Am început, cu articolul publicat anterior, un ciclul denumit generic – DESPRE „ROMÂNII” TRĂDĂTORI AI ROMÂNILOR – pe care îmi propun să-l susțin cu exemplificări, cu opinii pro și contra din documente, cărți și alte materiale publicate în țară și străinătate. Este destul de interesant, indiferent pe ce parte a baricadei vă situați, să vedeți cui îi este frică de marxism, socialism, comunism etc. și cum se exprimă aceștia.
Dacă în primul text m-am oprit la „istoricul” Lucian Boia, al doilea exemplu, așa cum probabil și bănuiți, este al nu mai puțin „celebrilor” – Pleșu, Liiceanu și Patapievici – și, pentru că nu merită să citiți prea multe din scrierile lor, pentru că ideile sunt aceleași, fixe și puține, mă opresc la cartea „O idee care ne sucește mințile”, publicată de Editura HUMANITAS, în anul 2014, o adunătură de texte, conferințe sau fragmente din lucrări publicate anterior, să zicem o chintesență a secrețiilor urât mirositoare ale minților lor sucite. Și, deși eu nu vorbesc, în mod uzual așa, este o reacție la greața fizică pe care mi-a produs-o insistența cu care Liiceanu se referă la trecutul apropiat cu variațiuni la cuvintele „pute” și „a împuți”.
Apărută din spaima autorilor față de interesul tot mai crescut al tinerilor români sau al multor intelectuali străini față de socialism și comunism, încercarea de a le „răsuci” mințile este cel puțin lamentabilă și sigur neconvingătoare. Argumentele, ce apar destul de rar, sunt simple sloganuri, mai pompos spus „truisme”, inoculate, în mare parte, tot de către ei, opiniei publice, cu care însă, după părearea mea, nu pot reuși să fie convingători nici în fața celor necunoscători, darămite a celor care au mai citit câte ceva despre sau din filozofia marxistă și au mai și trăit în sistemul socialist.
Prefața, scrisă de autori, începe cu un citat din Churchill, 1946, ,,De la Marea Baltică la Adriatica, de la Szczecin la Trieste, o cortina de fier a coborat peste Europa” și pledează impotriva separării, ce există încă, a memoriei europene, „Coborârea cortinei de fier a identificat Europa cu Occidentul; ridicarea ei a restrâns Europa la Occident; cât timp toată memoria europeană s-a refugiat în Occident (după căderea cortinei de fier), esticii s-au identificat cu memoria occidentală; iar când memoria europeană a fost redusă la memoria occidentală (dupa ridicarea cortinei de fier), esticii au inceput să simtă că în memoria noii Europe nu există o memorie est-europeană (și aceasta este noua cortina de fier a memoriei)… Autorii acestei cărți au plecat de la ideea că divizarea memoriei europene este o consecință inevitabilă a inexistentei unei memorii comune. Iar cheia regăsirii unei memorii comune stă în gestionarea memoriei comunismului. Așa cum cheia primei unificări europene a fost învingerea fascismului și memoria comună care a rezultat de aici, cheia celei de-a doua unificări europene a fost prăbușirea comunismului și memoria comună care ar fi trebuit să rezulte de aici. Insă comunismul nu a fost învins (s-a prăbușit singur), iar memoria comunismului nu a devenit comună, e încă flotantă și bântuie ca un strigoi Europa.”
Ar fi necesar și lăudabil ca memoria est-ului să fie redată cu obiectivitate și simț al măsurii personale, cu bune și cu rele, ca toate amintirile unei perioade nu prea îndepărtate, dar, ca de fiecare dată, când vorbim de câțiva povestitori, cum sunt și cei în cauză, aceștia se referă numai la vremea „comunismului”, cu toate că toți am trăit numai în vremea socialismului, și fac eforturi pentru generalizarea și impunerea impresiilor și simțirilor proprii.
Primul apare Andrei Pleșu cu textul „A treia zi a comunismului?” care, după părerea mea, este și singurul ce merită parcurs. Este vorba de Conferința susținută pe 10 iulie 2007 la Școala de Vară de la Sighet și publicată în Romulus Rusan (ed.), Școala Memoriei 2007, Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, Fundația Academia Civică, 2008, pag. 60-87. După cum precizează autorul, titlul este sugerat de titlul unei cărți a antropologului și omului politic francez Emmanuel Terray – Le Troisième jour du communisme, Arles, Actes Sud, 1992 -, căruia i-a adăugat semnul întrebării. Și, de fapt, acesta exprimă sensul dezvoltărilor lui Pleșu, cum de un tip de valoarea intelectuală a acestuia și alții ca el au rămas constant devotați marxismului, până la finalul vieții? Terray pleacă de la faptul că așa cum Isus a înviat a treia zi după înmormântare, așa o să învie și comunismul după ce a fost lovit în 1989.
Pleșu caută explicația formării gândirii de stânga a tânărului Terray în repulsia ce i-o crease politica colonială a Franței sau în impresiile formate de unele lecturi, de tipul: „Lagărele de muncă ale lui Stalin alterează demnitatea comunismului la fel de puțin cât alterează inchiziția demnitatea creștinismului.” – André Malraux; cărțile lui Troțki „Istoria revoluției ruse” și „Revoluția trădată” sau „Anti-Dühring” a lui Engels. Ca reacție la „Franța hidoasă” a perioadei 1950-1960, a plecat în Africa, unde a lucrat ca antropolog la Institutul de etnologie al Universității din Abidjan, capitala economică a Republicii Coasta de Fildeș. S-a întors în Franța, în anul 1968, a devenit maoist, apoi s-a angajat în lupta pentru drepturile muncitorilor care lucrează clandestin în Franța. Este, în continuare, convins că marxismul, cu o mică reformare, rămâne o ideologie valabilă. Andrei Pleșu s-a întâlnit cu Emmanuel Terray, chiar în anul 1992, la Berlin, a încercat un dialog polemic pe tema cărții abia apărute dar s-a lovit de furia autorului. Pleșu se forțează să demonstreze că această atitudine este, de fapt, justificarea unor astfel de militanți politici față de viața și lupta lor. Expune păreri asupra crezului și acțiunilor pe care ar trebui să le întreprindă un om de stânga în diverse etape ale vieții, constată mai marele interes pentru marxism în Vest decât în Est, îi ironizează pe cei care consideră că comunismul este o idee bună dar prost aplicată, atacă doctrina declarată „umanistă” ca având un „imens coeficient de violență fizică” deoarece, în principal, filozofia marxistă susține că sistemul capitalist trebuie distrus și nu reformat, respinge analogia ce se face între comunism și creștinism. Încearcă un portret al celor seduși de comunism, dar concluzionează că nu este nimic de făcut în invers. Și întrebarea inițială – Cum se poate ca oameni politici de stânga să rămână consecvenți crezului lor până la moarte? – rămâne fără răspuns.
Bucuria mea este că Emmanuel Terray îi susține pe Jean-Luc Mélenchon și le Front de Gauche, considerați în Franța ca reprezentând Stânga Radicală, despre care spune „Si les valeurs de la gauche, c’est le refus de l’ordre établi, la recherche de l’égalité, l’idée qu’il n’y a pas d’ordre sans justice, et que toute injustice est un désordre, indiscutablement, Mélenchon et le Front de Gauche sont les porteurs des valeurs de la gauche classique”, adică „Dacă valorile stângii sunt refuzul ordinii stabilite, căutarea egalității, ideea că nu există o ordine fără dreptate și că toată nedreptatea este o tulburare, fără îndoială, Mélenchon și Frontul stângii sunt purtătoarele valorilor stângii clasice”. Poate vă veți întreba, de unde până unde această bucurie? Ei bine! Jean-Luc Mélenchon a reprezentat le Front de Gauche, respectiv stânga radicală din Franța și, la ultimele alegeri prezidențiale, a obținut procente nesperat de mari (17%), iar partidele care constituie Frontul făceau parte din Partidul Stânga Europeană, în a cărei conducere se regăsesc și Lucia și Dumitru Stanciu, ca reprezentanți ai Partidului Socialist Român. Cât de mică este lumea Domnule Pleșu!
Următoarele două texte îi aparțin lui Gabriel Liiceanu: „O idee care ne-a sucit mințile”, publicat inițial pe site-ul Contributors.ro în 29 aprilie 2014 și „Gânduri despre comunism”, despre care spune „Am strâns aici, sub acest titlu tematic, fragmentele disparate existente în Ușa interzisă (2002), în Întâlnire cu un necunoscut (2008) și în interviul cu Cristian Pătrășconiu din Estul naivităților noastre (2013)”. Nu-mi propun să comentez prea mult pentru că nu găsesc idei demne de comentat, este o înșiruire de răutăți, minciuni, invective, pe care le proliferează cu orice prilej și în orice situație. „Pute” și „a împuți” fiind termenii cu care-și caracterizează viața. „Ce a însemnat comunismul”… „o împuțire inefabilă a fiecărui atom de viață” sau „Pe șleau, mi-au împuțit viața”.
Dar pentru a vă lămuri, mai bine am să redau câteva fragmente.
„Toată copilăria mi-a fost bântuită de povești cu copii furați carora li se sucește un picior și sunt puși să cerșească. O minte sucită prin tortură ideologică este o minte care nu mai calcă drept. E o minte care a pierdut mersul ordonat al minții și orientarea către adevăr.” De ce așa o minciună? Am copilărit în aceeași perioadă cu Liiceanu, n-am auzit vreodată o astfel de gogomănie și nu am văzut cerșetori cu un astfel de defect, în socialism cerșetoria nu era un fenomen. Este o minciună pentru că transferă în trecut una din realitățile dureroase ale capitalismului postdecembrist, cum tot o realitate este și actuala sucire a minților prin tortura ideologică practicată de el și semenii lui.
La capitolul minciună intră și următorul „truism”, „Istoria de dinainte de 1990 a născut o societate de bișnițari, de combinagii, de oameni care ‹se descurcă›, care trăiesc viața ca pe un aranjament perpetuu.” Oare? Nu cumva capitalismul crează o astfel de societate? Nu cumva asta este societatea pe care o proslăvește Gabriel Liiceanu, societatea aranjamentelor, chiar el, prin marea afacere de preluare și transformare a Editurii Politice în Editura HUMANITAS, metamorfozându-se în unul dintre „combinagii”, oameni care ,,se descurcă”, desigur împreună cu Andrei Pleșu, pe atunci Ministru al Culturii?
Și pentru asta las pe alții să vorbească: „Primul act de corupţie de după Revoluţie pare să fi fost comis de Andrei Pleşu, care, în calitate de ministru al Culturii, prin Ordinul 82/20 februarie 1990, a desfiinţat Editura Politică şi a înfiinţat Editura Humanitas, căreia i-a transferat şi întreg patrimoniul Editurii Politice! Şi pentru că Gabriel Liiceanu a fost ‹oropsit› de comunişti, i-a dictat acestuia şi un salariu de aproape 6.000 de lei.
Documentul de mai sus a fost ascuns pînă acum opiniei publice, el nefiind niciodată publicat în Monitorul Oficial, deşi toată lumea ştie că, practic, Gabriel Liiceanu a fost împroprietărit de statul român cu un patrimoniu foarte valoros la vremea aceea.
În acest fel, se poate spune că, prin grija fostului ministru al Culturii, Andrei Pleşu, startul unei competiţii ce avea să înceapă curând între edituri a fost ‹furat› de acţiunea celor doi prieteni.
Patrimoniul Editurii Politice era format din spaţiile situate la nivelul IA din Casa Scânteii, precum şi mijloacele fixe şi mobile existente la acea dată. Nimeni nu a spus niciodată câţi bani erau în contul celei mai bogate edituri din România, ştiindu-se că Editura Politică era chiar editura PCR!
La foarte scurt timp, Gabriel Liiceanu a devenit chiar proprietarul Editurii Humanitas, implicit al patrimoniului preluat de la fosta Editură Politică.” Ion Spânu, 26 martie 2013, https://www.cotidianul.ro/andrei-plesu-l-a-cadorisit-pe-gabriel-liiceanu-cu-tot-patrimoniul-editurii-politice/.
Este de la sine înțeles de ce este Liiceanu așa de obedient și susținător al celor ce-i mușamalizează continuu înșelăciunile, fie el Traian Băsescu, fie Codruța Koveși și cine o mai urma…
Revin la textele lui Liiceanu, aflate în această discuție, unul dintre cuvintele sale preferate este „lichea” și iată ce spune: „Care e funcția, lichelei într-o societate comunistă? Răspunsul este legat de însăși esența acestui sistem; pentru că în comunism licheaua e secretată de această esență. Și care este esența comunismului? Răspuns: nivelarea. Cu excepția reprezentanților nomenclaturii și a celor aflați în slujba ei, restul populației trebuie să arate la fel: de la aspectul exterior (cum se îmbracă, în ce tip de locuințe stau, ce manâncă, ce venituri au) și până la tipul de gusturi, plăceri și aspirații.” … „Majoritatea cărților pe care le-am publicat mai târziu în seria ,,Procesul comunismului” le-am citit mai întâi la Heidelberg în anii ’80…”
Bine, Bine! Păi atunci dumneavoastră nu sunteți tot o lichea sau poate doar ați fost o lichea? Cum ați putut scăpa de „nivelare” și ați primit o bursă de studii Humbold, în anii 1982-1984, la Heidelberg, ca și Andrei Pleșu? Nu sunteți în stare să declarați adevărul?!!! Dar pot să apelez la o similitudine. Și soțul meu, în aceeași perioadă, a candidat la o bursă de aceeași însemnătate, fiind asistent universitar la Institutul Politehnic București. După o perioadă mai lungă, după ce câștigase concursul, perioadă în care a fost pregătit de un lucrător al securității statului pentru a se putea descurca în noul mediu socio-politic, i-a fost respinsă plecarea. Motivul oficial a fost că nu prezintă suficiente garanții privind revenirea în țară, aveam apartament și autoturism proprietate personală, dar nu aveam copii, bineînțeles din cauze medicale. În realitate, a refuzat în mod constant să coopereze mai mult decât i se părea normal, i se cerea să facă periodic informări privind comportamentul colegilor de catedră, ceea ce el a respins întotdeauna cu vehemență. Dumneavoastră ce compromisuri ați făcut? Cum de au acceptat „lichelele” să scăpați de „nivelare”? Cum ați câștigat „cursa cu obstacole”? Sau poate și asta intră tot la capitolul șanse? Pentru că o parte din momentele foarte bune ale vieții din socialism le treceți la capitolul șanse.
„Cum evaluez eu cele patru decenii pe care le-am trăit în comunism ca viață a mea? Trebuie să recunosc că am avut câteva șanse. Prima este că viața mea nu a fost ruptă în două, așa cum s-a întâmplat cu viața părinților mei. Nu am cunoscut un ,,înainte” și un ,,după”, nu am cunoscut conflictul dintre ele, disperarea de a fi pierdut, în a doua parte a vietii, normalitatea ei…
A doua mea șansă a fost de a fi reușit să-mi construiesc o nișă înlăuntrul noii lumi în care mă născusem, în fapt o modalitate de a evada din ea. Am avut mare noroc că Lenin spusese ,,Învățați, învățați, învățați!”, așa încât, o vreme cel puțin, faptul de a fi avut un dosar prost (veneam dintr-o familie de ,,burghezi” și nu eram membru de partid) a fost compensat de cel de a fi fost șef de promoție la facultate și de a fi putut astfel ajunge într-un institut de cercetare al Academiei. Ceea ce a însemnat timp. Timpul meu, timpul de care puteam dispune după cum voiam, a fost marele capital al vieții mele în cele patru decenii de care vorbim.
A treia mea șansă a fost că am început să public și să exist cultural în perioada Ceaușescu, și nu în cea a lui Gheorghiu-Dej. Dacă aș fi fost cu zece ani mai vârstnic și aș fi făcut aceleași lucruri pe care le-am făcut începand cu anii ’70, aș fi făcut neîndoielnic parte din lotul Noica-Pillat.”
Observați! Liiceanu nu îndrăznește să meargă la braț cu adevărul. Ceea ce consideră el „șanse”, erau de mult timp normalități. Cu sau fără „dosar”, cu sau fără carnet de partid, mulți au fost admiși la Facultatea de Filozofie, au devenit cercetători științifici, au studiat postuniversitar, au devenit doctori în știință, au publicat, au beneficiat de burse în străinătate ș.a.m.d. Măcar să fi spus că cele două cărți de căpătâi, pe care și-a construit imaginea ulterioară, au fost publicate tocmai în perioada pe care o critică cu duritate: Jurnalul de la Păltiniș, în anul 1983 și Epistolar, în anul 1987, ambele la Editura Cartea Românească.
Dar să trecem la ultimul text al cărții „O idee care ne sucește mințile”, este al lui Horia – Roman Patapievici, are titlul „Memoria divizată Reflecții asupra comunismului: efectele lui și defectele noastre” și „a fost scris pentru a fi rostit ca <dinner keynote address> la încheierea conferinței Dreams of Total Power: Dictators and Dictatorships in the Twentieth Century, organizată la Boston College în 18 martie 2013”.
Încă de la început atacă universitățile occidentale interesate de prezentarea lui Marx, Engels și Lenin: „Dacă ideile dictatorilor fasciști nu se mai bucură azi decât de aprobarea unor grupuri marginale, minoritare, pe care legea fundamentală a majorității țărilor le menține cu vigilență într-o stare de marginalitate aflată la limita legalității, ideile dictatorilor comuniști sau socialiști se bucură de o largă simpatie publică și beneficiază atât de promovare academică, cât și de sprijin legal internațional, în numele drepturilor omului.”…
„Anul trecut a apărut în Statele Unite, la una dintre cele mai prestigioase edituri universitare, o ediție comentată a Manifestului partidului comunist – o lucrare a lui Marx și Engels din 1848. Editorul a scris o introducere, în care reușește performanța de a nu cita nici una dintre criticile clasice aduse ideilor economice, sociale și politice prezentate în Manifest. Mai mult, bibliografia, toată, este stângistă și favorabilă fie socialismului în general, fie direct comunismului. Nici măcar un singur critic liberal sau conservator al marxismului nu a fost pomenit, iar cercetătorii comunismului care se întâmplă să fie și anticomuniști, cum e de pildă Stephane Courtois, sunt tratati drept neoconservatori”…
„Sunt autori care și-au făcut o carieră de vedete universitare din resuscitarea <ipotezei comuniste>. Se discută, în universități, cu o mare seriozitate morală, despre raționalitatea testării din nou, în condiții noi, a <ipotezei comuniste>”.
De asemenea, Patapievici îi acuză pe toți cei care nu interzic simbolurile comuniste, inclusiv Comisia de la Veneția care, printr-o rezoluție din 8 martie 2013, a condamnat interzicerea simbolurilor comuniste în Republica Moldova care contravine art. 10 și 11 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în primul rând dreptul la exprimare.
Încearcă, cu orice mijloace, să demonstreze similitudini între fascism și comunism, cel mai grav mi se pare modul în care prezintă „crimele comunismului”.
„Un profesor de istoria Rusiei din Australia, întrebat de mine la cât evaluează, pentru studenții săi, crimele comunismului sovietic, s-a arătat mirat, spunând că această discuție nu intră în atenția cursului său. Nu puțini universitari occidentali își manifestă deschis regretul că regimurile comuniste s-au prabușit. E drept, universitarii care să nege frontal crimele comunismului sunt rari. Dar cei care le ignoră cu îngăduință sunt puzderie. Simpatia față de ideile comuniste sau socialiste constituie regulă. Excepția este respingerea lor netă. Ar trebui sa fie invers.”….
„Invocând caracterul pretins modernizator al comunismului ori ideile sale pretins generoase ori un pretins bilanț global pozitiv al realizărilor sale sociale, mulți progresiști, poate că bine intenționați, preferă să treacă cu vederea faptul că regimurile comuniste au ucis în două generații o sută de milioane de oameni: asta înseamnă cam 4 500 de oameni pe zi, adică 190 de morți pe oră, adică 3 oameni transformați în cadavru în fiecare minut – și nu o singură dată, un singur minut, ci minut de minut, oră de oră, zi de zi, timp de 60 de ani, fără întrerupere. Vă puteți imagina un asemenea monstruos munte de cadavre?”
Despre ce mormane vorbește acest măscărici, cu ifose de intelectual? Ce atu-uri îi conferă tupeul de a învârti vorbe, de a ataca și condamna vechea și noua stângă, de a născoci cifre apocaliptice, de a-și ascunde trecutul și, mai ales, de a ascunde greșelile și crimele trecutului și actualului capitalism, inclusiv ale capitalismului românesc. Care este numărul crimelor din România asupra țăranilor, muncitorilor și comuniștilor?
Dar pentru că Patapievici nu este singurul care încearcă să-și „fundamenteze opiniile”, să ilustreze „răul și criminalitatea comunismului totalitar”, cu cifre fără niciun fel de fundamentare reală, dar care sunt în măsură să sensibilizeze o parte dintre cititori și ascultători, voi încerca, în următoarele texte să exemplific tema cu lucrări pro și contra, publicate în ultimii ani.
Lucia STANCIU
Membru al Biroului Executiv al Partidului Stânga Europeană