Despre UNIUNEA EUROPEANĂ

Prin Tratatul de la Roma, din 1957, a fost creată Comunitatea Economică Europeană, denumită ulterior Comunitatea Europeană (CE) și, în final, Uniunea Europeană, prin Tratatul de la Maastricht (1992-2007). Totodată, au fost redenumite și organismele Comunităților Europene (CECO, CE și CEEA): Consiliul Comunităților Europene a devenit Consiliul Uniunii Europene, Comisia Comunităților Europene  s-a transformat în Comisia Europeană și Curtea de Conturi s-a numit Curtea Europeană de Conturi.

Tratatul de la Maastricht este important nu numai pentru că a creat Uniunea Europeană, dar și pentru alte elemente de conținut: a stabilit crearea Uniunii Economice și Monetare, în trei trepte; a înlocuit Politica Europeană de Colaborare cu Politica Externă și de Securitate Comună (PESC); a completat cetățenia națională cu cetățenia europeană; a introdus sistemul codecizional; a îmbunătățit colaborarea în domeniul juridic și al politicii interne, a înființat Oficiul European de Poliție Europol, cu sediul la Haga.

Uniunea Europeană reprezintă ultima etapă a unificării statelor europene prin extinderea cooperării de la planul economic la planul politic și social. Noua structură se bazează pe existența a trei piloni, cu importanță diferită: primul pilon este constituit de Comunitățile europene, al doilea pilon se referă la Politica Externă și de Securitate (PESC) și al treilea pilon constă în organizarea statelor în domeniile justiției și afacerilor interne.

În Parcul Herăstrău există o piațetă, în apropiere de Aleea Trandafirilor, denumită Monumentul părinților fondatori ai Uniunii Europene, care are amplasate, sub forma unui rond, 12 statui de bronz, reprezentând „capetele” fondatorilor Uniunii : Jean Monnet (1888-1979, Franța), Robert Schuman (1886-1963, Franța), Altiero Spinelli (1907-1986, Italia), Alcide de Gaspieri (1907-1986, Italia), Konrad Adenauer (1876-1967, Germania), Walter Hallstein (1901-1982, Germania), Paul-Henri Spaak (1899-1972), Jean Rey (1902-1983, Belgia), Johann Willem Beyen (1897-1976, Olanda), Sicco Leedert Mansholt (1908-1995, Olanda), Joseph Bech (1887-1975, Luxemburg), Pierre Werner (1913-2002, Luxemburg).

Comunitățile Europene s-au extins prin includerea de noi state: în 1973 – Danemarca (inclusiv Groenlanda, care a plecat în 1985 din cauza unui litigiu referitor la drepturile de pescuit); în 1985 – Irlanda și Regatul Unit (care a părăsit UE în 2020), Norvegia a purtat negocieri de aderare, dar norvegienii au respins aderarea, prin referendum; în 1981 – Grecia; în 1986 – Portugalia și Spania; în 1990 –  Germania de Est ca parte a Germaniei Reunite.

Tratatul de la Maastricht a permis și aderarea țărilor din Europa Centrală și de Est. Au urmat: în 1995 – Austria, Finlanda, Suedia; în 2004 – Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia; în 2007 – România și Bulgaria; în 2013 – Croația.

Sunt opt state candidate la aderare: Albania, Islanda, Macedonia, Muntenegru, Serbia, Turcia, Bosnia și Herțegovina, Republica Moldova și Ucraina. Islanda a suspendat negocierile în 2013.

În 2007 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona (2007-prezent), care a adus modificări structurale: a reunit sistemul de trei piloni al UE într-o entitate juridică unică, cu personalitate juridică; a creat funcția de Președinte permanent al Consiliului European și a consolidat poziția Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de securitate.

Astăzi, Uniunea Europeană are 27 de state membre, o suprafață de 4.233.262 km² și o populație de cca. 447 milioane, care vorbește 24 de limbi oficiale.

Documentele oficiale (tratate, legislație) sunt traduse în fiecare dintre cele 24 de limbi oficiale. Comisia Europeană, în activitatea internă, folosește trei limbi – engleză, franceză și germană; Curtea de Justiție a Uniunii Europene – franceza; Banca Centrală Europeană – engleza. Limba engleză este cea mai răspândită limbă în UE (51%, vorbitori nativi și non-nativi), limba germană este cea mai răspândită limbă maternă (16%), cca. 56% dintre cetățenii UE pot conversa și într-o altă limbă decât limba maternă. Pe lângă cele 24 de limbi oficiale, cei 447 milioane de cetățeni vorbesc aproximativ 150 de limbi regionale și minoritare.

Referitor la Religie, Tratatul privind Uniunea Europeană recunoaște „statutul dreptului național al bisericilor și asociațiilor religioase”, precum și al „organizațiilor filozofice și neconfesionale”. Dintr-un sondaj Eurobarometru, din 2015, rezulta: creștinismul este cea mai mare religie din UE – 71,6%: catolici – 45,3%, protestanți – 11,1%, ortodocși – 9,6%, alți creștini – 6%. Cei mai puțini credincioși sunt în Estonia – 16% și Republica Cehă – 19%. Cele mai credincioase state sunt: Malta – 95%, majoritar romano-catolici, România și Cipru – peste 90%, majoritar ortodocși.

Sistemul politic al Uniunii Europene are caracter hibrid, operează prin decizii supranaționale și interguvernamentale și în conformitate cu principiul atribuirii, conform căruia UE poate acționa numai în limitele competențelor care îi sunt atribuite de statele membre prin tratate. Hotărârile  sunt adoptate într-o diversitate de forme, clasificate, în general, în: regulamente, care intră în vigoare imediat, fără măsuri naționale; directive, care necesită implementare în legislațiile naționale și decizii, care se aplică numai persoanelor, companiilor sau unui anumit stat membru.

La nivelul UE, este reglementat Lobby-ul, pentru a se echilibra inițiativele private cu procesul decizional de interes public.

Uniunea Europeană are șapte instituții de decizie: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea Europeană de Conturi. Competența în examinarea și modificarea legislației este împărțită între Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, sarcinile executive revin Comisiei Europene și, într-o măsură  limitată, Consiliului European. Politica monetară a zonei euro este stabilită de Banca Centrală Europeană. Interpretarea și aplicarea legislației UE și a tratatelor sunt asigurate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Bugetul UE este examinat de Curtea de Conturi Europeană. Există, de asemenea, o serie de organisme auxiliare care oferă consiliere UE sau operează într-un anumit domeniu.

• Consiliul European (condus, acum, de Charles Michel) stabilește direcțiile și prioritățile politice generale ale Uniunii prin adunarea șefilor de stat/guvern ai statelor membre. Concluziile summiturilor sale (ținute cel puțin trimestrial) sunt adoptate prin consens.

• Comisia Europeană (condusă, acum, de Ursula von der Leyen), „Gardianul tratatelor”, constă din colegiu de comisari, condus de un președinte ales în mod indirect, care gestionează și conduce serviciul public permanent al Comisiei. El transformă obiectivele consensuale ale Consiliului European în propuneri legislative.

• Consiliul Uniunii Europene (acum, Secretar General este Thérèse Blanchet) reunește miniștrii departamentelor guvernelor statelor membre, care reprezintă partea superioară a legislativului bicameral al UE, iar aprobarea sa este necesară pentru orice propunere de proiect de lege.

• Parlamentul European (condus, acum, de Roberta Metsola) este alcătuit din 705 reprezentanți aleși în mod direct, odată la cinci ani, care formează camera inferioară a legislativului bicameral al UE. Împarte cu Consiliul Uniunii Europene competențele legislative de modificare, aprobare sau respingere a propunerilor Comisiei pentru majoritatea domeniilor legislației UE. Competențele sale sunt limitate la  domeniile în care suveranitatea statelor membre este de interes primar, respectiv, apărare. Alege președintele Comisiei, aprobă Colegiul comisarilor și poate vota pentru a-i îndepărta, colectiv, din funcție. Primele alegeri pentru Parlamentul European au avut loc în anul 1979.

• Curtea de Justiție a Uniunii Europene (președinte, acum, este Koen Lenaerts) asigură aplicarea uniformă a legislației UE și soluționează litigiile dintre instituțiile UE și statele membre și împotriva instituțiilor UE, în numele persoanelor.

• Banca Centrală Europeană (președinte, acum, este Christine Lagarde) este responsabilă pentru stabilitatea monetară a statelor  membre. La 1 ianuarie 1999, s-a lansat moneda ECU, ca monedă invizibilă, și la 1 ianuarie 2002, moneda Euro, în numerar, a înlocuit monedele naționale din unele state membre, s-a creat zona euro, care include 20 de țări.

• Curtea Europeană de Conturi (președinte, acum, este Tony Murphy) investighează buna gestionare a finanțelor atât în ​​cadrul entităților UE, cât și finanțarea UE acordată statelor membre. Pe lângă faptul că oferă supraveghere și consiliere, aceasta poate înainta Curții Europene de Justiție situații  nerezolvate pentru a arbitra orice presupuse nereguli.

În ceea ce privește Politica Externă, prin Tratatul de la Maastricht a fost introdusă oficial Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), coordonată de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate care conduce Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE), acesta corespunzând ministerului de externe și corpului diplomatic al UE. În prezent este Josep Borrell.

Referitor la Forțele Militare, Comunitățile Uniunii Europene nu au fost create și cu scop militar, deoarece s-a considerat că este suficient rolul NATO, 22 de state ale Uniunii fiind membre NATO, celelalte având politici de neutralitate. În urma războiului din Kosovo, din anul 1999, Consiliul European a apreciat că „Uniunea trebuie să aibă capacitatea de acțiune autonomă, susținută de forțe militare credibile, mijloacele de a decide să le folosească și disponibilitatea de a răspunde unor crize internaționale fără a fi necesară asistența NATO”. În acest scop, s-au făcut mai multe eforturi pentru a spori capacitatea militară a UE, cel mai important fiind Procesul „Helsinki Headline Goal”, rezultatul cel mai concret fiind inițiativa grupurilor de luptă a UE, fiecare dintre acestea fiind pregătit să poată desfășura rapid aproximativ 1500 de persoane. Până în prezent, forțele UE, EUFOR, au participat la misiuni de menținere a păcii în lume, din Africa până la Balcanii de Vest și Orientul Mijlociu. Organismele UE care se ocupă de operațiuni militare sunt: Agenția Europeană de Apărare, Centrul European pentru Observații prin Satelit, Statul Major al Uniunii Europene și FRONTEX, creată pentru cooperarea polițiștilor de frontieră naționali care asigură frontierele externe ale UE.

În planul Economiei, Uniunea Europeană a reușit stabilirea unei piețe unice pe teritoriul tuturor statelor membre și, parțial, o uniune monetară, zona euro, în 20 de state. Piața unică reprezintă, în fapt, transformarea Pieței comune creată de Comunitatea Economică Europeană, și exprimă libera circulație a mărfurilor, capitalurilor, persoanelor și serviciilor în cadrul UE.

Am să mă opresc cu informațiile generale, am să detaliez în articolele următoare ceea ce mi se pare  important în organizarea și funcționarea Uniunii Europene, cu referire concretă la modul în care a fost influențată evoluția României de aplicarea specificităților privind  Sistemul politic, Sistemul juridic, Justiția și afacerile interne, Relațiile externe, Economia, Politica socială, Cultura etc.

Din prezentarea anterioară rezultă, în opinia mea și nu numai, că „inima Europei” este Uniunea Europeană, aprecierea se confirmă prin influența pe care această entitate politică, socială și economică o are nu numai asupra statelor europene, ci, din ce în ce mai vizibil, și asupra evoluției la nivel mondial, cauzată de apartenența la organisme internaționale și diversele parteneriate, să spunem, asumate în numele statelor membre. (Am acceptat autodefinirea ca entitate, în fapt mai marii UE evită să precizeze dacă aceasta este o federație sau o confederație, probabil pentru a nu leza, și d.p.d.v. formal, pretențiile naționale. În realitate, UE este o federație deoarece există un sistem de tratate și legi cu aplicabilitate directă pe întregul său teritoriu, interpretate uniform și apărate de Curtea Europeană de Justiție. Reamintesc că tocmai acceptarea pierderii unei părți din suveranitatea națională a fost esența victoriei politice a  lui Schuman asupra voinței lui Charles de Gaulle, care milita  pentru o confederație europeană, la 9 mai 1950. Confederație ar fi dacă cetățenii statelor uniunii nu ar fi legați direct de instituțiile europene, ci de guvernele naționale.)

Dar, Oare chiar este „INIMA EUROPEI”? și recunosc că îmi este, din ce, în ce mai greu să găsesc un răspuns favorabil și cred că aceeași îndoială îi încearcă și pe cei mai înfocați susținători ai Uniunii Europene.

Constatăm, cu părere de rău, că ultimii ani, aducători de crize și dificultăți generalizate, au condus la diminuarea cooperării, a coeziunii,  a democrației, la creșterea egoismului național și la opoziția tot mai crescută a cetățenilor și chiar a unor guverne față de acțiunile Uniunii Europene. Dacă până nu de mult, se vorbea de „Europa Cetățenilor”, unde o mai fi EA? Acum, răsună frecvent voci puternice  care anunță „Dezunirea Europeană”, o fi bine, o fi mult mai rău?

Românul are un proverb – „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”. Nu știu dacă exprimă pragmatism, pesimism, speranță… dar, în cazul nostru, adevărații socialiști cred că există o singură cale – EUROPA CORECTATĂ, ROMÂNIA RESPECTATĂ.

Dacă aceasta este „Inima Europei”, mai puțin sănătoasă și din ce în ce mai bolnavă, totuși, un loc ar trebui să ocupe și România, se vede însă că locul acesta ori este minuscul, ori, mai adevărat, încă nu a fost ocupat. Și asta pentru că iubirea dacă nu este biunivocă nu este iubire, este insuficientă așa zisa „dragostea românilor pentru Europa” (după părerea mea, dragoste clamată de manipulatori) dacă și reciproca nu este adevărată. Și, după cum se poate ușor constat, biunivoca este mincinoasă și înșelătoare, se pare că divorțul s-a produs imediat după logodnă. Hei, ce părere aveți?