Așa cum am încercat să afirm adeseori, verbal sau în scrieri, sunt extrem de preocupată împreună cu un grup de prieteni politici, membri ai Partidului Socialist Român, să caut și, eventual, chiar să găsesc, adevăratele cauze ale „eșecului” societății socialiste românești.
Își pot avea ele originea în – Diferența între teorie și practică sau Distanța dintre declarații și fapte?!!
Am muncit, în acele vremuri, cu toată convingerea că așa este corect și că rezultatele muncii mele, printr-un efect sinergic, vor contribui la mai binele sistemului nostru socio-economic. Și ca mine munceau și credeau mulți. Nu vreau să exagerez sau să idealizez condițiile și atmosfera, nu vreau să ascund dificultățile, nemulțumirile sau eșecurile, dar trebuie să insist, și acum, și ori de câte ori va fi nevoie, că simțeam utilitatea aportului personal și de grup; cu cât era mai greu, uneori de necrezut că vom izbuti, cu atât mai mare era bucuria, chiar mândria de a fi reușit. Astăzi, când vorbești despre satisfacția muncii împlinite, majoritatea tinerilor cred că ești nebun sau, în cazul cel mai bun, te consideră un biet „nostalgic”, un „comunist”, incapabil să înțeleagă, ca ei, că singura rațiune a muncii este banul. Datorez instrucției și educației mele și, în primul rând, influenței tatălui, asumarea patriotismului ca pe un sentiment fundamental. Fără să strig în gura mare, fără să-mi exteriorizez mândria de a fi român, decât atunci când este cu adevărat cazul, ambiția și voința mi-au fost alimentate de acel glas interior care-mi șoptea – „poți, puteți și, mai ales, românii pot!”. Așa înțeleg eu patriotismul în plan individual, de la copilărie până la senectute, să te pregătești la nivelul maxim al posibilitaților tale intelectuale, să muncești cu toată puterea și priceperea, atât în interes personal, cât și în interes general, sau, ca să poată înțelege și unii dintre cei crescuți în capitalismul românesc, să ai în vedere nu numai profitul personal, ci și, dacă te lasă inima, mai mult, profitul social, în vederea satisfacerii nevoilor economice și sociale ale comunității.
Imediat, după 1989, multora dintre noi nu ni s-a permis să prezentăm realitățile, să arătăm ce util ar fi fost poporului român ca multe dintre realizările lui să fie recunoscute și valorificate. Dar, trebuie să recunosc că, de exemplu – în plan economic -, unii politicieni chiar au încercat să atragă atenția asupra modelului economiei sociale de piață, fie el german, suedez sau chiar asupra unui model original. Dar interesele altora au fost mult mai puternice, un model social ar fi putut valorifica „greaua moștenire” și atunci? Cum ar fi justificat odioasele crime ale zilelor loviturii de stat din decembrie 1989 sau cum ar mai fi putut ei continua declararea economiei românești „un morman de fiare vechi” pe care să-l taie și să-l vândă celor interesați să alimenteze alte economii naționale? De altfel, continuă și astăzi preocupările unor specialiști sau politicieni pentru crearea unei economii sociale de piață. Iată, de pildă, o referire din lucrarea „Economia socială: de la afacere la profit social”, realizată de un colectiv, sub coordonarea lui Adrian Rista și a lui Tanas Stanciu, editată de Asociația React, în cadrul proiectului „Investește în oameni!”, cofinanțat cu fonduri europene: „Definiția arată că scopul social se regăsește în fiecare aspect al economiei sociale, indiferent de activitatea desfășurată. Scopul economic este, însă, un mijloc de a ajunge la satisfacerea scopului social. Astfel, deși este văzut ca fiind doar un mijloc, factorul economic este unul necesar, dar nu și suficient pentru a discuta despre economie socială.”
Citesc sau ascult fel de fel de detractori, uneori chiar pretinși istorici, care nu numai că defăimează dar, prin propagarea continuă a răului, ajung chiar să nimicească foste bune intenții sau să ruineze creații palpabile, obținute prin eforturi comune și continue. Apariția celor care nu au făcut mai nimic, nu știu mai nimic sau se fac că nu pricep mai nimic, despre ce, cum și de ce s-a realizat atât de mult în anii socialismului, a ajuns să transforme realitatea în ficțiune și normalul în anormal. De aproape trei decenii, calomnia este singura virtute a propagandei. Socrate spunea: „Când dezbaterea este pierdută, calomnia devine unealta ratatului.” Și ce dreptate are și astăzi! Cu o singură mare deosebire! În vremea lui funcționa așa-zisa democrație (pe care însă el o critica dur, dar nu este momentul să detaliem această problemă). În vremea noastră democrația, care teoretic asigură respectarea drepturilor omului, nu acceptă participarea la dezbateri și a celor care au conceput, condus și realizat ceea ce ei desființează cu aplomb. Sau, dacă în ultimul timp, adică după ce s-a înstrăinat și s-a distrus aproape întreaga avere a românilor, este invitat la discuție și câte un cunoscător, în mod aproape general, atunci când începe să exprime adevărul este întrerupt, jignit, redus la tăcere… cenzurat.
Un vechi proverb latin spune: „Calomniatorilor le e deschisă oriunde posibilitatea de a calomnia.” Eu cred că aici am greșit noi după lovitura de stat! Am crezut că le va fi imposibil să distrugă atât de repede și atât de atotcuprinzător tot ceea ce este românesc, ceea ce noi am construit în timp și cu enorme sacrificii. Iată însă că, și în acest caz, teoria a fost învinsă de practică. Napoleon Bonaparte spunea: „Zece oameni care-și exprimă părerea în public sunt mai puternici decât alte sute de mii care tac”. Este adevărat că nouă ni s-a impus tăcerea, nu am avut acces la mass-media, ca să nu mai accentuez o realitate „nouă”, canalele de comunicare și mijloacele de propagare au devenit mult mai insidioase și așa, marea majoritate, ne-am trezit înșelați, eliminați și rămași în mijlocul unei ruine generale, create de acest nou tip de „război atomic”, pe care nu-l cunoșteam. Vorbim aici, în principal, de un nou tip de influență socială, de manipularea psihologică, prin care s-a reușit schimbarea percepțiilor și manifestărilor celorlalți prin intermediul unor metode ascunse, amăgitoare, abuzive și imorale, pentru realizarea intereselor manipulatorului împotriva intereselor celorlalți.
Dar vaietele și scuzele nu mă caracterizează, așa că încerc să mă desprind de aceste simple constatări și recunoașteri, să revin la întrebări care mă obsedează și poate-i urmăresc și pe mulți dintre cei ce mai au încă o gândire de stânga: S-A GREȘIT? și, dacă răspunsul este afirmativ, UNDE S-A GREȘIT?
Primul răspuns care-mi apare-n minte, aparent și poate chiar superficial, ar fi DIFERENȚA DINTRE TEORIE ȘI PRACTICĂ! Sigur, dintre generoasa teorie marxistă și modul în care au fost concepute programele partidelor socialiste și comuniste, care, așa cum se antepronunțase „învingătorul” Mihail Gorbaciov – „au pierdut lupta cu capitalismul”?!!.
Eu nu sunt filozof de profesie, cred că nu sunt în stare și nici nu i-ar fi util cititorului să mă lansez în elogierea gândirii lui Marx, a lui Engels și a altor filozofi marxiști sau în detalierea teoretică a materialismului dialectic și istoric, a socialismului științific și a economiei politice a socialismului, care au produs o adevărată revoluție în filozofie, în gândirea economică, sociologică și politică. Am convingerea că ar fi necesar ca adevărații specialiști români, fără patimă și parti-pris-uri, să facă mai mult pentru prezentarea, în cunoștință de cauză, a diverselor doctrine politice și, în mod deosebit a filozofiei marxiste, cea pe nedrept contestată și calomniată de cei care vorbesc mult, nu pentru că știu despre ce vorbesc, ci pentru că așa dă bine sau pentru că de asta sunt plătiți. Apar și acum diverse puncte de vedere sau chiar polemici în Revista 22, Dilema veche sau alte mijloace de factură asemănătoare, de mai mare râsul. Tipi de teapa lui Vladimir Tismăneanu sau Horia-Roman Patapievici, copii ai aducătorilor socialismului în România sau vârfuri ale alintaților vechiului sistem, sunt penibili și necredibili în demersurile lor constante de condamnare a doctrinei, a susținătorilor ei și de jignire brutală a poporului român. Eu fac apel la trezirea intelectualilor onești, capabili să distingă binele de rău și să apară cu curaj prin mijloace de comunicare care se adresează unor segmente cât mai largi de interesați. Știu că nu sunt lăsați, că nu sunt acceptați, că sunt jigniți, că sunt umiliți, dar cauza merită și, văzând că unii chiar se iau de piept cu „corifeii”, sunt convinsă că speranța mea se va transforma, nu prea târziu, în realitate.
Bănuind faptul că timpul sau răbdarea nu vă permit să studiați prea multă bibliografie am să exemplific, în continuare, cu câteva opinii pro și contra din cărți și alte materiale publicate în țară și străinătate. Este destul de interesant, indiferent pe ce parte a baricadei vă situați, să vedeți cui îi este frică de marxism și cum se exprimă.
Cred totuși că merită să ascultați și alte opinii, cele care nefiind finanțate sau susținute de puterea poltică, nu-și găsesc locul în mass media. În aceste vremuri, mulți mai cred că „democrația” le permite să judece oricum, să eticheteze orice fără a ști sau a gândi suficient, să nege trecutul și să proslăvească prezentul ș.a.m.d.. Nu m-aș supăra prea tare dacă ar fi vorba numai de tineri, ei sunt formați de școala și propaganda postdecembristă care asta au dorit și asta chiar au realizat. Mai dureros este atunci când unii dintre cei crescuți și formați în aceleași condiții cu mine se situează pe astfel de poziții. Unii pentru că așa cred ei că demonstrează că sunt mari „intelectuali”, alții pentru că dobândesc câștiguri financiare spectaculoase, alții care așa își scuză neputințele și nerealizările, alții… pur și simplu, pentru că așa „dă bine”. Da, despre astea și despre multe altele vom vorbi!
Ceea ce este mai tulburător este modul în care alți istorici, filozofi, sociologi, chiar și economiști și ingineri, din țară, oameni de la care ai putea să ai și oarecari pretenții, se raliază la astfel de „analize” și constatări.
Îmi propun să fac mai multe nominalizări, să vă prezint sub forma unui „serial”mai multe „figuri reprezentative” ale trădătorilor românilor și viitorului lor.
Pentru început, nu pot să nu mă opresc, măcar sumar, la LUCIAN BOIA. Deoarece locuiește într-un bloc din apropiere sunt obligată să-l întâlnesc frecvent și-mi produce, pur și simplu, o puternică repulsie, adică o nestăpânită aversiune, deoarece știu bine cum se manifesta înainte de 1989, atunci când împreună cu soția, erau propagandiști la învățământul politico-ideologic. Acum, de când este sub vraja lui Gabriel Liiceanu și în slujba evidentă a celor ce dictează desființarea trecutului istoric al națiunilor, a devenit expert în negarea a tot și a toate, știute și probate, din toate domeniile, despre poporul român. Brusc îi neagă sau minimalizează pe Eminescu și Grigorescu, pe care-i consideră „niște simple mituri”; discreditează personalități istorice ca Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul sau chiar și armata țării; pe români îi cataloghează drept „frustrați, defecți, incompetenți, neserioși, iresponsabili, incorecți, mahalagii, impostori etc.”; consideră civilizația dacică și originea latină a poporului român drept chestiuni mitologice prin ignorarea izvoarelor istorice, bășcălizând afirmațiile pe această temă ale lui Nicolae Densușianu sau Nicolae Iorga și multe altele. Dacă aveți nervii tari, răsfoiți măcar câteva dintre „operele de căpătâi ale istoricului”, cum ar fi: „Istorie și mit în conștiința românească”, „De ce este România altfel?”, „A cui este Transilvania?”
Își prezintă public o biografie sintetică, din care se reține că, în 1962, a fost admis pe primul loc la Facultatea de istorie (deși nu avea dosar bun, după cum declară, în acelașia an, tatăl său vitreg fiind arestat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale”). În anul 1965 a început colaborarea la revista Viața studențească și a devenit membru al Comisiei pentru studenții străini a Asociației Studenților Comuniști și în anul patru s-a înscris în Partidul Comunist Român. După absolvire, ca șef de promoție a uneia dintre cele mai politizate facultăți, a primit o bursă de studii în Cehoslovacia; la întoarcere, ca asistent universitar la aceeași facultate, s-a înscris la doctorat. În perioada 1970 – 1989 a ocupat funcții în biroul organizației de partid, după cum declară –„când secretar cu organizatoricul, când cu partea profesională, când cu propaganda”. În perioada 1980-1990 s-a aflat în conducerea Comisiei Internaționale de Istorie și Istoriografie și a călătorit mult în strinătate.
În anul 1990 a devenit profesor al facultății de Istorie a Universității din București și în anul 1993, director fondator al Centrului de Istorie a Imaginarului.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia
Sunt multe de comentat, dar eu am numai două întrebări: Dacă a fost dintotdeauna mare anticomunist, așa cum declară, de ce nu a luat nicio atitudine, în anul 1968, față de evenimentele legate de Primăvara de la Praga la care a fost martor, în acea perioadă fiind bursier al profesorului Macurek, de la Brno? și, a doua, Ce servicii aducea organelor de securitate ale statului pentru a obține vizele, în perioada în care era pregătit pentru plecarea în țările occidentale, inclusiv în Statele Unite ale Americii; ce rapoarte și informări făcea la întoarcere, la predarea pașaportului?
Nu înțeleg cum mai poate avea pretenții de istoric, de profesor universitar de istorie, Lucian Boia, care recunoaște că nu caută obiectivitate în istorie, ci numai interpretarea personală a istoriei. Și ca să nu credeți că exagerez, am să vă amintesc câteva titluri postdecembriste și anul primei apariții: Mituri istorice românești (1995), Miturile comunismului românesc (1995), Istorie și mit în conștiința românească (1997), Jocul cu trecutul între adevăr și ficțiune (1999), Două secole de mitologie națională (1999), Mitologia științifică a comunismului (1999), Pentru o istorie a imaginarului (2000), Mitul democrației (2003) etc.
Uneori l-am ironizam pe Adrian Cioroianu, ajuns și el profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității București, pentru „seriozitatea” cu care repetă la finalul fiecărui episod al serialului televizat „5 minute de istorie” – „Nu uitați că istoria rămâne cea mai frumoasă poveste!”. Acum trebuie să devin eu „serioasă”, dacă pe Adrian Cioroianu l-a adus în facultate Lucian Boia, specialistul în imaginar și mituri, atunci la ce te poți aștepta de la ucenic? Ei sunt în fapt promotorii literaturii, a eseisticii și nu a devărului istoric, asta place plătitorilor, asta promovează mass-media.
În octombie 2018, Lucian Boia a fost decorat, cu Crucea de Merit în rang de cavaler a Ordinului de Merit al Republicii Federative Germania, de către ambasadorul Germaniei în România, Cord Meier-Klodt. Cu această ocazie acesta a apreciat cantitatea operei lui Boia, care ocupă „aproximativ un metru de raft”, în biblioteci private, și contribuția sa „la o mai profundă înțelegere asupra României în opinia germană”… „Volumele sale Istorie și mit în conștiința românească și, mai recent, De ce este România altfel? au găsit și la noi mulți cititori interesați, contribuind astfel la aprofundarea relațiilor noastre bilaterale”. Iată cum „demitizarea istoriei naționale” este răsplătită financiar, prin editarea lucrărilor în tiraje mari, și onorific, prin medalii și laude deșănțate, de către colonizatorii noștri recenți, interesați ca poporul român să-și piardă mândria, încrederea și stima de sine. Iată un scurt pasaj dintr-un articol publicat, cu acest prilej, de Ionuț Țene. „De circa 20 de ani, Lucian Boia ne învață prin cărțile sale scoase într-un tiraj suspect de mare că noi românii suntem „altfel”, adică ultimii din Europa: incapabili să iubim occidentul civilizator și interesele țărilor mari care îl compun, că nu suntem democrați, că suntem prea creștini ortodocși, adică bizantini, că Mihai Viteazul nu știa ce face, iar Decebal e o parte a istoriei care nu are nicio legătură cu spațiul nostru, că românii nu sunt democrați și privesc spre Rusia, că suntem incapabili să ne guvernăm singuri, noroc cu austriecii și germanii superiori care ne-au cucerit, exploatat și ‹civilizat› (furându-ne sute de ani resursele), că Iorga și Constantin Noica erau prea naționaliști, că istoriografia noastră e prea optimistă și nu critică trecutul, că grofii în Ardeal erau stăpâni cumsecade, că românii nu s-au bătut cu turcii, că Ștefan cel Mare iubea femeile (și nu bărbații?), că Eminescu era ‹nebun›, că românii nu au cu ce se lăuda în istorie etc. blabla ș.a.m.d. Sigur că după astfel de alegații parafrazate, pentru Lucian Boia a venit și răsplata din partea puterii protectoare Germania, țara care conduce de fapt Uniunea Europeană ca pe un land federal.” (Ionuț Țene, Lucian Boia decorat de nemți pentru că a demitizat istoria românilor?) http://www.napocanews.ro/2018/10/lucian-boia-decorat-de-nemti-pentru-ca-a-demitizat-istoria-romanilor.html
Ați mai auzit, în ultimii ani vorbindu-se despre istorici adevărați ai neamului românesc, să zicem despre Florin Constantiniu, Gheorghe Ioniță, Mircea Mușat, Ion Ardeleanu? Mă mir cum mai rezistă încă Ioan Aurel Pop! El reușește să le țină piept lui alde Boia și Liiceanu, foarte important, mai ales în anul centenarului! Nu vreau să intru în detaliile disputelor istorice, cu atât mai puțin dintre istorici, dar măcar pentru un moment de speranță am să redau un fragment în care-i „rade” pe alde Djuvara și Boia, un fragment din Discursul rectorului Universităţii Babeș-Bolyai, academicianul Ioan Aurel Pop, intitulat „Meseria de istoric la începutul mileniului al treilea”, rostit pe 25 august 2016, în deschiderea primului Congres Național al Istoricilor Români, la care au participat peste 500 de persoane — 450 de istorici din România, Republica Moldova, Ungaria, Serbia, Italia, Austria, Germania, Franța, Israel și Canada, precum și publicul interesat.
„Noi numim printr-o convenție viața oamenilor de odinioară trecut. De fapt, trecutul a fost, pentru cei care l-au trăit, viață intensă prezentă. Până la urmă, toată viața oamenilor devine trecut, orice am face noi și oricum am încerca să ocolim acest curs. Prezentul durează o clipă și apoi devine trecut, viitorul este mereu incert, dar ajunge și el prezent și apoi trecut, astfel încât, iremediabil și ireversibil, dimensiunea cea mai lungă și mai certă la care avem acces (limitat, e drept) este trecutul. Ca urmare, dragostea pentru trecut înseamnă dragoste de viață, iar cunoașterea trecutului este cunoașterea vieții. Aceasta nu înseamnă deloc – cum observa demult o Doamnă a spiritului universal, Marguerite Yourcenar – că trecutul este o vârstă de aur. Nu, fiind viață, trecutul poate să fie frumos și sublim, urât și rușinos sau, pur și simplu, oarecare. A-l cunoaște este o necesitate, iar a-l ignora poate deveni o catastrofă.
Din păcate, trendul contemporan este de ignorare a trecutului omenirii, a experienței de viață a comunităților, mai ales a celor naționale. Motivele sunt multe, de la graba planetei de a se autodistruge prin poluare, dezechilibre, catastrofe naturale etc. până la globalizarea prost înțeleasă și de la ideea că memoria este inutilă până la superficialitate, ignoranță, trivialitate, violență, toate cultivate de forțe mult mai puternice decât ne putem noi închipui. Astăzi se tinde la înlocuirea din sistemul de educație primară și secundară a disciplinelor școlare consacrate și care și-au dat măsura valorii lor în societate (istorie, geografie, botanică, zoologie, anatomie, limbi clasice etc.) prin conținuturi (necesare, fără îndoială) botezate „discipline școlare” („educație pentru drepturile copilului”, „educație antreprenorială”, „educație sexuală”, „educație rutieră”, „educație juridică” etc.). Toate aceste teme din a doua categorie sunt subiecte de cunoaștere de neînlocuit în lumea contemporană, dar ele nu sunt discipline care să trebuiască apreciate de sine stătător și finalizate prin medii școlare! Sau ar putea să fie, la rigoare, dar nu prin eliminarea celorlalte! Învățând istorie, elevul află despre lumi și compară, face cunoștință cu primele legi, constituții, culte religioase, află ce sunt stilurile arhitectonice, deosebește o simfonie de un concert, distinge valorile antice, medievale, moderne, află cum s-au purtat războaie în numele dragostei, al credinței și al bisericii, al libertății, egalității și democrației etc., poate prețui dialogul și informarea, poate evalua răsturnarea ordinii nedrepte dintr-o societate etc. Istoria, ca și alte discipline „învechite” promovau, pe lângă fapte, valori morale, artistice, umane, idei fundamentale generale, strategii de viață; noile „discipline” propuse răspândesc metode și tehnici limitate, cunoștințe de nișă, care se pot învăța de către un om cu inteligență medie în timpul liber sau în cadrul orelor de dirigenție sau prin prisma dexterităților școlare.
Rezultatul acestor demersuri insistente din ultima vreme este crearea de mecanisme umane, de roboți, de marionete ușor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace. Oamenii lipsiți de cultură generală și de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare și să ia decizii în cunoștință de cauză alcătuiesc generația „Google”, generația „Facebook”, generația „SMS” sau toate la un loc! Sunt oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică. Elita clasică a acestei lumi pare abulică, amețită, adormită, fără nerv și fără voință. Aici nu este vorba despre conflictul dintre generații, nici despre mitul vârstei de aur, nici despre nostalgia tinereții, ci de realism. Am fost avertizați demult că „somnul rațiunii naște monștri”. Nu demult, am văzut ciocane distrugând statui mesopotamiene sau bombe nimicind Palmyra! Ar fi bine să veghem cu toții ca toate admirabilele descoperiri și invenții ale lumii contemporane să servească omului creativ și creator, omului cercetător și omului moral, nu omului-robot, distorsionat și manipulat.
Deprecierea istoriei ca disciplină s-a datorat în România unor cauze speciale, cum ar fi derapajele din timpul regimului comunist (când trecutul a fost parțial falsificat, glorificat, alb și imaculat etc.), exceselor naționaliste și protocroniste, denigrării românilor și trecutului lor după 1989 etc. După Al Doilea Război Mondial, noi, românii, am trecut printr-o etapă proletcultistă și internaționalistă (când „lumina venea de la Răsărit” și trecutul nostru nu reprezenta nimic), până prin 1960-1965; prin una mai echilibrată, de recuperare a unor valori naționale, până prin 1975; prin una naționalist-comunistă, până în 1989 și prin una de marasm și incertitudine, de dezorientare și paradox, în ultimul sfert de secol. Pe de o parte, suntem atenționați de unii că istoria noastră începe la Tărtăria, la Cucuteni și la Gumelnița, românii fiind cel mai vechi și mai glorios popor din Europa, că suntem daci curați, de la care romanii ar fi învățat latinește; pe de alta, ni se spune de către alții că nu am fost capabili de nimic de-a lungul vremii, că am fost o masă amorfă, că nu avem valori competitive, că toți istoricii noștri au cultivat nu realități, ci mituri naționaliste rușinoase, că nu suntem nici măcar români, că nu avem în trecut momente referință, că marile personalități ne sunt toate mici, că Eminescu a fost xenofob, iar Coșbuc minor, că Ziua Națională este o eroare etc. Nu este de mirare că, mișcându-ne în acest cadru, am ajuns cu istoria noastră de ocară, că disciplina este pusă sub semnul întrebării, iar slujitorii săi blamați.
Pentru remedierea răului, până se mai poate, trebuie, între altele, ca istoria să rămână o formă de cunoaștere apreciată, respectată și prețuită și, în primul rând, studiată.” http://www.ziaristionline.ro/2016/08/26/djuvara-si-alti-boia-rasi-in-discursul-integral-al-academicianului-ioan-aurel-pop-de-la-congresul-istoricilor-romani-desfasurat-la-ubb-cluj-napoca/.
Ce bine ar fi dacă mai mulți istorici, mai mulți specialiști din diverse domenii, universitari, cercetători științifici și practicieni, și-ar uni eforturile, chiar dacă a devenit aproape utopică recunoașterea și respectarea reciprocă a opiniilor intelectualilor, și și-ar amplifica eforturile individuale de prezentare și respectare a adevărului, a adevărului istoric, a adevărului științific, a oricărui tip de adevăr, dar numai adevăr să fie, căci în România zilelor noastre cea mai mare criză este criza adevărului.
Va urma!!!
Lucia STANCIU
Membru al Biroului Executiv al Partidului Stânga Europeană
26.10.2021