(…)
Referendumul a satisfăcut toate procedurile democratice şi s-a încadrat în normele internaţionale. Au votat 82% din cetăţeni iar 96% din ei au fost pentru reunificarea cu Rusia. Pentru a înţelege motivele este suficient să privim istoria Crimeei şi ce au însemnat una pentru alta Rusia şi Crimeea. Avem o istorie comună. Aici s-a botezat prinţul Vladimir (la Kersones). Adoptarea ortodoxiei de către el a devenit baza culturală comună a Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei. Pămîntul este plin de oasele soldaţilor ruşi căzuţi aici. Sevastopol, Balaklav, Kerci. Locuri dragi inimilor noastre care simbolizeză gloria şi curajul rusesc.
Crimeea este un creuzet de popoare. La fel ca Rusia, unde nici o naţiune nu a dispărut. Ruşi, Ucrainieni, Tătari şi alţii au trait aici fără să renunţe la tradiţiile lor, la religie şi limbă. Din cei 2,2 milioane de cetăţeni, 1,5 milioane sunt ruşi, 350.000 sunt ucrainieni rusofoni şi 300.000 sunt tătari care – aşa ne arată referendumul – au votat şi ei pentru Rusia.
Da, a fost un timp cînd tătarii, la fel ca şi alte naţiuni din URSS au fost trataţi inechitabil. Dar nu au fost singuri: milioane de cetăţeni au fost persecutaţi şi, în primul rind, ruşii. Tătarii s-au întors în patrie. Vom face toate modificările legislative necesare ca ei să fie complet reabilitaţi. Respectăm toate etniile din Crimeea. Ar fi corect – şi ştiu că şi autorităţile locale sunt de acord ca în Crimeea să existe trei limbi naţionale cu drepturi egale: rusa, ucrainiana şi tătara.
În mintea poporului Crimeea a aparţinut dintotdeauna Rusiei. Convingerea aceasta, bazată pe adevăr şi dreptate a trecut din generaţie în generaţie în ciuda schimbărilor dramatice prin care ţara noastră a trecut în secolul XX.
După revoluţie, bolşevicii, din mai multe motive – Dumnezeu judecă – au adăugat Ucrainei vaste teritorii din sudul istoric al Rusiei. Nu s-a ţinut seama de structura etnică a populaţiei şi astăzi ele sunt în Ucraina de Sud Est. În 1954, la iniţiativa lui Hruşciov toată Crimeea – inclusiv Sevastopolul, un oraş federal – a fost trecută în componenţa Ucrainei. Dacă fost vorba de o dorinţă de a-şi asigura loialitatea nomenclaturii locale sau de o compensaţie pentru represiunile din anii ’30 nu avem de unde să ştim – rămîne de explicat viitorului de către istorici. Ce ne interesează acum este că decizia a fost contra Constituţiei de atunci a URSS. Ea s-a luat în spatele uşilor închise. Sigur, într-un stat totalitar nimeni nu se oboseşte să consulte populaţia – în cazul de faţă cetăţenii Crimeei. Oamenii, desigur, s-au mirat cum dintr-odată Crimeea a ajuns parte a Ucrainei. Dar să o spunem clar, o ştim cu toţii: decizia era doar o formalitate pentru că era vorba de acelaşi stat. Era de negîndit ca vreodată să se pună problema despărţirii Rusiei de Ucraina sau de alte republici.
Şi iată că imposibilul s-a întîmplat. Ceea ce era de negîndit s-a întîmplat. URSS s-a destrămat. Lucrurile s-au petrecut cu aşa o viteză încît oamenii nici nu şi-au dat seama ce se întîmplă. Ce consecinţe vor fi. Majoritatea oamenilor din Rusia şi Ucraina credeau că soluţia naturală de păstrare a statului ar fi fost CSI – Comunitatea Statelor Independente. Li s-a spus că va exista o singură monedă, o singură armată, un singur spaţiu economic. Au fost minciuni. Marea ţară a dispărut. De-abia cînd Crimeea s-a trezit într-o altă ţară Rusia a realizat că a fost jefuită.
Trebuie să recunoaştem că aceea care a dat cea mai mare lovitură URSS-ului a fost Rusia – cu parada ei de independenţă. Ea a dat lovitura finală URSS-ului, iar atunci cînd s-a legalizat colapsul a uitat de Crimeea şi de Sevastopol – principala bază de la Marea Neagră. Milioane de oameni s-au culcat seara într-o ţară şi dimineaţa s-au trezit în alta. Devenind peste noapte minorităţi naţionale. Ruşii au devenit cel mai mare grup etnic european fără ţară: împărţit în peste 15 state.
Acum, după 23 de ani, auzim cum cetăţenii Crimeei ne reproşează că au fost aruncaţi printre străini ca un sac de cartofi. Nu pot să nu fiu de acord cu asta. Şi ce a făcut Rusia? A acceptat cu umilinţă situaţia. Ţara trecea printr-o perioadă aşa de ticăloasă încît nu a putut să îşi protejeze interesele. Totuşi, oamenilor le este imposibil să se împace cu această nedreptate istorică. Cetăţeni obişnuiţi şi persoane publice au spus că Sevastopolul este un oraş rusesc şi că Crimeea trebuie să aparţină Rusiei. Ştiam cu toţii acest lucru, dar trebuia să plecăm de la situaţia de fapt şi de la necesitatea de a pune relaţiile noastre de bună vecinătate cu statele independente vecine pe o nouă bază, realistă. Şi mai ales cu Ucraina independentă. Nu este cazul să vă mai declar că pentru noi relaţiile cu Ucraina şi cu poporul frate ucrainian au fost şi vor rămîne cruciale.
Astăzi putem vorbi deschis. Vă spun despre negocierile noastre cu ucrainienii de la începutul mileniului trei. Preşedintele de atunci al Ucrainei, Kucima, mi-a cerut să grăbim procesul de delimitare a frontierelor. Rusia recunoscuse Crimeea ca o regiune ucrainiană dar erau probleme la trasarea graniţei. Am dat imediat dispoziţii de accelerare a procesului. Doream să demonstrăm că noi acceptam de facto şi de jure situaţia de fapt: Crimeea aparţinea Ucrainei şi gata. Ne-am înţeles cu ucrainienii nu numai în ceea ce priveşte Crimeea, dar şi în ceea ce priveşte frontiera maritimă în Marea de Azov şi strîmtoarea Kerci. Ideea era că relaţiile de bună vecinătate cu Ucraina erau mai importante decît disputele teritoriale. Ne aşteptam ca, în schimb, Ucraina să ne rămînă prietenă şi ca vorbitorii de rusă din ţara vecină să trăiască într-un stat prieten, civilizat şi democrat. Care să le protejeze drepturile conform normelor internaţionale.
Totuşi, nu a fost aşa. Din ce în ce mai des se făceau încercări de a-i priva pe ruşi de memoria lor istorică, chiar de limba lor. Ba chiar se făceau încercări de asimilare forţată. Mai mult, ruşii sufereau şi ei, ca şi restul ucrainienilor de criza care bîntuie ţara de 20 de ani – şi politică şi economică.
Eu înţeleg de ce ucrainienii au vrut schimbarea. S-au săturat de autorităţile care au guvernat Ucraina independentă. Preşedinţii, parlamentele, guvernele s-au schimbat – dar atitudinea lor faţă de cetăţeni a rămas aceeaşi. Au jefuit ţara, s-au bătut unii cu alţii pentru putere, bogăţie şi bani şi nu le-a păsat de popor. Nu s-au întrebat cum se face că milioane de ucrainieni nu au văzut nici un viitor la ei în ţară şi au preferat să fugă unde vedeau cu ochii, să fie plătiţi cu ziua în alte ţări. Repet: nu fugeau spre vreo Silicon Valley să se îmbogăţească, ci fugeau să slugărească. De exemplu în 2013 peste trei milioane de ucrainieni şi-au găsit de lucru în Rusia. Cîştigurile lor au fost de peste 20 miliarde de dolari – adică 12% din PIB-ul Ucrainei.
Repet: îi înţeleg pe cei din Maidan care protestau contra corupţiei, sărăciei şi a neputinţei statului. De aceea există dreptul la proteste paşnice – pentru a atrage atenţia puterii şi a o penaliza. Ba chiar pentru a schimba puterea care nu satisface poporul. Totuşi, cei care erau în spatele ultimelor evoluţii din Ucraina aveau alte scopuri: ei pregăteau o lovitură de stat, voiau puterea cu orice preţ şi orice mijloace. Au recurs la teroare, asasinate şi intimidare. Naţionaliştii, pro-naziştii, rusofobii şi antisemiţii au fost doar trupele scoase de ei la înaintare – carnea de tun. Aceşti oameni au luat puterea acum în Ucraina.
Noile aşa-zise autorităţi au început prin a depune la aşa-zisul parlament un proiect de lege a limbilor, care era o încălcare directă a preacticilor internaţionale. Ei au fost însă imediat disciplinaţi de sponsorii lor din străinătate. Trebuie să acceptăm că aceşti sponsori au fost suficient de inteligenţi ca să înţeleagă unde ar fi dus încercarea de a crea un stat pur ucrainian. Proiectul a fost amînat pentru altă zi mai favorabilă. Acum nu se mai spune nimic de el – probabil se ştie că masele au memoria scurtă. Dar pentru noi este clar ce doresc aceşti urmaşi ideologici ai lui Bandera, complicele lui Hitler din al doilea război mondial.
Pentru noi este evident că acum în Ucraina nu există nici o autoritate legitimă. Noi nu avem cu cine discuta. Diverşi impostori au ocupat agenţii guvernamentale dar ei nu au nici un control asupra aparatului de care răspund. Ba dimpotrivă, ei sunt controlaţi de diverşi radicali. Uneori ai nevoie de permise de la militanţi ai Maidanului pentru a te putea întîlni cu anumiţi miniştri din actualul „guvern”. Nu e o glumă, din păcate. Cei ce s-au opus loviturii de stat au fost ameninţaţi cu represiunea. Evident, primii ameninţaţi au fost cei din Crimeea. De aceea rezidenţii din regiune au apelat la Rusia pentru a le apra vieţile şi avutul şi pentru a preveni evenimentele haotice care au loc chiar acum la Kiev, Doneţk, Harkov şi alte oraşe ucrainiene. Dacă i-am fi abandonat pe cei din Crimeea ar fi fost din partea noastră o trădare.
Mai întîi a trebuit să creăm condiţiile ca rezidenţii din Crimeea să îşi poată exprima opinia – prima oară în istoria lor. Şi ce auzim noi de la colegii noştri din UE şi SUA? Că noi violăm normele dreptului internaţional.
În primul rînd, e bine că acum şi-au adus aminte şi de dreptul internaţional. Mai bine mai tîrziu decît niciodată.
În al doilea rînd, ce anume violăm? DA, preşedintele Rusiei a cerut permisiunea de a folosi armata în Ucraina. Totuşi, nimeni nu a avut nevoie de ea: armata rusă NU a intrat în Crimeea. DA, ne-am întărit forţele de acolo dar nu am depăşit numărul de personal convenit prin tratate – adică de 25.000 de oameni.
Apoi. Decizia Consiliului Suprem al Crimeei de a ţine un referendum s-a bazat pe Carta ONU, care vorbeşte despre dreptul popoarelor la autodeterminare. Cînd Ucraina a decis secesiunea din URSS a aplicat exact acelaşi principiu. De ce rezidenţii din Crimeea nu ar avea acelaşi drept?
Apoi. Autorităţile din Crimeea au avut un precedent istoric – Kosovo. Un precedent pe care respectabilii noştri colegi din UE şi SUA l-au creat ei înşişi. Nu era oare o situaţie similară cînd ei au decis că separarea unilaterală a provinciei era perfect legitimă şi nu era nevoie de nici o permisiune din partea Belgradului? Pe 22 iunie 2010 Curtea Internaţională a comentat aşa Art. 2, Cap 1 din Carta ONU: „Legile generale internaţionale nu conţin nici o interzicere a dreptului la proclamarea independenţei”. Clar precum cristalul – cum zic ei. Nu prea îmi place să dau citate, dar iată unul : este din Declaraţia Scrisă a SUA 17 aprilie 2009 trimisă Curţii Internaţionale în legătură cu audierile privind Kosovo: „Declaraţiile de independenţă de regulă violează legile interne. Totuşi, ele nu violează legile internaţionale”. Aşa a zis SUA, lumea a înţeles şi s-a plecat iar acum lumea se indignează. De ce? Ceea ce albanezii au avut dreptul să facă nu au dreptul să facă ruşii, ucrainienii şi tătarii. De ce?
De la Vest ni se spune cum Kosovo era un caz special. Pardon? Conflictul din Kosovo a dus la mii de morţi. Este acesta un argument? Curtea Internaţională nu l-a pomenit. Nici măcar nu putem vorbi de dublu standard ci de un cinism uimitor şi primitiv. Puţină decenţă ar fi de dorit pentru colegii noştri din Vest: nu se poate ca azi să spui că un lucru e alb şi că mîine e negru. După această logică ar trebui mai întîi să ne aigurăm că avem un conflict cu mii de morţi.
Să o zicem răspicat: dacă autorităţile locale din Crimeea nu ar fi luat situaţia sub control, ar fi fost cu siguranţă şi aici morţi. Din fericire nu s-a ajuns pînă acolo. În Crimeea nu au existat confruntări armate şi nici pierderi de vieţi omeneşti. De ce? Fiindcă e greu să lupţi contra voinţei poporului. E locul aici să mulţumim armatei ucrainiene din Crimeea – cu un efectiv de 22.000 de oameni care nu şi-au pătat cu sînge uniformele.
Se vorbeşte despre intervenţia Rusiei din Crimeea ca fiind o agresiune. Ciudat. Nu cunosc agresiuni în care să nu se fi tras nici un foc de armă. Situaţia din Ucraina reflectă în oglindă ce s-a întîmplat în lume în ultimii 25 de ani. Odată cu dispariţia bipolarităţii a dispărut şi stabilitatea. Instituţiile dreptului internaţional au degenerat. Colegii noştri din Vest preferă să calce toate legile în practica lor politică şi să creadă numai în dreptul forţei. Au ajuns să creadă în excepţionalismul lor. Numai ei pot decide destinele omenirii, numai ei au dreptate. Ei fac ce la place, nu respectă nici o lege. Folosesc forţa contra statelor suverane. Pentru ca agresiunile lor să pară legitime folosesc acrobaţii avocăţeşti iar cînd nici acelea nu mai ajută, ei ignoră Consiliul de Securitate şi chiar ONU. Aşa s-a întîmplat în Iugoslavia. Noi nu am uitat 1999. Era incredibil, deşi vedeam cu ochii mei cum, la sfîrşitul secolului XX un oraş şi o ţară erau atacate săptămîni întregi cu rachete şi bombe, după care a urmat intervenţia la sol. Unde era atunci Consiliul de Securitate? Unde era ONU? Dar în Afganistan, în Irak au ascultat de Consiliul de Securitate? Dar în Libia, unde Consiliul de Securitate a fost violat cu cinism? El impusese o zonă de interdicţie aeriană care a fost folosită de agresori pentru bombardamente. Primăvara arabă a devenit Iarna arabă.
Dar cum a fost cu revoluţiile colorate? Evident că popoarele de acolo se săturaseră de sărăcie şi tiranie. Aceste sentimente au fost folosite cu cinism. Li s-au impus standarde care nu se potriveau cu stilul lor de viaţă, cu tradiţiile şi culturile lor. Rezultatul? În loc de democraţie, libertate şi prosperitate au adus haos, violenţă, tiranie şi o sărăcie şi mai mare.
La fel a fost în Ucraina în 2004. Pentru a-şi impune candidatul la preşedenţie au căutat un fel de turul trei care nu era stipulat de nici o lege. Era absurd şi o bătaie de joc. Şi atunci, ca şi acum au aruncat în luptă o armată de militanţi bine echipată şi organizată. Noi înţelegem foarte bine despre ce este vorba. Cuiva nu îi convine integrarea eurasiatică. Noi propunem diverse mijloace de cooperare, dar nu ni se răspunde cu reciprocitate. Dimpotrivă, am fost minţiţi de mai multe ori. S-au luat decizii fără să fim consultaţi, am fost puşi de multe ori în faţa unor fapte îndeplinite. Aşa a fost cu expansiunea NATO spre est, aşa a fost cu deplasarea de echipament militar la graniţele noastre. Ni se spunea: nu e treaba voastră. NU voi sunteţi ameninţaţi. De exemplu aşa a fost cu sistemele de apărare antirachetă. Deşi le-am explicat că nu ne place, ei continuă să le avanseze. La fel în legătură cu vizele, cu promisiunile de concurenţă corectă, cu accesul liber la pieţele globale.
Astăzi ne ameninţă cu sancţiuni. Am mai trecut prin asta. Pe vremea războiului rece ni se interzicea accesul la tehnologii de ultimă oră – s-a creat contra noastră Comitetul de Coordonare a listei de Export (Coordinating Committee for Multilateral Export Controls). Formal, astăzi prevederile acelea nu mai sunt în vigoare; în realitate, ele se aplică în continuare. Avem toate motivele să credem că infama politică de îngrădire a Rusiei dusă de trei sute de ani continuă şi azi. EI, cu mass media slugarnică încearcă mereu să ne pună la punct dacă avem o poziţie independentă şi le spunem verde în faţă ce nu ne place. Dar totul are o limită. Vestul a depăşit această limită în Ucraina. Au jucat iresponsabil şi neprofesionist.
La urma urmelor ei trebuie să ştie că mai sunt multe alte milioane de ruşi în Ucraina şi nu numai. Responsabililor politici din UE şi SUA le lipseşte probabil un minim bun simţ pentru a nu vedea că Rusia a fost împinsă în corzi şi nu mai are unde să se retragă. Dacă tot tragi de un cablu, el odată şi odată se va rupe – şi consecinţele vor fi neplăcute.
Trebuie să se renunţe la retorica războiului fece, la isteria războinică şi să se accepte un fapt elementar: Rusia este o ţară indepenentă şi, la fel ca alte ţări, are de apărat propriile interese. Şi pretinde respect.
Dorim să mulţumim celor care ne-au înţeles. În primul rînd marelui popor chinez, ai cărui lideri au înţeles contextul nostru politic şi istoric. Şi mulţumim şi Indiei, pentru obiectivitatea sa. Amintesc americanilor că dorinţa de independenţă a Crimeei a fost şi a lor cu ceva vreme în urmă. Să ne înţeleagă. Sunt sigur că germanii ne înţeleg. Noi i-am sprijinit cînd s-au reunificat – le aduc aminte că unii din aliaţii lor de azi atunci s-au opus. Ucrainienilor le spun că nu vrem să îi rănim în nici un fel. Nu vrem să divizăm Ucraina. Noi respectăm doar dorinţa poporului din Crimeea. Crimeea nu va păşi pe urmele lui Bandera.
Mai este ceva. Am auzit deja declaraţii de la Kiev cum că Ucraina va adera în curînd la NATO. Ce s-ar fi întîmplat atunci cu Crimeea şi cu Sevastopol? În gloriosul oraş rusesc Sevastopol să fie flota NATO? Aceasta nu ar fi fost o ameninţare iluzorie, ci o ameninţare reală la securitatea Rusiei de Sud. Dacă populaţia din Crimeea nu ar fi votat cum a votat, acesta ar fi fost viitorul nostru. Totuşi, noi nu ne opunem cooperării cu NATO. NATO este o alianţă militară şi nouă nu ne convine să avem o alianţă militară în coasta noastră, pe teritoriul nostru istoric. Pur şi simplu nu îmi pot imagina cum ar fi să ne ducem la Sevastopol să vizităm marinarii din marina NATO. De acord, sunt băieţi buni, sunt minunaţi, dar mai bine să vină la noi în vizită ca prieteni.
Mă doare sufletul să văd ce se întîmplă în Ucraina, să văd suferinţele poporului şi nesiguranţa lor: oare ce o să le aducă ziua de mîine? Ucrainienii nu sunt numai vecinii noştri, ci noi suntem un sigur popor. Kievul este mama oraşelor ruseşti. Avem un strămoş comun: Rusia Kieveană. Nu putem trăi unii fără ceilalţi. Milioane de ruşi şi rusofoni trăiesc în Ucraina şi vor continua să fie acolo în viitor. Rusia le va apăra interesele folosinf mijloace diplomatice şi legale. Dar este în interesul Ucrainei să se asigure că acestor oameni li se repectă drepturile şi li se protejează interesele. Aceasta este adevărata garanţie a stabilităţii şi integrităţii ţării.
(…)
Locuitori ai Crimeei, toată Rusia vă admiră curajul. Voi aţi decis viitorul Crimeei. Am fost foarte apropiaţi aceste zile, sprijinindu-ne unii pe ceilalţi. Am fost solidari cu voi. În asemenea puncte de cotitură istorică se verifică măreţia unei naţiuni. (…)
Politica noastră externă în această chetiune şi-a tras forţa din voinţa milioanelor de oameni in poporul nostru. Vreau să mulţumesc tuturor.
Sigur că ne vom izbi de rezistenţă externă, dar nu aveam de ales. Ne vom apăra oare interesele naţionale sau vom continua să ne retragem, ca în ultimii ani? Unii politicieni din Vest de ameninţă nu numai cu sancţiuni, ci şi cu probleme serioase pe frontul politiciii interne. Aş vrea să ştiu ce au de gînd: să folosească şi la noi o coloana a cincea sau încearcă să ne saboteze economic, în aşa fel încît să provoace tulburări punlice şi la noi? Acestea sunt declaraţii iresponsabile, agresive şi lipsite de respect şi vă asigur că le vom răspunde în consecinţă. Dar nu vom căuta confruntare cu partenerii noştri, nici cu cei din Est şi nici cu cei din Vest. Dimpotrivă, vom căuta să clădim relaţii civilizate, de bună vecinătate, aşa cum se presupune că trebuie să facă toţi în lumea de azi.
Înţeleg poporul din Crimeea, care a pus problema în cel mai clar mod: va fi Crimeea cu Rusia sau cu Ucraina? Suntem convinşi că punînd această întrebare autorităţile au răspuns intereelor profunde ale cetăţenilor. Particularităţile istorice, demografice, politice şi economice din Crimeea ar fi făcut orice altă variantă dor una temporară şi fragilă, cu efecte dezastruoase asupra vieţilor oamenilor. Locuitorii Crimeei au rezolvat tranşant problema, fără jumătăţi de măsură. Referendumul a fost cinstit şi poporul Crimeei a vorbit. Vor cu Rusia. Pentru Rusia urmează o decizie grea. Ce cred ruşii? Ca oriunde, unii cred una şi alţii alta dar în problema Crimeei există o majoritate covîrşitoare. Sondajele de opinie arată că 95% din cetăţeni cred că Rusia are obligaţia de a proteja interesele popoarelor din Crimeea. 83% cred că trebuie să facem asta chiar dacă ne vom strica relaţiile cu unele state. 86% din ei văd Crimeea ca pe un teritoriu rusesc ir 92% din cetăţenii noştri văd necesară reunificarea Crimeei cu Rusia. Concluzie: majoritatea covîrşitoare a cetăţenilor Rusiei şi ai Crimeei vor reunificarea Crimeei cu Rusia. Acum totul depinde de decizia politică a Rusiei, care pote fi luată numai conform cu voinţa poporului – deoarece ultima sursă de autoritate şi legitimitate este voinţa poporului.
(traducere: Gheorghiță Zbăganu)