperialistă împotriva țărilor socialiste, în care ei probabil nici nu credeau.

Nu mai știu cîtă vreme a trecut, dar conversația cu românii mi-a rămas înfiptă în creier. Mai ales a doua conversație, cea cu Dej. Am sucit problema pe toate fețele. Părea că Dej e un tip sincer. Nu încerca să mă înșele, nu cred că mă lua de prost. Mă gîndeam la cît de umiliți s-au simțit ei după dușul rece aplicat de Molotov, și mă tot gîndeam dacă nu cumva ei au dreptate. Cu timpul poziția noastră în lume s-a întărit și am devenit mai siguri pe noi. Nu mai priveam lumea capitalistă cu ochii lui Stalin. După multe reflecții am conștietizat că tovarășii români aveau dreptate. Ar trebui să ne punem de acord cu ei și să ne retragem trupele. Nici nu aveam așa de multe de retras: cîteva divizii. În vestul URSS aveam mult mai multe. În plus, le puteam duce undeva în Moldova sau în raionul Izmail. Dacă prin absurd ar fi avut loc un atac eram destul de aproape ca să putem sări imediat în ajutorul românilor. Aveam aviație puternică, nave cu rachete, aveam rachete cu rază mică și medie de acțiune. Și nici flota noastră din Marea Neagră nu era de neglijat. Dușmanul se va gîndi de multe ori înainte de a ataca România. În plus ei vor evalua cum se cuvine încrederea politică pe care o avem față de români. Și mai important: va fi o demonstrație de parteneriat de pe poziții egale cu românii pe care îl vom putea specula propagandistic împotriva țărilor care mențin trupe pe teritorii străine. Era timpul să începem să punem în practică principiul ”retragerea trupelor străine în granițele lor naționale”Am decis să facem așa și am anunțat și tovarășii români. Desigur că s-au bucurat. Nu numai că ideea lor a fost pusă în practică, dar aveau dovada că îi respectăm și avem încredere în ei…E adevărat că apoi relațiile s-au răcit. Dar să crezi că poți avea și relații bune și trupe pe teritoriul altui stat nu e o dovadă de inteligență. Dimpotrivă, o asemenea situație este o bombă cu explozie întîrziată care va crea resentimente sub pojghița subțire a unor relații aparent bune”.

 

Colectivizarea.

Gheorghiu Dej trebuia să arate că Molotov se înșelase: dacă pleacă sovieticii, nu înseamnă că românii renunță la socialism. Între anii 1958-1960 a urmat încă un val de proces politice în care, de data aceasta, nu mai erau implicați opoznți din partid sau foști șefi ai partidelor istorice, ci diverse figuri minore, țărani  mai înstăriți care își somau neamurile să nu intre în GAC sau chiar indivizi inofensivi: Nicolae Noica, Nicu Steinhardt, Vasile Voiculescu, un oarecare Doru Novacovici ( care a emigrat apoi și a ajuns președinte al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi – o făcătură a CIA) , Paul Goma, Sergiu Al George, Alexandru Paleologu, Ticu Dumitrescu, Ștefan Augustin Doinaș și alții. Grațiați toți în 1963.  Aceasta a fost o greșeală politică pentru că unii din ei s-au înrăit și au produs mult rău României după 1990.

Agricultura română era de subsistență, trei sferturi din români erau țărani. Dej voia să lase în urma lui o țară industrializată. Cu ce bani să faci industria? Din Occident nu se putea. Sovieticii nu prea aveau nici ei. CAER funcționa prin barter. Trebuiau făcute mari exploatații agricole, care să producă după o agricultură tehnologizată. Erau mari șantiere de construcții, muncitorii trebuiau să mănînce. Țăranii ajunși la piață țineau la preț, vindeau marfa unor speculanți. Era greu. În perioada 1949 – 1952 s-a încercat o colectivizare cu forța. Nu a reușit. Ca să fie cineva de vină, Dej a găsit-o pe Ana Pauker, deviase la dreapta și spunea că nu merge cu forța- văzuse dezastrul anilor 30 ai lui Stalin.  Comuniștii erau convinși că micile proprietăți agricole sunt inerent nerentabile, condamnate la înapoiere tehnologică și că nu se pot moderniza. De asemenea, ei considerau că soluția acestei probleme o constituie exploatarea agricolă pe suprafețe mari și că singura entitate capabilă era asocierea. Pentru a sparge structurile de clan din mediul rural, strategia inițială a comuniștilor a fost de a cuceri adeziunea politică și susținerea țăranilor săraci, îndreptându-i împotriva celor mai înstăriți. Țăranii au fost împărțiți în săraci, mijlocași și chiaburi – în funcție de categorie aveaui de dat cote la alimente. Un fel de impozit progresiv. La început țăranii săraci și mijlocași erau stimulați să formeze întovărășiri, comasîndu-și terenurile (https://lege5.ro/Gratuit/g42tinjs/decretul-nr-151-1950-privind-comasarea-si-circulatia-bunurilor-agricole) . În etapa a doua se trecea la GAC = Gospodărie Agricolă Colectivă. Etapa a doua includea și pe chiaburi. Procesul s-a accelarat după 1957. La 23 aprilie 1962 Gheorghiu Dej putea să declare că ”socialismul a învins definitiv la orașe și sate” în fața unei adunări de 11000 de țarani, pe care am văzut-o și eu la televizor cînd eram în clasa a patra. Au fost abuzuri? Sigur că au fost. Rezultatul a fost bun? A fost foarte bun. Țăranii au putut să progreseze, copiii lor veneau la oraș, învățau  meserii, țara s-a urbanizat. De la trei sferturi țărani, la moartea lui Dej din martie 1965 deja 40% erau orășeni.

În satul meu, Visag, județul Timiș întovărășirea a început în 1956 iar ”colectiva” a fost inaugurată în 1959. În satul mamei mele, Ciorăști, Vrancea, inaugurarea a fost în 1958.  Din ce am observat, țăranii de la mine din familie – și cei cunoscuți de mine – nu s-au opus colectivizării. Au considerat-o ca pe ceva inevitabil.

 

Două exemple, găsite de mine prin scrisorile vechi din familie:

La Ciorăști, Bunicul Necoară Sîrbu, scrisoare către mama:

5 februarie 1958. Alde Iiana sunt sănătoşi ei au scăpat până în prezent de colectiv dar nu scapă nimeni din primăvara asta. Din partea mea ştiţi ce vă spuiu eu dacă ies în stradă şi mă uit înapoi nu mai am nimic, am băgat la colectiv 10 pogóne 1 căruţă plus boróna

11 martie 1958: La noi sa făcut colectiv şi a trecut tótă lumea, nu a mai rămas nimeni. Grajdurile se fac la şosea între Spătăreasca şi Codreşti la locul lui Mitu şi puţul acolo îl fac chiar la răspântie ca să se pótă servi şi colectivul şi lumea care trece la şosia. Am tot gata numai să încep lucrul…. Vei mai şti că nentu Costi şi moşu Neacşu că sunt la puşcărie ia pârât cineva că vrea să strice colectivu dar nu este adevărat

La Visag, Mama către Tata:

2 august 1958.  La arie se vorbeşte tot mai mult şi mai sigur pentru gospodărie colectivă la toamnă.     Nu ştiu ce ar fi bine să facem în situaţia noastră. Cu caii şi căruţa. Dacă într-adevăr se face şi la noi colectiv, pentru noi ar fi o pierdere – zic eu – căci nu îi mai poţi valorifica pe bani.

17 aprilie 1959. Pe aici se pregătesc pentru inaugurarea gospodăriei dar nu ştiu cînd va fi. Au tăiat lemne pentru grajduri, acum fac cărămizile. Numai că decretul le-a încurcat socotelile. L-a  tălmăcit fiecare în felul lui şi s-a ajuns la concluzia că încă 5 ani nu se va face GAC.  Azi Mărie Bandu i-a zis lui baba că statul cumpără pămînt cu 5000 lei / ha. Bieţii oameni nu mai ştiu nici ei ce să facă. Cred că nu le-a explicat nimeni decretul şi intenţionat lasă pe fiecare să creadă ce vrea, ca să nu se facă gospodăria. Doar or veni americanii. Că ea, Mărie Bandu, ar vinde pămîntul acuma, dar ce se face ea dacă iar se schimbă?

20 aprilie 1959. Pe aici au început iar să-i foarfece pentru GAC, deocamdată au început să măsoare grădinile. Cine are 30 ari e destul, cine are mai mult îi  mai ia, cine are mai puţin, îi mai dă.

18 octombrie 1959. Era vorba să facă azi inaugurarea, dar au amînat. Ei spun că nu le-a venit aprobarea de la regiune, dar eu cred că le e frică să nu iasă altceva căci pînă acum n-au dat diferenţa de grîu pentru medic la oameni.    Sîmbăta trecută în 10 octombrie s-au strîns oile pentru gospodărie, cîte 2 oi de familie, cei ce au. Moşul a dat, dar mulţi s-au împotrivit. Duminică 11 octombrie a fost în sat miliţia şi securitatea, naiba mai ştie cine erau, că treceau maşinile pe aici ca la Bucureşti. De ce? Sîmbătă seara, după faza cu oile, lui Gheorghiţă Mîrlau i-a spart cineva geamurile din casă. S-au făcut cercetări, s-au adus şi cîini, dar degeaba.

26 octombrie 1959. Ieri, în sfîrşit s-a făcut inaugurarea. A Gospodăriei Agricole Colective „Steagul Roşu” din Visag. Preşedinte este  este Ion Ciulan cel mic. În consiliu, pe lîngă unii pe care nu-i ştiu, mai sînt şi Păun Jăg, Nicolae Iordanca, Nicolae Găicea- cel mic şi gras.

Gheorghiu Dej a crezut pînă la moarte în justețea cauzei sale, a socialismului. Iată o scrisoare a sa către nepoți care se poate găsi pe internet. Din 1960

Dragă Sănduca

Ai dreptate că am lipsit atîta dar am fost trimis la Moscova de partidul nostru împreună cu alți tovarăși să ne aducem contribuția la lupta cea mare ca în lume să fie pace, să facem ca războiul să dispară, ca toți oamenii din lumea întreagă să trăiască în liniște și pace, să știe că ce construiesc este al lor, pentru binele și fericirea tuturor; că voi, copiii lumii să fiți fericiți… să construim cît mai multe școli ca toți copiii să poată învăța … și să nu mai fie oameni flămînzi în lume… oamenii să nu mai sufere de frig, să aibă locuințe frumoase, copii să aibă cămine și grădinițe …Din păcate mai sunt în lume oameni răi, care trăiesc din truda și osteneala celor ce muncesc. Au adunat mari bogății, trăiesc fără să muncească, sunt miște trîntori, ei vor război, pentru că dacă mor milioane de oameni lor nu le pasă, pt ei război înseamnă îmbogățire și avere

Ar mai fi, desigur, de discutat despre neînțelegerile cu URSS, declarația din Aprilie 64, planul Valev, dar pentru mine acestea au fost lucrurile interesante.

 

Dintre cei ce au avut intervenții îi menționez, ca de obicei, pe cei care mi le-au trimis

Marian Șerban.

Se poate discuta despre Gh.Gheorghiu Dej zile intregi daca nu chiar saptamani. Gheorghiu Dej, un proletar autentic, un ilegalist care a cunoscut conditiile de detentie din inchisorile regimului burghezo-mosieresc ajunge intr-un timp scurt lider al P.C.dR.,PCR, P.M.R. si, mai apoi, presedintele Consiliului de Stat (la 21 martie1961 pana in 19 martie1965).

De personalitatea lui Gheorghiu Dej se leaga o perioada mai intunecata – perioada stalinista, dar si o perioada de adanci prefaceri revolutionare.Personalitatea lui poate fi privita cu obiectivitate din mai multe  perspective. Una dintre ele este ilustrata de opiniile unora (gurile rele) ca “istoria Romaniei il va mentiona intotdeauna ca pe un asasin de amploare, care a indoliat ani in sir multe familii romanesti si in ultima instanta, tara”. Alta perspectiva poate face apel la memoria colectiva a celor care retin deceniul sapte ca perioada in care nivelul de trai al romanilor a fost cel mai ridicat din istoria de pana atunci a tarii (opinie sustinuta si de datele statistice ale vremii). O alta perspectiva este aceea a modului cum a fost apreciat Gheorghiu Dej in plan extern, la vremea sa: “A fost responsabil, mai mult ca oricare alt om, de colapsul marilor planuri ale Moscovei privind Europa de est.”

Desi uneori perspectivele sunt diferite, unele mai mult sau mai putin nuantate, cea mai mare parte a celor care s-au aplecat asupra perioadei sunt aproape unanimi in a recunoaste aspectele negative ale guvernarii Dej. Perioada stalinista a regimului Dej se caracterizeaza, printre altele, prin lupta pentru epurarea politica in interiorul partidului si eliminarea adversarilor, epurare care a cunoscut trei etape;

Prima etapa – lichidarea lui Stefan Foris (fostul secretar general al P.C.dR. ) si atinge punctul culminant in 1948 prin arestarea lui Lucretiu Patrascanu si condamnarea la moarte in primavara anului 1954.

A doua etapa a epurarii – Ana Pauker, Vasile luca si Teohari Georgescu.

A treia etapa debuteaza in iunie 1957, an in care sunt anihilati Iosif Chisinevschi si Miron Constantinescu.

Să recunoaștem:  Gheorghiu Dej, a fost direct implicat in crearea lagarelor de munca, cunoscute initial ca “Unitati de Munca”. La 22 august 1952 , Consiliul de Ministri a adoptar rezolutia 1554 prin care lagarele de munca deveneau “colonii de munca” . Scopul acestora era reeducarea elementelor ostile R.P.R. si constructiei socialismului.

Lui Dej i se imputa si faptul ca a fost unul din creatorii si/sau sustinatorii sub presiune si consiliere sovietica a “Securitatii”. Dej, a fost solidar cu ceilalti membrii din conducere in elaborarea legilor si masurilor considerate atunci absolut necesare regimului de democratie populara in economie (industrie, finante, comert), in administrarea statului, in justitie, invatamant, armata.

In planul politicii interne regimului Gheorghiu Dej i se recunosc unele parti pozitive:

In plan economic

In februarie 1948 are loc la Bucuresti Congresul de unificare a P.C.dR si P.S.D. si de creare pe bazele marxist-leniniste a P.M.R., partid al clasei muncitoare. Gh. Gheorghiu Dej a fost ales prim secretar.

Un obiectiv important al noii puteri l-a constituit transformarea vechii economii de piata intr-o economie centralizata.

La 11 iunie 1948, prin legea 119 se infaptuia nationalizarea principalelor mijloace de productie. Erau nationalizate si toate resursele solului si subsolului. Aceasta schimbare structurala a facut posibila trecerea in mainile statului, ca bun comun al poporului, a celei mai importante parti di mijloacele de productie.

Se decide reluarea lucrarilor la linia de cale ferata “Bumbesti-Livezeni”, inceputa in primavara anului 1886. “Santierul National de Munca Gh. Gheorghiu Dej” a fost deschis la 1 aprilie 1948. Au participat la lucrari 27.988 de voluntari si brigadieri. Santierul a fost finalizat intr-un timp record de numai sase luni. Inaugurarea a avut loc in data de 31 oct. 1948.

P.M.R. a desfasurat in perioada 1949-1962 procesul de colectivizare sau transformare socialista a agriculturii.

Procesul de industrializare era vazut de Gheorghiu Dej ca un factor de progres menit sa asigure independenta economica si politica a tarii.

Prim-secretarul P.M.R. a fost principalul promotor al punerii in practica al unui proiect privind electrificarea tarii. In cadrul acestui proiect se preconiza construirea de centrale termo si hidroelectrice in aproape toate regiunile tarii, crearea unei industrii electrotehnice capabile sa produca masini si utilaje moderne necesare dotarii centralelor electrice construite, crearea unei vaste retele de interconexiune a unei retele de inalta tensiune, medie si joasa, pregatirea cadrelor necesare. De asemenea, Dej, este ideatorul crearii unei industrii grele, initiativa care se va concretiza cu punerea bazelor Combinatului Siderurgic de la Galati si a fabricilor conexe.

In 1952 s-a inceput constructia Platformei Petrochimice Borzesti; In 1953 a fost data in exploatare Intreprinderea de rulmenti Barlad. Romania devine una dintre principalele tari ale lumii producatoare de otel. Industria constructoare de masini s-a extins, la fel si cea petrochimica.

Odata cu industrializarea, clasa muncitoare crescuse numeric dar si calitativ. Dupa moartea lui I.V.Stalin (5 martie 1953), Dej incepe sa promoveze o politica de distantare fata de URSS, iar chingile impuse cetatenilor incep sa mai slabeasca, incet si sub control. Din 1962 relaxarea s-a generalizat. Satele de deportare au fost desfiintate, detinutii politici gratiati de executarea restului pedepsei.

In plan cultural

Incepand cu 1960, liderul P.M.R. a promovat o politica de deschidere in planul artei, literaturii, istoriei si umanistic, o revenire treptata spre valorile si conceptele traditionale ale culturii romanesti, inclusiv readucerea, fie la Institutele Academiei, fie in invatamant sau alte sectoare, a specialistilor formati inainte de 1944. Este evident ca fara girul lui Gh. Gheorghiu Dej o asemenea politica nu ar fi fost pusa in practica.

In politica externa

Gheorghiu Dej este artizanul eliberarii Romaniei de catre ocupatia sovietica si tot el da primele semne de rebeliune fata de Moscova, atunci cand respinge ideea unei Romanii care sa devina granarul blocului sovietic. In iunie 1958 Romania nu mai avea pe teritoriu trupe ale armatei rosii devenind astfel singurul stat din blocul socialist fara trupe de ocupatie sovietice. Dupa aceasta data sentimentele antisovietice sunt incurajate. Astfel, limba rusa nu mai este obligatorie, strazile, stadioanele si localitatile reveneau la denumiri romanesti, iar din conducerea P.M.R. fusesera inlaturati oamenii Moscovei. Baza politicii externe romanesti a fost formulata in “Declaratia din aprilie 1964”. Gh. Gheorghiu Dej a avut curajul sa infrunte Moscova, URSS-ul fiind pana la acel moment farul calauzitor al organizatiilor comuniste din toata lumea.

Dej a sustinut egalitatea intre toate partidele comuniste si a respins amestecul P.C.U.S. in treburile interne. Declaratia din aprilie 1964 incununa o cale lunga de desovietizare a R.P.R. si crearea unui cadru propice pentru o politica nationala de independenta.

Gheorghe Gheorghiu Dej s-a stins la 19 martie 1965 de un presupus cancer galopant la ficat. Vestea a dat nastere la nenumarate speculatii. Multi au vazut aceasta moarte subita mana Moscovei. Kremlin-ul cauta un inlocuitor pentru Dej, ca sa scape de un vasal indisciplinat. Dej, participase la Varsovia la o intrunire cu sefii statelor comuniste din Europa. S-a spus ca fusese iradiat iar cancerul lui isi avea aici cauza.

Gheorghe Zob    Întrebări
1.Cum putea Gheorghe Gheorghiu Dej cu o educație de muncitor, fără concepție personală, fără
doctrină proprie să conducă un popor pe o cale de organizare și funcționare socială nouă,
necunoscută poporului?
Cred că este o întrebare fără răspuns.
2. Cum era Gheorghe Gheorghiu Dej comunist dacă a participat la asasinarea colegilor de partid?
Colegii de partid puteau fi părinții lui spirituali.
Răspunsul meu: Gheorghiu Dej a fost produsul societății capitaliste interbelice și s-a comportat ca un om al
capitalismului interbelic nu ca un om superior. Nu se trimit la moarte tovarășii de luptă mai ales că
erau veterani și fondatori ai partidului. Indiferent de culpa tovarășilor, fără probe nu trebuiau trimiși
la moarte.
3. Cine putea să preia un popor și o țară distrusă de conflictele capitaliste să o ducă pe o cale pe
care nu a fost niciodată?
Răspunsul meu: Nu era mai capabil Lucrețiu Pătrășcanu pe care l-a omorât? Nu era mai capabil Miron
Constantinescu un om al științei sociale? Nu este totuna să activezi la nivelul luptei muncitorești,
stradale și să deschizi calea unui popor. Nu a fost așa. Ce se aseamănă se adună. Așa s-a format
nucleul minților înguste care nu puteau înainta decât determinați de forțe majore.

Probleme specifice epocii.  În etapa primă a socialismului românesc se solicita o capacitate creatoare neobișnuită celor ce își asumau sarcina ducerii națiunii într-un sistem necunoscut.
Existau două probleme:
1. Realizarea cadrului general al socialismului
2. Joncțiunea între cadrul general socialist și specificitatea națiunii române.
Asemenea probleme erau rezolvabile de către persoane experimentate și de către persoane aflate în posesia soluțiilor. Era normal ca sprijinul sovietic să vină deoarece sovieticii aveau experiența și cadrul teoretic al realizării socialismului. Între români existau câțiva oameni care puteau satisface aceste cerințe. Tocmai aceștia au fost înlăturați. Construirea socialismului în România sub conducerea lui Dej a pornit cu stângul. Mai precis a pornit fără consensul general al națiunii. Acesta era motivul cotirii naționale și a sciziunii în partidul aflat la conducere. Gheorghiu Dej a cules aceste motivații folosindu-le în avantajul cuceririi poziției dominante. Adaptarea socialismului la națiunea română era o aplicare a principiului praxiologic al adecvării acțiunii la obiectul de transformat. Aceasta era o direcție vizibilă de urmat. Nu era o descoperire personală a lui Dej. Semnalul a fost tras de victima pe care a omorât-o: L. Pătrășcanu.
Echilibrul dintre problemele naționale și cele internaționale a fost stricat de Gheorghiu Dej care a stricat armonia dintre țările socialiste. Începerea relațiilor cu dușmanii socialismului a fost inaugurată de micul Dej. Micul burghez își găsea corespondenți în sfera capitalistă.

De la probleme de rang internațional, la probleme naționale și în final la probleme personale.
Interior în loc să își concentreze atenția pe procesul social al formării burgheziei socialiste și să soluționeze problema într-un mod durabil s-a ocupat de formarea clicii de putere centrată în jurul lui. Acest mod mic de a vedea sistemul social a pregătit terenul pentru viziunea microsocială în care problemele macrosociale se se soluționau de oameni cu viziune politică restrânsă. Această tendință de minimizare a grupului deținător al puterii a fost propice dezvoltării
cultului personalității. Cultul personalității este un indiciu al slăbiciunii comunității care nu are curajul preluării sarcinilor ce îi revin. Simțind această slăbiciune populară asociată cu frica propagată programatic în epocă, Gheorghiu Dej și acoliții lui au apucat puterea și s-au identificat cu socialismul direcție pe care a dezvoltat-o ulterior N. Ceaușescu. În aceste condiții, tăcută și pragmatică burghezia socialistă s-a înfiripat și a crescut treptat. Această burghezie era discretă, cu carnete de partid, cu activitate partinică, bine mascată și mai ales răbdătoare și abilă.
În cazul lui Gheorghiu Dej avem întruchiparea micului cetățean care lipsit de perspectivă doctrinară nu avea cum să facă o deschidere strategică. În lipsa unei strategii proprii, a făcut ce a putut face: a acționat din aproape în aproape , având neîntrerupta grijă a puterii. Acțiunile sale socialiste nu au venit atât ca aplicare a unei viziuni ci făceau corp comun cu mijloacele de apărare și consolidare a puterii politice a lui și a grupului atașat. Acuzațiile cădeau în această situație doar ca pretexte pentru inculpări.
Această tendință de ridicare a motivațiilor personale, a pregătit terenul social, politic și ideologic pentru practicarea postumă a cultului personalității. Socialismul era subminat de un viciu anticomunist încă din prima sa fază, din faza dejistă. Defectul incapacității comunității de a fi stăpân a dat posibilitatea impostorilor să se erijeze în locțiitori ai poporului. Acest rol trebuia jucat de cineva și acel cineva nu era înainte-văzătorul ci omul cu simțul puterii. Dej și ceilalți asemănători nu erau încurcați de principii și norme și având deci mintea liberă au transformat treptat puterea statală într-un bun personal. În acest caz poporului cu frică de răspundere nu îi mai rămânea decât să aștepte un salvator, un mesia. În mod circular se repeta istoria idealizării liderului.
Poporul intuia că greutatea maximă în comunism este responsabilitatea.
Realizările din timpul lui Gheorghiu Dej sunt realizări făcute din tensiunea culpei și nu dintr-o clarviziune.

Titus Mărculescu.

Problema principală a comunismului o reprezintă formarea unui om moral, principial, creativ și inteligent fără de care nu poate fi gândit,conceput și folosit în sens pozitiv,(în vederea îmbunătățirii și satisfacerii nevoilor nu numai primare dar mai ales a celor secundare și chiar terțiale ale omului în societatea actuală) comunismul. Acesta este motivul pentru care toți cei ce s-au intitulat comuniști au reușit să compromită într-o mare măsură mișcarea comunistă.Gheorghe Gheorghiu Dej a încălcat principiile comuniste prin cruzimea de care a dat dovadă(dar fără de care n-ar fi ajuns în postura de lider).Deci e un cerc vicios atât timp cât omul rămâne la o condiție joasă și nu reușește să-și depășească tarele.Omul atât timp cât nu va reuși să-și înfrângă slăbiciunile va corupe societatea.Comunismul nu poate fi făcut de oameni lacomi,avizi de putere,notoritate,îmbogățire,control asupra celorlalți oa meni,etc. și a căror viață este marcată de neîncrederea(chiar dacă ea este justificată)în cel de lângă tine.Astfel s-au produs atâtea crime și s-au nenorocit atâția oameni

Dar, pe de altă parte

România cu adevărat modernă,a început să fie conturată din timpul și datorită lui Gheorghe Gheorghiu Dej.Cea care de abia din acel moment a început să se asemene și să-și micșoreze decalajul față de țările dezvoltate.Până în acel moment,România era o țară cu un profil preponderent agrar,având un procent ridicat de oameni care trăiau în mediul rural,dar care practicau o agricultură de subzistență,cu mijloace precare,t răind de pe o zi pe alta,la limita sărăciei.O dată cu G.Gheorghiu Dej s-a trecut la exploatarea pe suprafețe mari,in C.A.P.,s-a început construirea sistemului de irigații,mecanizarea agriculturii,dar mai ales s-a început procesul de industrializare a țării.În plus România,deși aflată sub influența Moscovei a căpătat un grad relativ mare de independență(comparativ cu celelalte state socialiste),s-a afirmat pe plan diplomatic și a reușit să forțeze plecarea trupelor sovietice dincolo de granițele țării.Evenimente care i-au crescut puterea în interiorul țării și au contribuit la continuarea schimbărilor radicale ale României. Care schimbări au constat și într-un proces de prigoană soluționat prin condamnări în masă a unor sectoare întregi socio-profesionale .  Astfel însă s-a privat poporul român de aportul câtorva generații de oameni deja școliți în multiple domenii și capabili (și mai ales datori) de a îmbogăți patrimoniul cultural și economic al poporului român. Aportul lui G.Gheorghiu Dej la formarea României moderne a fost per total unul fundamental. Singura pată o reprezintă metodele (sângeroase) prin care s-a realizat.Ca o concluzie,analogia cu canalul Dunăre-Marea Neagră ar putea ilustra mai bine rolul în istoria românilor a lui G.Gheorghiu Dej : canalul a fost început în perioada în care s-a aflat el la putere, dar s-a realizat prin aceasta un produs economic vital economiei românești odată cu finalizarea ulterioară(de sub Ceaușescu).

Gheorghiță Zbăganu. Iată ce își mai aduce aminte Hrușciov de congresul III, unde românii nu au vrut să critice pe chinezi.

Hrușciov, Congresul III ap PMR

”În vara lui 1960 am condus delegația sovietică la congresul 3 al PMR.  Deja PCC începuse polemica contra noastră.  Cu această ocazie, am vrut să avem o conferința preliminară cu țările frățești și să avem un schimb de vederi în legătură cu problemele curente. Am reușit să o organizăm. Nu a fost ceva oficial, ci exact ce am spus – un schimb de opinii asupra unor probleme în dispută, probleme dureroase, în primul rînd ridicate de comuniștii chinezi. Pe atunci PMR ne împărtășea opiniile și nu pot spune că am avut neînțelegeri cu ei. Dar a devenit evident că Albania adoptase o poziție pro-chineză și  ne critica. L-am întrebat pe reprezentantul Albaniei de ce făceau asta. Mi-a spus că nu e el de vină, urma exact instrucțiunile primite de la conducerea de partid. Ne-a spus asta cu multă candoare, dar pentru mine nu a fost suficient. Mai tîrziu totul a devenit clar deși nici acum nu pot înțelege de ce Partidul Muncii din Albania a decis să se alieze cu PCC contra PCUS. Nu găsesc o explicație cu adevărat inteligibilă și presupun că nici ei, albanezii nu pot da explicații inteligibile. La conferința de la București toate celelalte partide au fost de partea noastră și am reușit să adoptăm o poziție comună la conferința internațională a partidelor comuniste și muncitorești.

Totuși, aveam informații certe că românii, în cadrul PMR duceau, confidențial o muncă de ”lămurire” contra URSS și PCUS. Am trimis apoi o scrisoare oficială tovarășilor români cerîndu-le să reflecteze la problemele care, din punctul lor de vedere, afectau relațiile frățești dintre noi și ei în așa fel încît să putem elimina dezacordurile. Le-am spus cu sinceritate că nu înțelegem sursa unei atitudini neprietenoase față de URSS.  Am prezentat, pe lîngă altele și următorul argument:

Istoria ne-a făcut vecini. Poate nu ne place unul de altul, asta e un lucru; dar nimeni nu își alege vecinii și de aceea e bine întotdeauna să trăiești în pace cu ei. Și să încerci să fii prieten cu ei. Noi nu vrem ca relațiile dintre noi să fie rele. Dimpotrivă, vrem să le îmbunătățim; am putut trăi în pace cu România chiar cînd era condusă de un rege; am trăit lîngă ea și cînd Antonescu a dus o politică ostilă; am vrut și vrem să facem tot ce putem ca relațiile noastre să rămînă calde și rfățești; de aceea noi vă chemăm să faceți la fel

Dar românii nu au putut să ne dea nici un fel de contraargumente inteligibile. Atunci m-am decis să merg eu însumi în România și să văd despre ce este vorba. Nu numai în relațiile cu România, ci și cu alte țări frățești apăreau probleme cînd era vorba să ne coordonăm planurile de dezvoltare în cadrul CAER. Fiecare țară avea doleanțele ei și ce voia să obțină de la altă țară, dar nu întotdeauna i se puteau satisface aceste ținte. Nu vreau să spun că aceste lucuri degenerau în conflicte. Dar majoritatea țărilor își prezentau doleanțele (nu vreau să spun ”pretențiile” pentru CAER nimeni nu avea dreptul să aibă pretenții; relațiile dintre noi nu erau de la creditor la debitor) – dar ele reprezentau dorințele pe care le aveau ele ca să ne dea mai puțin decît puteam să le dăm. Neputința noastră de a le satisface dorințele sigur că le lăsa un gust amar, care mai apoi putea duce la o atitudine neprietenească.

Tovarășii români au acceptat să ne întîlnim și am decis să formăm o delegație cuprinzătoare. Eu am condus delegația. Printre persoanele alese erau Kosîghin, Lesecico – pe atunci președintele comitetului executiv al CAER – și Andropov, din partea CC PCUS. Și așa am făcut deplasarea în România. Din partea română era prezentă toată conducere. Întîlnirea era pe teritoriul lor, deci ei erau gazdele iar noi eram oaspeții. Discuțiile au avut loc undeva lîngă un lac situat la vreo jumătate de oră de București. De fiecare dată cînd veneam în România eram cazat acolo. Era o pădure frumoasă pe lîngă lac – printre cele mai frumoase locuri pe care le-am vizitat. Prima întîlnire a fost la o masă încărcată cu delicatese.

Aș nota imediat că în materie de principii noi am fost unanimi. Am amintit tovarășilor români că au fost momente cînd și noi ne-am simțit umiliți și frustrați fiindcă ei nu au răspuns la cererile noastre. De exemplu odată eram în criză de pesticide cu care să combatem niște paraziți ai sfeclei de zahăr. România producea pesticidele acelea. I-am rugat să ne dea mai multe decît plătisem deja. Românii ne-au spus că da, o să ne dea pesticide, nu e nici o proiblemă, dar să le plătim în valută sau cu bunuri pe care apoi ei să le poată vinde pe valută. Am fost de acord, dar tot ne-am simțit jigniți. În definitiv și noi am dat românilor multe mărfuri pe care puteam, să le vindem pe valută și nu le-am cerut să ne dea valută; ne-am mulțumit cu mărfuri obișnuite, pe care le puteam găsi oriunde. Dej m-a auzit și s-a întors către Maurerca re a confirmat că așa a fost. Lesecico și Kosîghin și-au adus aminte de mai multe detalii privind incidentul. Bunurile cerute de români fuseseră deja planificate spre a fi vîndute pe piața mondială pentru valută. Am spus apoi că le-am dat acest exemplu doar ca să le arăt că asemenea cazuri se întîmplă . Am mai spus“În comerț se întîmplă tot felul de lucuri. Hai să ne înțelegem, tovarășe Dej ca în viitor să nu mai apară între noi disensiuni . Hai să facem o listă cu produsele care se pot vinde pe valută, inclusiv materii prime și preoduse finale în așa fel încît să putem, în schimburile noastre să schimbăm lucuri cu aceeași valoare. Atunci nu vor mai fi neînțelegeri.”Dej a răspuns “Bine, suntem de acord

Se părea că a fost mulțumit cu atît. Dar în conversație a intrat președintele comitetului de stat al planificării, un om care își cunoștea meseria și a obiectat: ” Cer să nu luăm acum încă nici o decizie”. Și m-a privit zîmbind.

L-am întrebat “ De ce? Vom crea condiții egale și toată lumea va fi mulțumită

E adevărat, tovarășe Hrușciov dar (și s-a întors spre Dej) nu ne avantajează deoarece chiar acum noi primim de la sovietici multe bunuri care pot fi vîndute pe valută dar noi le plătim prin barter

Eu am insistat “Rezultă că această metodă poate da naștere la neînțelegeri și pot apărea plîngeri din ambele părți. Ca să nu se mai întîmple asemenea situații e mai bine să avem conturi separate cu produsele care se pot vinde pe piața mondială pe valută.”

De data asta chiar Dej mi-a replicat:“Tovarășe Hrușciov vă rog să nu insistați pe problema aceasta deoarece ceea ce spuneți va fi foarte dezavantajos pentru România

I-am zis: “Bine. Am înțeles, Cît cupru v-am dat? Și noi cumpărăm cuprul pe valută. Iar voi ne plătiți cu cherestea ca să facem lădițe pentru fructe. Noi exportăm fructe din Moldova iar voi ne dați scîndurele pentru lădițe.  Nu mai putem continua așa. Hai să ne punem economiștii să găsească soluții. De exemplu putem face ambalaje de hîrtie și vă putem trimite noi scîndurele să vă faceți lădițe, dacă vreți. Avem și noi o parte din Carpați. Ucraina vă poate da materiale pentru ambalaje.”

Tovarășii români au început toți să ne roage să nu facem așa ceva: un sistem de comerț între noi bazat pe paritate.

Atunci le-am zis “Bine. Să facem ca pînă acum, dar rămîne întrebarea: ce aveți contra noastră? De ce aveți pozițiile separate pe care le observăm în ultima vreme?”

Nu am primit vreun răspuns inteligibil.”

Gheorghiu Dej și chinezii

Hrușciov din noi

”România a continuat și după aceea să aibă o poziție izolată în lagărul socialist. O să dau un exemplu: aveam femei tinere care se căsătoriseră cu studenți români care studiau la noi și au plecat apoi în România cu soții lor. Soții lor au intentat apoi procese de divorț deoarece li se crea o atmosferă imposibilă. Mai apăreau și alte incidente, nu neapărat de natură politică.

Tovarășii noștri români continuau propaganda antisovietică. Imediat au trimis o delegație în China (unde deja noi nu mai mergeam fiindcă nu ne invitau) și, pe drumul de întoarcere s-au oprit la noi în țară pentru ceva turism. Mikoian și cu mine eram în vacanță la Pițunda și i-am invitat pe români la noi. Era o ocazie să ne spună ce a fost acolo. A urmat o discuție vie. Ne-au povestit situația din China și din cele spuse am înțeles că românii nu sprijineau poziția PCC. Ne-au zis ”Chinezii au încercat să ne întoarcă împotriva voastră. Ne-au spus că URSS a furat de la noi Basarabia iar de la Polonia teritoriile din Est și Lvovul și că linia voastră politică nu este corectă. Dar noi nu i-am ascultat, noi nu avem nevoie de Basarabia”.

Am fost șocat. Nu am mai continuat discuția pe acest subiect spinos, dar am început să reflectez. De ce mi-or fi spus aceste lucruri tovarășii români? Față de China erau blînzi, nu îi condamnau politica în public. Aveam un gust amar. Poate că ei erau ofensați de faptul că în 1940 Basarabia a fost restituită URSS. Dar Basarabia fusese răpită de la noi în 1918 iar înainte de revoluție fusese parte din Rusia. În 1918 Rusia era slabă. Armata Roșie nu se înființase. Rusia nu își putea apăra granițele. Deci ceea ce s-a întîmplat în 1940 a fost restabilirea vechii frontiere, nu a fost un rapt teritorial. Dacă e să privim istoric, Moldova din stînga Prutului nu a fost niciodată parte a statului român. Aluzia despre Basarabia a fost singurul lucru neplăcut la întîlnirea de la Pițunda. Și ne-am întîlnit după aceea de multe ori cu românii. Aparent totul era în ordine. Erau foarte politicoși, dar le lipsea căldura; părea ceva artificial, nu o cordialitate fraternă. Personalul de la ambasada din București ne spunea același lucru.  Nici azi nu înțeleg de ce. La vremea aceea dădeam vina pe Maurer. Nu aveam ceva personal contra lui. Era foarte politicos; era o plăcere să conversezi cu el sau să mergi la vînătoare.[1] Este un vînător excelent și u n bun tovarăș. Ne nemulțumea originea lui socială. Nu provenea din proletari, ci dintr-o familie veche de intelectuali. Avea o mare influență asupra lui Dej. Deveniseră prieteni la procesul lui Dej, cînd Maurer era avocatul lui. Dar asta este în favoarea lui Maurer, că a avut curajul să apere comuniștii pe vremea monarhiei! Totuși în el se vedeau rămășițe burgheze cu caracter naționalist. Avînd o poziție așa de privilegiată a început să exercite influențe negative asupra relațiilor noastre bilaterale. Oare așa o fi fost? Deocamdată sunt pure speculații. Nu aveam fapte care să le confirme și nu le am nici acum.

În continuare a mai apărut un personaj care avea mare influență asupra lui Dej: Nicolae Ceaușescu. Dar nu pot spune despre el decît că era un tînăr demn care nu se lăsa călcat în picioare de nimeni. Trecuse prin școala temnițelor burgheze, era călit în lupta de clasă. Evident că nu a apărut la întîmplare pe scena politică românească. Acum, după ce eu m-am retras, continuu să observ scena politică românească și nu pot spune că înțeleg tot ce se întîmplă acolo. Unii pași pe care îi iau în politica internațională par inexplicabili.

În domeniul apărării România a adoptat o politică specială. [2]Nu respectă întotdeauna planurile agreate de Tratatul de la Varșovia, conform căruia fiecare țară și-a asumat să aibă un anumit număr de trupe și armament . ca atare s-au dat comenzi păentru producerea armaelor.  Au făcut asta și pe vremea mea. Îmi aduc aminte acum de un alt incident neplăcut. Conform înțelegerii Tratatului România trebuia să cumpere un număr de tancuri cehești. Cînd Cehoslovacia le-a produs și a vrut să le trimită în România, românii nu au mai vrut să le plătească. De ce mi-am amintit acest lucru? Fiindcă m-a sunat Novotny și mi-a spus cu o voce tragică  “Am cheltuit bani pe ele. Noi trăim din comerțul exterior. Si acum românii nu vor să ne plătească marfa.”. Nu mai știu cum s-a sfîrșit tărășenia dar ce au făcut atunci era deja o violare a obligațiilor impuse de tratat iar asemenea lucruri nu se permit. Dacă ești membru al tratatului și dacă necesitățile militare îți impun să ai o anumită cantitate de armamment și dacă ai acceptat asta și dacă tu nu îți poți permite să produci tu armamentul, faci comandă de altundeva.”

 

 

[1] Ion Gheorghe Maurer 1902 – 2000. Un alt longeviv. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gheorghe_Maurer . După 1989 m-a dezamăgit cel mai tare. Era vînător (oroare) si primul lucru pe care l-a făcut în 1990 cînd a apărut la tv (sau chiar 1989) a fost să se plîngă că are pensia prea mică. Apoi să spună că el l-a pus pe Ceaușescu fiindcă îl văzuse că citea o carte; că de fapt el trebuia să fie succesorul lui Dej.Maurer, Ceaușescu, Năstase. Vînători de plăcere. Ca și Hrușciov. Ce amuzament este să ucizi ființe? Dar Țiriac e și mai detestabil. Diferența dintre proxenet și prostituată.

[6] Oare cînd o să înceapă să aibă o politică specială și față de NATO?

 

Mulți îl acuză pe Dej că a fost un stalinist. Iată însă ce crede despre el – și despre comuniștii români un stalinist adevărat – Enver Hodxa

Hrușcioviții..Pg 156. Dragostea neîmpărtășită a albanezilor pentru România.
Pentru Hrușciov problema Cehoslovaciei, Poloniei și a Bulgariei era rezolvată. Nu putea să lase în afară România, unde PCR avusese cîteva episoade rușinoase în istoria sa. Cu românii situația era diferită. Spre deosebire de bulgari sau iugoslavi noi nu avusesem nici un contact cu ei în timpul războiului…. După război am auzit multe lucruri bune despre Dej, care era un vechio revoluționar, care a suferit destule în închisoarea de la Doftana. Adevărul este că atunci cînd l-am întîlnit prima oară în 1948 am fost dezamăgit. Impresia mea nu a fost bună. Indiferent de ce se lăudau ei cu succesele lor, dictatura proletariatului nu funcționa în România. PMR era într-o situație proastă. EI declarau că sunt la putere, dar în realitate la putere era burghezia. Avea în mîini industria, agricultura și comerțul. Continuau să sugă poporul roman și trăiau în vile luxoase cu servitori. În caspitală Dej se deplasa într-o mașină blindată și cu escortă armată, ceea ce arată cit de sigură era poziția lui. Dacă nu era în țară armata roșie, cine știe ce s-ar fi ales de el. În timpul discuțiilor avute cu el, Dej m-a plictisit cu ”curajul” pe care l-au avut comuniștii de a-l debarca pe rege de la putere, rege pe care nu l-au condamnat pentru crime de război ci i-au permis să plece în Vest împrteună cu averea și cu amantele lui. Lăudăroșenia lui Dej era uimitoare, mai ales cînd îmi povestea de curajul lui de a intra, cu un pistol la brîu, în cafenelele burgheziei. De aceea, încă de prima oară mi-am format o impresie proastă nu numai despre Dej, ci și despre PMR și despre linia lui oportunistă. Din păcate experiențele următoare aveau să o confirme. Șefii oportuniști români erau cei mai mincinoși dintre toți. Se lăudau penibil cu luptele lor care nici nu avuseseră loc. Cînd noi am început lupta cu renegatul Tito , Dej a devenit cel mai vocal dintre toți. De aceea el a fost ales să citească raportul Cominformului de condamnare a clicii titoiste. Cîtă vreme trăia Stalin, Dej era cel mai ardent anti-titoist. Cînd banda de trădători revizioniști au luat puterea la Moscova și au început trădarea Marxism leninismului și l-au proclamat pe Tito curat și persecutat, Dej a fost primul care a întors foais și s-a comportat ca un cameleon. A retractat tot ceea ce a citit, și-a făcut autocritica și a plecat la Brioni unde i-a cerut public iertare lui Tito. Astfel Dej și-a dat arama pe față și și-a devoalat adevărata fire. După eliberare noi am stability relații de prietenie cu România și cu toate celelalte țări socialiste. Eu voiam să dezvoltăm la maximum relațiile cu acea țară, și în primul rind cu poporul roman nu numai pentru că eram amîndouă țări socialiste, ci și fiindcă aveam o adevărată slăbiciune pentru români, bazată pe recunoștința față de ajutorul dat de români patrioților albanezi în timpul renașterii noastre naționale. Eforturile noastre nu au dat rezultatele scontate datorită indiferenței autorităților române. Conducătorii români aveau alte priorități decît să răspundă la dragostea noastră. Relațiile dintre țări s-au dezvoltat, totuși, de o manieră corectă, dar fără efuziuni de prietenie, într-o atmosferă formală. Nu se vedea nici un fel de căldură la tovarășii români față de o țară care a luptat și a sacrificat atîtea în luptă cu fascismul. Așa că, din păcate, România a fost țara cea mai indiferentă dintre toate statele socialiste. Indiferentă la relațiile cu Albania. Mai tîrziu, cînd am vizitat România, am văzut multe lucruri interesante, am văzut progresul tovarășilor români și m-am bucurat. Am vizitat Ploiești, cu rafinăria de acolo, un gigant îl comparație cu cea a noastră de la Kucova. Dej mi s-a lăudat că a cumpărat o linie de producție chiar din SUA, cu bani cash – dar am aflat mai apoi că mințise, luase un credit de la capitaliști. România ”socialistă” făcea afaceri cu imperialismul American! …..Ne-a plăcut ce am văzut, dar ei moșteniseră destule din trecut, pe cînd noi eram o țară distrusă. Era evident că sprijinul sovietic era generos. Dar în legătură cu ajutorul dat nouă, România a fost ultima. Nici celelalte state socialiste nu se înghesuiau, darn e dădeau unele credite, de rușine. Dar românii, de cite ori le solicitam un credit, dădeau înapoi, spuneau că nu au sau ne dădeau niște sume ridicole. Ne-au dat cuvîntul că ne ajută cu experiența lor în prelucrare a țițeiului și în agricultură dar nu s-au ținut de cuvînt. .. De ce oare? La celelalte partide, cel puțin pînă la condamnarea noastră de Hrușciov, era un spirit de unitate și internaționalism. La români, acesta era așa de slab că nu se vedea. În general, liderii români erau notorii pentru lăudăroșenia lor și aroganța cu care îi tratau pe cei ”mai mici” și pentru servilismul arătat ”celor mari”. Nu aveau poftă să stea prea mult la discuții cu delegațiile noastre, dacă nu cumva chiar le evitau cu o simplă înclinare a capului și cu o strîngere de mînă. În toate congresele și conferințele la care i-am văzut erau mereu grăbiți și preocupați, aferați, de ziceai că ei poartă pe umeri întreaga greutate. Încercau să se strecoare cît mai aproape de delegația sovietică. Erau niște lachei oportuniști. Lucrul a devenit din ce în ce mai clar cînd era nevoie să apere niște principii – de care, se pare, puțin le păsa.

Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu este doctor în matematică, profesor universitar, membru în Biroul Executiv al Partidului Socialist Român.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.