Nu am uitat tema de la care am pornit, dar pentru că singura componentă  concretă a  „operelor anticomuniștilor” (printre care se evidențiază și cei prezentați în primele două episoade) invocă exemple care să ilustreze „răul și criminalitatea comunismului totalitar”, am să mă refer la câteva dintre acestea. Deși sunt cifre fără niciun fel de fundamentare reală, totuși m-am oprit la numărul victimelor, care este impresionat și, pentru cei mai puțin cunoscători, poate fi chiar credibil.

Veți spune poate că am rămas cu o anume revoltă interioară creată de scenariile și minciunile vehiculate în zilele lui decembrie 1989. Poate! Dar, vă întreb: Dumneavoastră ce ați simțit atunci când jurnalista Jeana Gheorghiu ne arăta de la Timișoara cadavre aliniate și ne informa că la Timișoara sunt deja peste 60 000 de morți? Nu vă mai întreb asupra câtor alte atrocități vă informau continuu Europa Liberă, Vocea Americii, Agenția Taniug etc.

Dar realitatea era alta, conform unui raport al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD), dat publicității după aproape 25 de ani, în mai 2014, au murit, în toată țara, 1166 persoane, din care: 271, în perioada 17-22 decembrie; 715, între 22 și 25 decembrie și 113, ulterior.

Iată! Ce s-a făcut atunci continuă cu asiduitate cei din țară, care reiau și dezvoltă păreri ale unora a căror competență și credibilitate sunt la fel de contestabile. Cifrele pe care le prezintă Patapievici nici măcar nu-i aparțin. Sunt preluate din lucrarea „Le livre noir du communisme: Crimes, Terror, Represion” elaborată de Stephane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Andrzej Paczkovski, Karel Bartosek și Jean-Louis Margolin, publicată în anul 1997, în Franța, de Éditions Robert Laffont și, în anul 1998, în România, de Editura HUMANITAS. Observați ce repede s-a mișcat Liiceanu! Lucrarea prezintă un bilanț, distribuit  geografic, al așa-ziselor victime ale comunismului și acreditează ideea unor asemănări între comunism și nazism, ambele fiind considerate sisteme totalitare. Numărul estimat al victimelor comunismului este de 94 milioane, din care: 65 mil. în Republica Populară Chineză; 20 mil. în Uniunea Sovietică; 2 mil. în Cambodgia; 2 mil. în Coreea de Nord; 1,7 mil în Africa; 1,5 mil. în Afganistan; 1 mil. în statele comuniste din Europa de Est; 1 mil. în Vietnam; 150 000 în America Latină și 10 000 în state în care partidele comuniste nu sunt la putere.

Sunt cunoscute și eforturile unor instituții și persoane române pentru prezentarea victimelor, cum ar fi: „Addenda privind represiunea comunistă în România la Cartea neagră a comunismului”, elaborată de Fundația Academia Civică; „Cartea morților din închisori, lagăre și deportări”, coordonată de Romulus Rusan (un inventar a cca. 25 000 de morți din perioada 1945-1989); „Cartea neagră a comunismului scrisă pentru Ceaușescu” de Lavinia Betea; Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, condusă de Vladimir Tismăneanu, Capitolul II, Represiunea.

Și, din păcate, nu sunt numai aceștia. Gașca cunoscută, constituită inițial în cadrul Grupului pentru Dialog Social (GDS), s-a amplificat cu Fundația Academia Civică și alte institute și ONG-uri. Iată cum se prezintă o fundație care consumă resurse fabuloase: „Fundaţia Academia Civică a luat naştere ca urmare a sugestiei Consiliului Europei de a crea o fundaţie care să realizeze şi să administreze proiectul Memorialului Sighet, adoptat de înaltul for internaţional.

La 21 aprilie 1994, Ana Blandiana şi alţi 175 de membri fondatori  au întemeiat Fundaţia Academia Civică, având ca scop general educaţia civică printr-o bună cunoaştere a trecutului apropiat al ţării şi al Europei de Est, şi restituirea astfel a adevărurilor istoriei recente falsificate în anii dictaturii comuniste. Principalul proiect este Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.” http://www.memorialsighet.ro/fundatia-academia-civica/.

Dacă tot a trebuit sa amintesc și de GDS, nu pot să nu mă refer, fie și succint la modul în care a fost creat, de ce a fost creat și cine sunt fondatorii și membrii lui, cei mai vocali. Pentru a se putea declara prima organizație civică constituită legal după căderea comunismului, fondatorii proclamă drept dată a constituirii 31 decembrie 1989, ziua conferinței de presă de la Hotelul Intercontinental, însă data reală a fost 22 ianuarie 1990, procuroarea de caz fiind Lacrima Ciorbea, soția celui ce la scurt timp avea să fie răsplătit cu funcția de Președinte al Confederației Naționale a Sindicatelor Libere și trebuie să recunoaștem că serviciile aduse de cei doi „revoluționarilor” le asigură și astăzi o viață privilegiată. Fondatorii Grupului de Dialog Social au fost ilegalistul Silviu Brucan, agent KGB și MOSSAD, pentru care cred că nu mai este cazul să-mi întinez scrisul, și sociologul Alin Teodorescu, agent dovedit al Ungariei, Primul președinte al GDS, numit imediat Președinte al Fundației Soros, ulterior deputat PSD, Șef al Cancelariei Prim-ministrului Adrian Năstase (perioadă în care Adrian Năstase a fost convins să aprobe reinstalarea la Arad a statuii celor 13 generali austro-ungari vinovați de omorârea a peste 40 000 de țărani români).

La numai câteva zile de la crearea GDS, Silviu Brucan, fac-totum în FSN, le-a aprobat lui Alin Teodorescu și împuternicitului Gabriel Liiceanu preluarea din patrimoniul CC al UTC a unei clădiri impunătoare, proaspăt renovată, situată pe Calea Victoriei, nr.120. iar Andrei Pleșu, Ministrul culturii, pe lângă aprobarea de înscriere la tribunal le-a „dăruit” și subvenționarea activității de către stat. Această corupție oficializată continuă până astăzi, fără ca autodeclarații „justițiari” și opozanți ai „Ciumei Roșii” să roșească vreun moment. De exemplu: la 23.09.2004, prin hotărâre a guvernului, i s-a conferit Asociației „Grupul pentru Dialog Social” statutul de „utilitate publică”; gratuitățile au fost perpetuate și sub conducerea altor politicieni, bănuiți sau dovediți drept „securiști” și luptători cu Ciuma Roșie, ca Mona Muscă și Victor Ponta și… continuă și astăzi.

De altfel, guvernul lui Petre Roman era mobilat cu mulți dintre membrii GDS, unii la cele mai sensibile ministere – Andrei Pleșu la cultură și Mihai Șora la Invățământ, se și spunea că  avem un guvern FSN – GDS. GDS-ul rămâne în istoria posdecembristă ca cel mai influent grup pentru trafic de influență, manipulare și control a întregii vieți politice.

Glasurile cele mai „antisecuristice” și „anticomuniste” ale grupului au fost chiar cele ale informatorilor fostei securități și ale beneficiarilor fostului sistem politic, dacă ar fi să-i reamintesc numai pe Alexandru Paleologu; Gabriela Adameșteanu, dovedită ca sursă a Direcției de Informații Externe; Dan Oprescu, dovedit ca informator abia în anul 2002; Călin Anastasiu, prietenul lui Alin Teodorescu cu care a fondat primul institut de sondare a opiniei publice, IMAS; Mihnea Berindei, fiul istoricului Dan Berindei, nume de cod Sandu și Mircea; Sorin Antohi, nume de cod Valentin, specialist la Universitatea lui Soroș din Budapesta și membru al Comisiei Tismăneanu; preoții turnători Iustin Marchiș și Nicolae Corneanu; Smaranda Enache, fondatoarea Ligii Pro-Europa de la Târgu Mureș; fostul rector al Universității București, Mircea Dumitru și mulți alti agenți ai unor servicii interne și externe, dovediți sau „nedovediți” încă.

Nu pot să nu mă refer și la alți profitori notorii ai vechiului regim: Mihai Șora, angajatul Anei Pauker; Mircea Dinescu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Stelian Tănase, instructor cultural UTC și fiu de activiști; Horia Roman Patapievici, fiul lui Dionisie Patapievici, traducător al Armatei Roșii la Viena și agent NKVD; Anca Oroveanu, fiica lui Leonte Răutu și Andrei Oișteanu, nepotul lui Leonte Răutu; Mariana Celac, sora lui Sergiu Celac, Ministru de externe în guvernul Roman, fostul traducător al lui Nicolae Ceaușescu, fiica primului prefect comunist numit de sovietici la Craiova, informatoare a securității din 1984; Radu Filipescu, nepotul lui Petru Groza; Vladimir Tismăneanu, fiu de ilegaliști și propagandist la „Ștefan Gheorghiu”;  Andrei Cornea, fiul lui Paul Cornea, Secretarul CC al UTM supranumit satrapul ideologic proletcultist al educației românești; Sorin Ilieșiu, propagandist PCR; Rodica Culcer, documentarist la Academia Ștefan Gheorghiu și lucrător la Ambasada SUA la București; Petre Câmpeanu, ilegalist PCR; Teodor Baconsky, fiul poetului proletcultist Anatol Baconsky; Cristian Preda și Alexandru Lăzescu,  activiști comuniști cunoscuți încă din studenție; Monica Macovei, procuror comunist; Andreea Pora, plagiator dovedit etc.

De ce a fost creat cu atâta iuțeală GDS-ul? Foarte simplu! Pentru că având în componență, în mare majoritate, informatori ai securității și lingăi ai partidului comunist, să reprezinte o organizație civică de dreapta sub controlul autorităților. S-a reușit, în acest mod, contracararea formării unei organizații civice independente, care nu ar fi putut fi șantajată sau dirijată conform voinței puterii. (Victor Roncea, GDS, fondat de un agent sovietic și unul maghiar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu I și II), https://evz.ro/gds-fondat-de-un-agent-sovietic-si-unul-maghiar.html,

https://evz.ro/gds-fondat-de-andrei-plesu-si-gabriel-liiceanu-impreuna-cu-un-a.html.

 

Am să fac o paranteză, deși nu aș vrea să le acord prea mare atenție acestora sau altora ca ei, de pildă Luciei Hossu-Longin, fosta secretară a unei organizații de partid la Televiziunea Română, totuși trebuie întrebați măcar câteva lucruri, dacă tot se consideră exponenții adevărului istoric și ai dreptății.

Cine a construit aceste închisori și de ce?

Câte închisori s-au construit în socialism și de ce nu a fost necesar?

Cum s-a comportat regimul monarhist cu comuniștii?

De ce după 1990 au fost desființate, demolate, translatate etc. toate monumentele referitoare la lupta clasei muncitoare, la istoria și realizările partidului comunist?

Iată un singur exemplu de închisoare – Închisoarea Doftana. A fost construită în perioada 1892- 1895, de regele Carol I. Istoria consemnează că regele ar fi preferat, ca loc de reședință, împrejurimile localității Telega. Dar cum în timpul unei plimbări calul său și-a fracturat o gleznă, a considerat că este un semn rău și a hotărât să se construiască acolo o pușcărie, după planurile unui arhitect belgian. A fost supranumită „Bastilia României” pentru că de acolo nu a reușit să evadeze nimeni. Au fost închiși și supuși unor chinuri cumplite țărani răsculați la 1907, legionari, comuniști, anarhiști, pastori, împreună cu hoți la drumul mare și criminali periculoși. Dintre deținuții politici îi amintesc pe: Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, Gheorghe Gheorghiu Dej, Emil Bodnăraș, Nicolae Ceaușescu, Gheorghe Apostol, Ștefan Foriș, Alexandru Moghioroș, Gheorghe Pintilie, Grigore Preoteasa, Chivu Stoica, Richard Wurmbrand (pastor) etc. Închisoarea Doftana a funcționat până în anul 1940, a fost grav avariată de cutremurul din acel an. În anii socialismului a fost transformată în muzeu, iar după 1990 a fost lăsată să se ruineze, tocmai pentru a nu se mai prezenta regimul crunt pe care l-au suportat deținuții comuniști.

Și fiindcă tot vorbim de monumente, nu mă refer la întruchipări de personalități, ci la cele care ilustrează momente importante ale unor perioade istorice, de exemplu la Monumentul muncitorilor tipografi măcelăriți la o mare manifestație muncitorească, organizată de socialiști la 13 decembrie 1918, care era amplasat pe Calea Victoriei, lângă Palatul Telefoanelor și care a fost demolat, pe vremea primarului Videanu, iar pe acel loc a fost construit Hotelul Novotel. Sintetic, evenimentele petrecute la câteva zile de la marea unire au fost următoarele. Muncitorii tipografi din capitală au încetat lucrul pentru a obține salarii mai bune, ziua de muncă de 8 ore etc. și s-au îndreptat spre Ministerul Industriei și Comerțului. Li s-au alăturat și muncitori din alte fabrici bucureștene scandând „Jos armata! Jos regele! Trăiască republica!” O delegație a muncitorilor a cerut permisiunea să li se dea voie să manifesteze prin fața palatului Regal ca să-i amintească regelui Ferdinand că în martie 1917 dăduse un ordin de zi în care promisese trupelor că după război vor primi pământ, pâine și libertate, dar la întoarcere nu găsiseră nici măcar cenușă în vatră. La intrarea în Piața Teatrului Național, forțele de ordine comandate de generalul de poliție Ștefănescu și de șeful garnizoanei București, generalul Alexandru Mărgineanu, cu autorizarea prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, au deschis focul. La primul foc au căzut 87 de persoane, printre care femei și copii. Au fost arestați și  schingiuiți sute de muncitori, membri ai mișcării sindicale și ai Partidului Socialist. Ion Gh. Duca, membru al guvernului, scria că poliția „a arestat pe toți fruntașii mișcării și i-a bătut atât de crunt, încât unul dintre socialiștii mai de vază, Frimu, a murit peste câteva zile de pe urma rănilor dobândite”. Aceștia au fost apărați în instanță de avocații socialiști Constantin Titel Petrescu, Constantin Mille, Radu Rosetti, Toma Dragu și N.D. Cocea.

Aceeași soartă au avut, după 1990, multe alte monumente, de pildă Monumentul eroilor ceferiști din 16 februarie 1933, din Parcul Gării de Nord. Tot Videanu l-a demolat, chipurile ar fi vrut să distrugă și parcul pentru a construi o parcare. Dar a distrus numai monumentul, care însă a fost refăcut de Partidul Alianța Socialistă, acum denumit Partidul Socialist Român. Sau Monumentul Răscoalei de la 1907, care a fost mutat dintr-o zonă de interes, intersecția Obor, în Parcul Florilor, undeva prin Pantelimon (habar nu am unde se află și probabil ca mine foarte mulți alți bucureșteni).

Și ar mai fi și o altă întrebare. Dacă tot investiți în memoriale, de ce nu construiți și un memorial al victimelor capitalismului instaurat începând cu anul 1990?

Iată ce scria, nu de mult, Tudor Octavian, „Normal ar fi ca la Sighetu Marmaţiei să fie deschis şi un Memorial al victimelor capitalismului. S-ar putea ca acesta să trebuiască a fi mai mare şi mai întristător decât memorialul victimelor comunismului. În definitiv, comunismul a făcut victime în rândul celor care n-au vrut să accepte, fie şi cu preţul vieţii, că ideea comunistă e mai bună decât ideea capitalistă. De ce ar accepta că e mai bun capitalismul, cei – tot mulţi – cărora nu le-a picat deloc rău ideea comunistă? Capi­talismul ne face oameni liberi, ne redă dreptul la opţiune? Da, dar pe un vapor care merge unde vrea cârmaciul. La ce-i folosesc libertatea şi dreptul la opţiune muncitorului căruia nu i se dă şi din ce să aleagă?”

Tudor Octavian, Jurnalul Național, 21 aprilie 2009, http://jurnalul.ro/editorial/memorialul-victimelor-capitalismului-504912.html.

Sunt multe de comentat, dar închei paranteza. Revenind la GDS și Fundația Academia Civică, aceștia, individual, în grupuri mai mici sau mai mari, sunt foarte vocali și sentențioși, deși sună ca o nucă găunoasă, nu pierd niciun prilej pentru a-și evidenția unitatea și susținerea reciprocă. Iată un exemplu recent, să-i fi văzut pe toți cum îi sorbeau din ochi pe vorbitori, în timpul conferinței cu tema Cauzele succesului comunismului în secolul XX, din 12 decembrie 2017, organizată la Teatrul Național București, de Fundația Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței – în parteneriat cu Fundația Hanns Seidel (Hanns Seidel Stiftung, HSS, este constituită la Munchen, în anul 1967, se declară fundație politică independentă, dar este apropiată idealurilor Uniunii Creștin-Sociale din Bavaria și ale Uniunii Creștin-Democrate din Germania). Și cine era „eroul” auditoriului? Chiar Thierry Wolton, un ziarist francez, cu pretenția de a fi scris „Istoria mondială a comunismului”, formată din trei volume: „Călăii”, „Victimele” și „Complicii”, ultimul fiind publicat chiar în toamna lui 2017. Dacă sunteți curioși, cred că este suficient să citiți interviul publicat de Cristian Pătrășconiu, în Revista 22, din  09.01.2018 și o să vă lămuriți despre ce este vorba. Eu am să redau prima întrebare și răspunsul, sper, ca apoi, să-mi dați dreptate: „Călăi – Victime – Complici. Este aceasta o triadă suficientă pentru a înțelege, în profunzime, ce a fost comunismul?” „Eu așa cred… Din punctul meu de vedere, secolul comunist, care este de fapt secolul al XX-lea, poate fi, convingător, explicat prin aceste trei elemente. Câtă originalitate și câtă suficiență!!! Nu s-a format și nu a trăit într-o țară fostă socialistă, nu se bazează pe o documentare profundă și cuprinzătoare, nu apelează la comparații referitoare la evoluția acestor state în capitalism, în socialism și, din nou, în capitalism, nu exprimă poziții majoritare, nu prezintă rezultatele unor evaluări realizate în baza unui set de criterii obiective ș.a.m.d., dar stabilește, fără drept de contestare, că numai „comunismul” (în care a trăit probabil numai mintea lui, pentru că noi nu cunoaștem încă o societate care să fi ajuns în comunism) este întruchiparea răului mondial.

Ce bine ar fi dacă mai mulți istorici, mai mulți specialiști din diverse domenii, universitari, cercetători științifici și practicieni, și-ar uni eforturile, chiar dacă a devenit aproape utopică recunoașterea și respectarea reciprocă a opiniilor intelectualilor, și și-ar amplifica eforturile individuale de prezentare și respectare a adevărului, a adevărului istoric, a adevărului științific, a oricărui tip de adevăr, dar numai adevăr să fie, căci în România zilelor noastre cea mai mare criză este criza adevărului.

Când am auzit că Oxford Dictionary din Marea Britanie și SUA au ales drept cuvântul anului 2016 tocmai cuvântul post-adevăr, am înțeles cât de mică este lumea și cât de asemănătoare. POST-ADEVĂR se definește ca „referire la sau în circumstanțe în care fapte obiective sunt mai puțin influente în formarea opiniei publice decât apelarea la emoție și la convingeri personale”. Prefixul „post” indică „momentul în care conceptul specificat a devenit neimportant sau irelevant”. Deci, ce mai contează dovezile, expertizele, datele statistice, analizele experților etc.? Adevărul devine o vorbă goală în fața impresiilor, prejudecăților, emoțiilor, părerilor! Suntem în situația de a contesta orice, dar nu pentru a revela adevărul, ci pentru că „așa cred eu” sau „convingerea mea este că…” ș.a.m.d.

Deși termenul apăruse încă din anul 1990, el a atras atenția abia în anul 2016 din cauza frecventei lui manifestări cu privire la referendumul pentru BREXIT și la campania electorală a lui Donald Trump. Aceste două evenimente politice majore au demonstrat cât de puțin contează cifrele, realitățile și cât de importante sunt părerile, prejudecățile, emoțiile, propaganda. Ceea ce este mult mai grav decât practicarea post-adevărului este atitudinea față de adevăr, când părerea devine adevăr cei ce demonstrează și susțin adevărul sunt ironizați, blamați, îndepărtați.

În acest hățiș, creat de democratizarea  informației, este dificil ca majoritatea să găsească drumul drept, tentația de a păși pe o cărare alăturată este puternică, satisfacerea tentației este mult mai facilă decât căutarea certitudinii.

Oare se mai poate face ceva? Greu de răspuns! Datoria noastră, a celor pe care școala sau doar școala vieții ne-au învățat să iubim adevărul ascuns sau la vedere, relativ sau obiectiv, istoric, științific  sau artistic, rămâne să-l căutăm și să-l transmitem. Să urmăm sfatul lui Nicolae Iorga: „Adevărul este pretutindeni, dar nu-l recunoaște decât cel care-l caută.”

Cert este că în lupta noastră pentru adevărul politic nu suntem singuri. Încercările unora pentru prezentarea „crimelor comunismului” nu rămân fără replici.

Voi prezenta în episodul următor două lucrări, publicate imediat după apariția „Cărții negre a comunismului”, respectiv „Cartea neagră a capitalismului” („Le livre noir du capitalisme” publicată la Editura Le Temps des cerises, Paris, în anul 1998 la câteva luni de la apariția „Cărții negre a comunismului”) și „Cartea neagră a colonialismului, secolele XVI – XXI: de la exterminare la pocăință” (Le livre noir du colonialisme. xvie-xxie siècle : de l’extermination à la repentance, editată de Editura Robert Laffont, Paris, în anul 2003).

 

Lucia STANCIU

Articol scris de ing. Lucia Stanciu

vicepreședinte al Partidului Alternativa Socialistă

Vizualizari: 949 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *