De peste trei decenii trăim în gruparea socială a demolatorilor.
Nu pot s-o numesc societate pentru că nu avem interese, valori și scopuri comune, o numesc grupare socială doar pentru că ocupăm aceeași zonă geografică și suntem supușii aceleiași conduceri politice.
Teoretic, demolarea poate fi privită ca o etapă a evoluției, ca o acțiune pozitivă al cărei scop este pregătirea unui spațiu în vederea modernizării. Din păcate, etimologic, prin demolare nu se înțelege numai dărâmarea fizică a unui element în vederea amplasării unei noi construcții sau amenajări de orice fel, demolarea se referă și la compromitere – de la compromiterea unei persoane până la compromiterea unui sistem politic – sau la distrugere în orice plan – de la cel profesional până la cel social.
În decembrie 1989, urmare unei criminale lovituri de stat, majoritatea românilor s-au trezit peste noapte transformați din constructorii unei Românii moderne și independente, în locuitorii unei Românii a demolării și demolatorilor de pretutindeni.
Ce ar putea să ne spună un președinte de stat responsabil, în cazul în care ar prezenta Starea Națiunii, la peste trei decenii de capitalism? Ar trebui să interpreteze o imagine a demolării, demolarea tuturor domeniilor vieții politico-economico-sociale, începând cu rolul statului și încheind cu nivelul de instrucție și educație al tinerilor, ca să nu ne mai referim la imaginea externă a coloniei România și la exodul emigranților săi.
Nu-mi propun să analizăm demolarea economiei, a învățământului și științei, a sănătății, a nivelului de trai, a armatei, a politicii externe etc. și nici să apelez la comparații cu țările foste socialiste care au suportat ca și noi „terapia rapidă” a trecerii de la socialism la capitalism, recomandată de „doctorii” occidentului, dar care, în orice clasament, ne devansează la toți indicatorii.
Pentru că suntem în apropierea unei zile înscrisă cu roșu în istoria României, 16 Februarie 1933, am să încerc să vă incit să meditați puțin la DEMOLAREA ISTORIEI POPORULUI ROMÂN, la campania constantă pentru ștergerea din mintea celor care au apucat să învețe o istorie aproape completă, a unei perioade de dezvoltare a României, perioada socialistă și, mai grav, la anularea din istorie a perioadei 1945-1989 sau prezentarea ei caricaturizată, mincinoasă și defăimătoare.
Modalitățile de manipulare, din ce în ce mai sofisticate și mai agresive, se dovedesc a fi extrem de influente și eficiente, în mod special asupra noilor generații și asupra maturilor mai puțin instruiți sau mai ușor influențabili. Situăm aici, pe primul loc, alături de rolul nefast al mass-media, maniera în care sunt concepute manualele de istorie și nu numai, și modul în care cadrele didactice acceptă să mistifice adevăruri, să ponegrească munca de peste jumătate de secol a 23 de milioane de români, să minimalizeze sau să anuleze locul pe care îl ocupa, în acea perioadă, România în lume, să ignore succesele politicii externe și respectul de care se bucurau diplomații, oamenii de știință și cultură pe plan internațional, să calomnieze personalități istorice care au asigurat independența provinciilor române sau au pregătit unirea acestora și câte și mai câte nerozii impardonabile. Ar fi suficient să vedem cum este prezentată Revoluția de la 23 August 1944, în cazul în care nu a fost înlocuită cu Revoluția din decembrie 1989, sau dacă nu cumva au fost șterse definitiv referirile la „lupta de clasă sau la suferințele țărănimii și muncitorimii în perioada antebelică și interbelică”!!!
Dușmănia și incorectitudinea continuă în lumea culturii și nu am să mă refer la ce se scrie sau se descrie despre oamenii și evenimentele socialismului. Am să merg pe urma unor lucrări importante ale artelor plastice – tablouri, gravuri și monumente – excluse din muzeele, expozițiile sau spațiile urbane, nu numai din orașele în care monumentele patrioților români sunt înlocuite cu ale ocupanților maghiari, sași și ce or mai fi fost ei, ci chiar din capitală, sediul democrației capitaliste.
Iată, luăm ca exemplu ilustrarea Răscoalei țăranilor din 1907: au fost scoase de pe simeze toate tablourile celebre ale lui Octav Băncilă sau Iosif Iser, probabil sunt aruncate în depozitele Muzeului Național de Artă dacă nu vor fi fost deja valorificate de „colecționarii întreprinzători”; Muzeul Țăranului Român și Muzeul Satului nu dețin nici un document sau un exponat inspirat de acest moment, iar Muzeul Național de Istorie mai are numai câteva exponate nesemnificative; Monumentul din Piața Obor a fost dezafectat, în anul 2003, și după mari presiuni, a fost amplasat, în anul 2007, în Parcul Florilor din cartierul Pantelimon, departe de viața agitată a orașului. Singura noastră consolare rămâne cartea, chiar dacă nu se mai tipăresc operele celor care au descris viața cruntă a țăranilor în perioada antebelică – Coșbuc, Vlahuță, I.L.Caragiale – cărțile se mai pot procura din anticariate. Vă mai amintiți lucrarea lui Caragiale „1907 din primăvară până´n toamnă”? și Caragiale nu era comunist!!!
Am putea avea și un motiv de „mulțumire”, Muzeul Național de Istorie păstrează documentul care atestă poziția Ministrului de interne Ion I.C. Brătianu față de evenimentele din 1907, transmisă prefecților: „Vă rog ca de îndată ce veți avea timpul să trimiteți o situație generala a revoltelor ce au avut loc în județul ce administrați, arătând caracterul lor, distrugerile sau omorurile ce s-au comis, precum și represiunile ce s-au făcut. Veți indica în mod special locurile în care mai sunt tulburări, cele în care sunt temeri de răzvrătiri și cele ce par complet pacificate. Vă atrag încă o data atențiunea asupra absolutei necesități de a se reprima chiar din primul moment în modul cel mai energic orice bandă care ar comite acte de violență sau incendiu.
Veți atrage atențiunea asupra reprimărilor energice ce se fac în județele Vlașca, Teleorman si Dolj, invitând populația rurală să fie calmă și să nu ne impună grava sarcină de a executa represiuni de aceeași natura. Ministrul Brătianu”.
Dar cum ar putea fi prezentate faptele înaintașilor chiar de către cei care și-au creat un titlu de glorie ca „Noi suntem urmașii lui Brătianu”, care dintre Brătieni nu contează, toți au fost la fel.
Cel puțin la fel de condamnabilă pentru actuala clasă conducătoare este poziția față de toate mișcările muncitorești și rezistența maselor în vremea monarhiei: greva și manifestația a peste 600 de muncitori tipografi din 13 decembrie 1918 cărora li s-au alăturat și alți muncitori bucureșteni, reprimată sângeros din ordinul aceluiași Ion I.C. Brătianu ajuns Prim-ministru, la prima tragere au căzut 87 de persoane printre care femei și copii, au fost arestați și schingiuiți sute de muncitori și conducerea sindicatelor și a Partidului Socialist, I.C. Frimu a murit din cauza rănilor suferite; greva a peste 6000 de mineri de la Lupeni din august 1929, soldată cu 68 de morți și 200 de răniți; greva muncitorilor ceferiști din februarie 1933, soldată cu 7 morți, mulți răniți și 2000 de arestați.
Drept „recunoștință”, Monumentul muncitorilor tipografi, care era amplasat pe Calea Victoriei, lângă Palatul Telefoanelor, a fost demolat din ordinul Primarului Adriean Videanu (nu mutat sau translatat) pentru a face loc Hotelului Novotel.
Tot același Videanu, a demolat și Monumentul eroilor ceferiști din Parcul Gării de Nord pentru că intenționa să dezafecteze parcul pentru a face loc afacerilor imobiliare. Șansa a făcut ca să afle repede Partidul Socialist Român, pe atunci Partidul Alianța Socialistă, care l-a refăcut și veghează la menținerea lui și la onorarea periodică a acelui evenimentului istoric.
Veniți împreună cu noi, la fiecare 16 februarie, să omagiem jertfa muncitorilor ceferiști!
Lucia STANCIU
12 februarie 2024