Înainte de a prezenta mica mea dezbatere cu privire la perversitate și pervers cred că ar fi nimerit să mă explic în fața eventualilor mei cititori de ce mă frământă asemenea probleme.

Asistăm, în ultima perioadă, la o furibundă propagandă promonarhie condusă, printre alții, de un predicator de doi bani, de la o televiziune pe măsură, stimulat din belșug, de cei interesați, prin ungerea cu lacrimile scurse din ochiul dracului. Însoțit de o ”gașcă bine formată”, mă rog, așa crede el, răspopitul, cosmetizat cu o spoială ridicolă de cultură (el nu poate citi cursiv un înscris), clefăie, zi și noapte, laudele sale penibile la adresa unei instituții perimată și respinsă tot mai pragmatic de istorie. Monarhia, alternativa la mizeria politică pe care o trăim, care se prezintă poporului român, este, de fapt, o haină mâncată de ”moliile” timpului și devenită, astfel, nu numai inestetică ci și nefuncțională. Atrag atenția că aceasta este părerea mea și nu doresc să o impun nimănui. Alături de răspopit mai ”zbiară”, în corul promonarhie, un individ, cu nume de condiment alimentar, fost profesor de științe sociale înainte de decembrie 1989. Pe ”condiment” am avut nefericirea să îl cunosc înainte de marea revoluție capitalistă din decembrie 1989. Eu eram un tânăr asistent universitar, descendentul mai multor generații de țărani neaoși. Eram un tânăr cam ”nesupus” și cu un comportament un pic prea rebel pentru timpurile acelea. ”Condimentul” ne preafericea, atunci, cu ceea ce știa el despre comunism și vă mărturisesc că știa multe și era foarte laudativ. În ultima perioadă constat că același ”om” a umplut rafturile unei librării, respectabilă de altfel, cu ”producțiile” sale anticomuniste, de data aceasta. În fond este dreptul său și, mai ales, meritul său să o facă. Aș spune ”jos pălăria” și nu aș mai cârcoti dacă nu aș avea două îndoieli. Prima ar fi aceea că se prezintă într-o postură exact opusă celei în care era înainte de decembrie 1989. Fiind ”doctor”, pe cinstite, în ale filozofiei mă indoiesc că nu-l ”cunoaște” domnia sa pe Aristotel, profesorul lui Alexandru cel Mare (Machidonul). Or, Grecul ne atrăgea atenția că în orice proces de comunicare trebuie să avem în vedere trei aspecte: ethos, logos și pathos, dacă dorim să contăm. A doua îndoială o am în legătură cu ”pathosul” cu care ”condimentul” lovește în Istoria neamului meu. Și, uite așa, am ajuns eu să gândesc despre ”condiment” că este o ”bulearcă” umană de ”adaos alimentar”.

Acestea fiind zise să revin la problema perversității și a perversului. Pentru că pe mine mă citesc, mai ales, cei care nu s-au spetit prin cele universități, am să fac, pentru început, câteva precizări, făcând apel la dicționarele pe care le am prin preajmă. Conform acestora, perversiunea reprezintă schimbarea binelui în rău cu scopul de a corupe iar perversul este cel corupt, depravat, imoral. Tot din aceste surse de adevăr mai aflăm că perversiunea este o consecință a oportunismului, adică a atitudinii lipsită de principialitate a unor persoane care adoptă și aplică, după împrejurări, principii și purtări diferite pentru a-și putea satisface interesele personale sau, mai pe românește, pentru bani. Dacă ne străduim, mai aflăm că schimbarea convingerilor și purtării cuiva, în funcție de împrejurări și interese se mai numește și cameleonism.

Așadar, am fost, întotdeauna, adeptul prezentării Istoriei României așa cum a fost ea. Nu sunt pentru ștergerea sau ascunderea anumitor aspecte. Dacă ele s-au petrecut și au produs efecte, bune sau rele, este bine ca toți locuitorii acestei țări să le cunoască chiar dacă această cunoaștere le face sau nu plăcere. Este bine să cunoaștem orice contribuție lăudabilă a ROMÂNIEI la istoria omenirii și, tot la fel, este bine să cunoaștem și să dezaprobăm orice fapte reprobabile ale poporului român, dacă au fost. Nu sunt adeptul ideii de a-i culpabiliza pe oameni și de a-i pune să plătească pentru greșelile înaintașilor. Solidaritatea între generații ar fi în acest fel prost înțeleasă. Sunt adeptul decontului la zi și nu al celui retroactiv. Mai sunt adeptul respectării ”până la sânge” a dreptului de autor. Mai există, la ora actuală, mari relizări în România moștenite din perioada socialismului. Să luăm, de exemplu, Casa Poporului, denumită în mod pervers ”palatul parlamentului”. Se ascunde, în mod voit și condamnabil, adevărul cu privire la geneza acestui monument de arhitectură spunându-se că este realizarea poporului român. Așa este dar de ce același popor român, după 1989, nu a mai realizat nimic ? Cine-mi poate spune de ce s-a tăiat din cartea de ”istorie alternativă” perioada reprezentând a doua jumătate a secolului XX ? Ce idiot își arogă dreptul să facă acest lucru ? La ordinul cui ? Poate pentru ”victorioșii” postdecembriști actualele monumente de arhitectură sunt căsoaiele țigănești cu turnulețe ori imobilele de mare prost-gust, așa-zise vile, cu care a fost împânzit de către protipendada capitalistă teritoriul României contemporane ?

După alegerea noului Președinte al României, am asistat, cu revoltă, la una dintr primele intervenții ale ”guristei” sale (prezentată în mod pervers ca purtătoare de cuvânt ) căreia ”îi puțea a comunism” ( să mă ierte cititorul ) tot ce a întâlnit în Palatul Cotroceni. Această neica-nimeni care nu a legat două paie pentru România și care nu are alt merit decât acela de a fi purtat, în campania electorală, portretul lui ”Gustav cel de fier” zis și ”Ghinion”, această giurumea, zic, își permite să abordeze poporul român cu o condescendență de Gore Pirgu.

N-aș vrea să închei fără să atrag atenția că impostura, adică omul nepotrivit la locul nepotrivit, este un alt păcat care favorizează perversitatea. Și, văzând eu,astăzi, atâta impostură și perversitate mă întreb: ce ”VIITOR DE AUR” mai are ROMÂNIA?

Articol scris de dr. Dumitru Stanciu

dr. Dumitru Stanciu

Profesor universitar, Universitatea Politehnică București. Reprezentant al Partidului Alternativa Socialistă și membru al Biroului Executiv în Partidul Stânga Europeană. Preşedintele fondator al Asociaţiei de Prietenie România-Cuba.

Vizualizari: 1241 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Valea Jiului în agonie

    În volumul lui David Kideckel România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, tradus în […]