Decembrie 1989. Un Thermidor à la roumaine

Miercuri 20 decembrie la Clubul Socialiștilor tema dezbaterilor a fost conferinţa lui Claude Karnoouh, cu titlul

Un Thermidor à la roumaine

Gheorghiţă Zbăganu.  Claude Karnoouh este un antropolog francez care care s-a îndrăgostit de România. Ştie româneşte şi a făcut cercetări în România chiar înainte de 1989. A fost declarat persona non grata şi expulzat –  una din numeroasele greşeli ale fostului regim. După 1990 s-a întors în România şi a avut o activitate ştiinţifică şi didactică de excepţie. Politic, a fost mereu ceea ce se numeşte „om de stînga” – adică de partea celor exploataţi şi oprimaţi, niciodată de partea asupritorului. O vreme a avut şi o rubrică la „Dilema” – cînd revista îşi respecta cît de cît numele.

Articolul care stă la baza conferinţei dumnealui este o comparaţie dintre căderea rapidă a regimului Ceauşescu şi căderea iacobinilor din iulie 1794, Thermidor înseamnă iulie. În complicata istorie a Revoluţiei Franceze au fost  mai multe etape care s-au succedat cu o viteză ameţitoare. Un personaj central a fost Maximilian Robespierre, care a fost liderul Comitetului Salvării Publice în timpul Terorii dintre anii 1793 – 1794. Situaţia era complicată: război cu coaliţia regilor, răscoale interne (Vandeea şi Bretania), regalişti, maximalişti (cordelierii, sans culoţii), minimalişti (girondinii), sabotaje din partea popilor, a ofiţerilor, a nobililor. Robespierre a încercat să păstreze echilibrul: i-a ghilotinat şi pe maximalişti (Hebert)  şi pe „indulgenţi” (Danton, Desmoulins) şi a reuşit să stopeze anarhia. Ca să stopeze campania de decreştinare a creat o sărbătoare a „Fiinţei Supreme” la care a participat şi a fost aclamat. La 7 mai (18 floreal) părea să fie în culmea gloriei. Peste două luni şi jumătate cei care l-au aclamat s-au întors împotriva lui. a fost arestat, şi la 28 iulie, el şi Saint Just au fost ghilotinaţi. Nu l-a apărat nimeni. Iulie se numea în calendarul republican „Thermidor”. A urmat reacţiunea thermidoriană.  Cu Ceauşescu a fost şi mai rău. De la încheierea Congresului 14 al PCR (24 noiembrie) cînd el părea să fie în culmea gloriei şi pînă pe 25 decembrie cînd a fost asasinat la Tîrgovişte a trecut exact o lună.

Pentru istorici cuvîntul Thermidor a ajuns să însemne faza în care puterea este pierdută de revoluţionari şi pendulul istoriei se întoarce în poziţia iniţială.

Adică, în cazul României înapoi la capitalism şi subdezvoltare.

……………………….

Acum, iată textul lui Claude Karnoouh

Acest text a fost scris imediat după căderea comunismului real, în versiunea sa românească, şi a apărut în „Le Monde libertaire” (numărul din 16 ianuarie 1990), fiindcă niciunul dintre marile cotidiane franceze „de referinţă” n-a vrut să-l publice… Am fost în acele zile ţinta criticilor severe venite din partea unora dintre colegi, care mă acuzau de coluziune ideologică cu regimul (sic!). N-am considerat că e necesar să le răspund, părându-mi mult mai potrivit să las la murat aceste „suflete neîntinate” în zeama somnului dogmatic şi a moralei lor de sclavi. Dacă am decis să-l republic în România este pentru că citesc de câteva zile în „Adevărul” o serie de articole care, fără precauţii, dezvăluie faptul că prăbuşirea comunismului s-a realizat printr-o lovitură de stat moşită cu ajutor din URSS (cf. ultimului număr, din 21 octombrie 2009: „Agenţiile străine de spionaj implicate în prăbuşirea lui Ceauşescu”).

Iată nişte dovezi în plus. Împotriva doxei epocii, analiza mea era justă şi bazată pe o logică raţională, mai ales că eram un cunoscător al ţării, al istoriei sociale, culturale şi politice a acesteia. Un singur exemplu îmi e de ajuns pentru a proba neghiobia jurnaliştilor occidentali: cum aş fi putut eu crede că oamenii din Timişoara, în majoritatea lor ortodoxişti şi naţionalişti, s-au ridicat umăr lângă umăr să apere un pastor calvin maghiar?!… Era (este şi azi) din păcate imposibil, iar suita evenimentelor petrecute în martie 1990 în Transilvania, în special la Târgu-Mureş, a demonstrat-o fără alte iluzii. Aş putea să mai furnizez asemenea exemple, însă cititorul va judeca argumentele avansate de mine în preajma acelor zile sângeroase, culminate cu scena shakespeariană a execuţiei Ceauşeştilor (în solitudinea cuplului prezidenţial, în fermitatea Elenei înaintea acuzatorilor era, într-adevăr, ceva care-mi amintea de sfârşitul lui Robespierre sau al lui Saint Just…).

În trei emisiuni „Vent d’est et informations syndicales” [Vântul de est şi informaţii sindicale], ale „Radio libertaire”, din zilele de 24 şi 30 decembrie şi 7 ianuarie 1990, făcusem o analiză a evenimentelor din România în termeni de complot – opunându-mă vulgatei mediatice de moment care-i tot dădea cu „revoluţia populară”. Astăzi, numeroase articole din presa română (1), franceză şi internaţională, şi mai doar două texte de atunci, apărute în „Le Nouvel Observateur” (2), confirmă teoria complotului şi se nu mai contenesc să-i măsoare străfundurile, aşa încât am ajuns să vorbim de „revoluţia populară” ca de un adevărat Thermidor.

Dacă stenograma reuniunii ţinute în seara de duminică, 17 decembrie 1989 de Biroul Executiv al Comitetului Central (în ajunul vizitei lui Ceauşescu la Teheran), publicată în „România liberă” şi în „Le Nouvel Observateur”, se dovedeşte autentică, nimeni nu mai poate evita interpretarea evenimentelor de atunci în termenii unei lovituri de stat.

Această stenogramă arată că şeful statului şi al partidului îi ceartă violent pe ministrul de Interne (Postelnicu), pe ministrul Apărării (generalul Milea, care va fi executat în noaptea de joi spre vineri, 22 decembrie) şi pe şeful Securităţii (generalul Vlad) fiindcă nu-i duseseră la îndeplinire ordinele în cazul Timişoara. Mai exact, Ceauşescu îi acuza că nu concentraseră soldaţi adevăraţi şi securişti în centrul oraşului răsculat, în locul câtorva detaşamente de intervenţie dotate cu bastoane şi gloanţe oarbe. Aşa încât masacrul din duminică 17 decembrie seamănă mai degrabă cu un montaj mediatic abil, orchestrat de agenţiile de presă şi de posturile de radio iugoslave, maghiare şi sovietice (specializate în difuzarea mesajelor alarmante).

Iar cadavrele afişate pe ecranele televiziunilor din întreaga lume sau în paginile publicaţiilor nu erau decât nişte corpuri sustrase din camera de autopsie ori cadavre dezgropate din groapa comună a unui spital şi aranjate frumos pe pânză albă (3). Să nu uităm declaraţiile lui B. Kouchner şi cele ale responsabililor organizaţiilor umanitare, care se amestecau şi ele în chestia numărului de victime, arătând că schimbarea de regim nu se întâmplase fără pierderi. Pe scurt: dacă se număraseră 4 800 de morţi la Timişoara, trebuia să le fie adăugate alte 25-30 000 de răniţi! Nu se mai punea deci problema unei revoluţii populare, ci a unui război civil între facţiunie militare posesoare ale artileriei grele şi ale forţelor aeriene. Nimic din toate acestea însă. În 22 şi 23 decembrie 1989, telegramele agenţiei Tass semnalau lupte cu armament greu lângă Braşov: în timp ce jurnalistul de la „Le Monde” făcea bilanţul morţilor, el numără 61 de morţi (civili, soldaţi şi securişti) şi 120 de răniţi; la Cluj erau 20 de morţi, niciun mort la Iaşi, Târgu-Mureş, Ploieşti şi Piteşti.

La Bucureşti, nimeni n-a zărit pe vreun ecran de televizor pe vreunul din faimoşii pretorieni ai regimului sau armamentul lor apocaliptic. În schimb, s-au ghicit ici colo câte un trăgător singuratic, scuipând câteva gloanţe, şi lumea a strigat: uite Armata, uite miliţienii, uite civilii antrenaţi (?) cum ne seceră! În vreme ce inşii de pe stradă treceau fără probleme ori se holbau la aşa-zisele gloanţe ca la fântâni arteziene. În două zile, regimul omnipotent, susţinut şi protejat de o armată aşa-zis uriaşă de pretorieni şi de o poliţie politică feroce, a căzut ca un castel de cărţi de joc. Numai că, nu demonizând era Ceauşescu vom ajunge într-o zi s-o înţelegem.

Există şi alte elemente care pledează în favoarea loviturii de stat. Iată unul dintre ele: în filmul (prezentat la FR3) uneia dintre primele şedinţe ale Consiliului Frontului Salvării Naţionale îl descoperim, alături de şeful său, Ion Iliescu şi de primul ministru P. Roman, pe generalul Ardeleanu (şef al trupelor antitero din Securitate) şi pe inginerul Voicu (specialist însărcinat, în cadrul Securităţii, cu protejarea imobilelor şi a subteranelor Comitetului Central şi a Palatului prezidenţial). Un indiciu şi mai frapant încă este fuga solitară a şefului statului şi a soţiei acestuia. Dacă ar fi fost cazul unui război civil între o facţiune a armatei, populaţie şi Securitate, şeful statului n-ar fi fugit singur, abandonat de acoliţi, într-un elicopter al forţelor aeriene (nici măcar într-unul al Securităţii…) pentru a ateriza la 40 de kilometri de Bucureşti şi a fi arestat pe loc. Un război civil arată altfel (v. asedierea oraşului Panama City de către paraşutiştii americani sau bombardamentele din Beirut).

În România, n-a fost cazul. Încă o dovadă, şi n-am pretenţia că le-am epuizat pe toate, e cronologia zilei de vineri 22 decembrie 1989, zi încheiată cu fuga lui Ceauşescu. La orele 10.30, şeful statului fuge cu elicopterul, iar un sfert de oră mai târziu, P. Roman, însoţit de un grup de studenţi, pătrunde în clădirea Comitetului Central, considerat până atunci o fortăreaţă a Partidului şi a Securităţii. Între timp, Iliescu sosea la Radio-Televiziune, unde poetul Mircea Dinescu anunţa căderea comunismului şi fuga „tiranului”. Ciudată sincronizare pentru ipoteza unui război civil… Şi încă: disidenţii intraţi azi în Frontul Salvării Naţionale (fie ei foşti capi comunişti, fie intelectuali) erau înainte supravegheaţi îndeaproape şi permanent de Securitate: zi şi noapte poliţişti în civil, echipaţi cu talky-walky-uri de plimbau pe lângă domiciliile lor, interziceau accesul vizitatorilor şi urmăreau cel mai mic pas al locatarilor. Dacă ar fi fost cazul unui război civil, nimeni nu mai înţelege de ce disidenţii n-au fost executaţi, o dată pentru răzbunare şi, în al doilea rând, pentru pune în dificultate instalarea puterii viitoare prin suprimarea elitelor sale politice şi culturale. Or, ca prin farmec, imediat după anunţarea căderii lui Ceauşescu, securiştii care îi păzeau pe disidenţi s-au evaporat, spre marea surpriză a prizonierilor. Interviurile date de pastorul Tökes (4) şi Dan Petrescu (5) sunt exemplare, în acest sens: după anunţarea căderii şefului statului la radio, amândoi se aşteptau să fie imediat executaţi.

O analiză a background-ului Consiliului FSN oferă un nou indiciu a cărui pertinenţă a fost subevaluată de presa occidentală, chiar dacă autorităţilor române persistă în a o proclama emanaţie spontană. Cu toate acestea, o cunoaştere precisă a celor întâmplate cu puţin înainte de căderea regimului ar aduce informaţii în plus în favoarea teoriei loviturii de stat şi ar pune în altă lumină relaţia dintre realegerea triumfală a lui Ceauşescu la Congresul al XIV-lea al PCR (ţinut între 22 şi 23 noiembrie 1989) şi prăbuşirea regimului o lună mai târziu. În numărul din 22 septembrie 1989, revista „Lupta”, publicaţie a emigraţilor români în Franţa, tipărea un memoriu intitulat „Poporul român e în grevă generală”, semnat de un oarecare „Front al Salvării Naţionale” (6), material care, cu o lună înainte fusese citit la postul de radio „Radio Europa liberă” din München

Textul avansa argumente ale unei critici a situaţiei din România în spiritul unui comunism reformist, dezavuând deriva hipernaţionalistă, izolaţionismului şi incapacitatea administrării economice şi sociale a ţării. În concluzie, memoriul deplângea fragilitatea rezistenţei populare româneşti, atomizarea societăţii şi soluţia grevei implicite.

În condiţiile slabei coalizări sociale din România, schimbarea de regim ar fi implicat un complot care, pentru a reuşi fără probleme, trebuia să antreneze o reţea de complicităţi extinsă până la instanţele superioare ale statului, ale Armatei şi Securităţii. Dovadă: sorgintea politică a figurilor dominante ale Consiliului FSN. Toţi aceşti indivizi mâncaseră, mai mult sau mai puţin, la masa puterii în timpul regimului ceauşist. Sigur, Iliescu stătea pe tuşă din 1971, dar Brucan (fost ambasador în SUA), Celac (fost diplomat şi interpret personal al lui Ceauşescu), Mazilu (fost reprezentant la ONU), Militaru (fost colonel de Securitate, condamnat la moarte în 1980 pentru spionaj şi salvat de intervenţia sovieticilor) sau Roman (fiul unuia dintre fondatorii Securităţii, în 1948) n-au abandonat corabia decât în ultima clipă…

Toţi aceşti bravi soldaţi ai Salvării Naţionale acordaseră credit deplin şi participaseră la punerea în practică a programului PCR din 1965 până în 1989: industrializare şi urbanizare forţată, autosuficienţă statală, identitate naţională expusă până la caricatură într-un proces de mitologizare etnografică şi istorică. Între 1964 şi 1975, acest program s-a bucurat de succesul şi legitimarea populară, mai ales după ce N. Ceauşescu proclamase, la sfârşitul lui august 1968, refuzul României de a participa la invadarea Cehoslovaciei, alături de armatele Pactului de la Varşovia. Prin această decizie, Ceauşescu a câştigat încrederea mai multor membri ai elitelor naţionaliste, proaspăt ieşiţi din închisori în 1962, şi a motivat intrarea multor tineri intelectuali în Partid. Mai mult încă: declaraţia de independenţă a lui Ceauşescu, apreciată de ţările occidentale, a permis redresarea coeziunii naţionale – pierdute în timpul comunismului prosovietic al lui Gheorghiu-Dej (mort în 1964).

Programul ceauşist a întrunit adeziunea intelectualilor numai până în 1972-1973, când partidul a transmis informaţia că independenţa în politica externă nu antrenează şi autonomia grupurilor sociale care ar dori desprinderea de ochiul vigilent al Partidului. Divorţul intereselor ireconciliabile dintre Partid şi intelectuali s-a întâmplat odată cu expulzarea scriitorului Paul Goma (semnatar al Chartei 77); totuşi, disidenţii intelectuali n-au fost niciodată decât nişte voci solitare, fără susţinere populară.

Între 1964 şi al doilea şoc petrolier de la finele anilor 1970, abundentele credite occidentale au permis industrializarea chiar într-un regim de salarizare scăzut, menţinând promovarea socială şi un nivel de viaţă acceptabil pentru o populaţie care făcuse înainte experienţa sărăciei severe. În momentul scadenţei, când bolovanul datoriei economice devenise prea greu şi începuse să apese asupra politicii interne, guvernarea Ceauşescu a hotărât însă rambursarea datoriilor externe pentru a-şi păstra independenţa pe plan internaţional, cu preţul unor restricţii draconice care au dus la pauperizarea absoută a întregii populaţii, inclusiv a membrilor de partid (în jur de 3,8 milioane de inşi).

Totuşi, marile greve muncitoreşti, cea a minerilor din Valea Jiului, din 1977, şi cea a muncitorilor de la Braşov, din 1987, n-au fost reprimate cu arme de foc. După ce devastaseră sediile Partidului, muncitorii s-au văzut întâmpinaţi doar de soldaţi cu bastoane şi tunuri de apă. Au fost arestate câteva căpetenii sau câteva pretinse căpetenii (s-a afirmat, fără probe formale, că unii dispăruseră (7)) – i-a demis pe responsabilii locali ai Partidului şi parcă un ministru, a umplut oarecum rafturile magazinelor şi iată, situaţia şi-a regăsit normalitatea ambiguă de la început. Iată de ce cazul Timişoara surprinde – e evident că acolo n-a fost vorba de o manifestaţie muncitorească, ci de ceva mult mai obscur, pregătit dinainte. Asupra acestui punct, concluziile unor jurnalişti occidentali şi acuzaţiile aduse de Ceauşescu membrilor Biroului Executiv ai Partidului, responsabili cu menţinerea ordinii, sunt în perfect acord.

După anchetă, primii credeau că se putea afirma că mici grupuri de provocatori au distrus sediile Partidului ori magazinele (cu rafturile goale, de altfel) şi că au atacat soldaţi şi ofiţeri ai Armatei. În timpul procesului său însă, Ceauşescu n-a făcut decât să reitereze, împotriva acuzaţiilor ce i se aduceau, teoria provocării. Toate informaţiile vehiculate prin ziare, de stânga sau de dreapta, converg asupra absenţei implicării clasei muncitoare în evenimentele care au precedat şi succedat căderii regimului Ceauşescu. Cei mai angajaţi în ofensiva de agitare populară au fost studenţii, segment destul de puţin numeros în România de atunci, din pricina concursurilor dure de admitere în Universitate.

Să chestionăm puţin şi aparentul triumf al lui Ceauşescu la cel de-al XIV-lea Congres al PCR. Se cunoaşte bucătăria internă a acestor congrese unanimiste, unde totul e reglat dinainte, totuşi unele informaţii pe care le receptasem în Ungaria, în octombrie 1989, lăsau să transpară o anumită nervozitate a bazei în timpul reuniunilor preparatorii. Se spunea, în mediile informate din Budapesta, şi că anume militanţi organizaţi în celule de acţiune s-ar opune realegerii lui Ceauşescu în postul de secretar general al Partidului. În fine, de câteva luni, în mediile intelectuale din Bucureşti, Ion Iliescu circula ca variantă de succesor al lui Ceauşescu.

Totuşi nimic n-a survenit în timpul plenarelor. Congresul punea accent pe independenţa României, obţinută prin plătirea datoriei şi prin sacrificiile necesare „apărării şi înălţării pe cele mai înalte culmi a cuceririlor socialiste”. În tot acest timp, lumea politică occidentală, de la Est la Vest, blama la unison strategiile ceauşiste de raţionalizare a hranei, de urbanizare distructivă şi de control poliţienesc permanent. Telegrama de felicitare trimisă de Gorbaciov în deschiderea Congresului suna mai mult ca un ordin de schimbare (insultant pentru Ceauşescu) decât ca un mesaj de solidaritate între vechi capi ai comunismului. Răspunsul dat de Ceauşescu, la închiderea Congresului, aducea aminte şefului sovietic că din actul de dezavuare a pactul germano-sovietic în ce priveşte Polonia şi Ţările Baltice fuseseră omise injustiţiile comise în cazul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, smulse din teritoriul României Mari. Secretarul general al Partidului Comunist Român folosea iar argumentele naţionaliste cu care, până atunci, persuadase mare parte din populaţie.

Or, mai multe indicii arătau că membri de prim rang ai Consiliului FSN întreţineau relaţii strânse cu sovieticii (8), dar şi cu americanii, lucru care, după summit-ul de la Malta, nu e lipsit de semnificaţie. Ion Iliescu, numărul 1 în FSN, e prezentat ca un vechi prieten al lui Gorbaciov; Burcan, no. 2, tocmai se întorcea dintr-o călătorie de studii în SUA, în septembrie 1989, iar în octombrie pleca deja într-un voiaj de documentare „ştiinţifică” la Moscova; Militaru, no. 3, fusese salvat de la moarte de sovietici; Bogdan (fost diplomat, răpus de un atac cardiac) se întorsese în octombrie 1989 din SUA, unde locuiau cele două fiice ale sale. În aceste condiţii, pare din ce în ce mai plauzibil ca apelul ceauşist la reintegrarea Basarabiei în România să fi jucat un rol de detonator, de declanşare a sinergiei între complotiştii români şi cei sovietici (mai ales pentru sovietici, fiindcă chestiunea Basarabiei nu e pentru e negociabilă fără a pune în cauză unitatea întregii Uniuni Sovietice).

În absenţa unei mişcări serioase de opoziţie populară, se impunea găsirea altor soluţii de demitere a unei puteri incapabile să se schimbe prin ea însăşi: spre deosebire de celelalte ţări din Est (cu excepţia Albaniei (9)), pe teritoriul României n-au mai existat trupe şi consilieri sovietici din 1958, iar agenţii sovietici care operaseră în structurile interne ale Securităţii au fost vânaţi fără milă mai bine de douăzeci de ani. Cu toate acestea, legăturile cu Moscova n-au fost niciodată complet sistate; serviciile româneşti de spionaj au fost deseori acuzate în presa occidentală (ca şi în memoriile lui Pacepa (10)) că trudesc pentru stăpânul de la Moscova, iar întâlnirile între statele majore ale armatelor Pactului de la Varşovia permiteau înalţilor ofiţeri români să intre permanent în legătură cu omologii lor sovietici, bulgari sau unguri.

Trebuia doar găsit (sau inventat) un pretext… Dar adevărul cap-coadă n-o să-l aflăm prea curând – un mister adânc învăluie evenimentele de la Timişoara sau mitingul de la Bucureşti din 21 decembrie 1989 (considerat de toţi observatorii ca o greşeală politică), când mulţimea adunată şi controlată de Securitate a început să-l huiduie pe Ceauşescu… Niciuna dintre informaţiile pe care le deţinem în prezent nu ne permite să descifrăm relaţia care uneşte mica manifestaţie de susţinere a pastorului Tökes şi mulţimea de treizeci de mii de persoane care manifesta în 16 decembrie 1989, când câteva elemente „abţiguite” (conform „Le Point”, nr. 1-7 ianuarie 1990) au sărit să provoace trupele neînarmate ale Armatei sau ale Securităţii (cf. „Le Nouvel Observateur”, 11-17 ianuarie 1990). Iată de ce au trebuit executaţi şeful de stat şi consoarta sa: fiindcă, în ciuda rigidităţii limbii de lemn ceauşiste, denunţarea unui complot din interior, cu ajutorul puterilor străine, chiar huiduită în timpul discursului televizat de miercuri seara, 20 decembrie 1989, putea să inducă o tensiune dramatică reală (11).

Ceauşescu s-a găsit pus într-o situaţie similară cu aceea a lui Robespierre, care, adulat de gloatele pariziene (citeşte adunările populare de după al XIV-lea Congres) şi lăudat de cei mai apropiaţi prieteni în timpul serbărilor Fiinţei supreme, a trebuit, două luni mai târziu, să fie trădat de cei care în ajun îl tămâiaseră cu sârg, insultat şi aproape lovit cu pietre de aceleaşi mulţimi de indivizi, în drumul său spre eşafod.

Naşterea ambiguă a noii puteri politice – ieşite dintr-o lovitură de stat şi dintr-o revoltă populară regizată – o fragilizează şi o supune atacurilor continue a curentelor celor mai reacţionare ale emigraţiei româneşti (revenită în ţară pentru a ajuta şi a face să renască vechile partide politice) şi furiei vindicative a mulţimii – cu atât mai inexplicabil-feroce, azi, împotriva vechilor comunişti, cu cât până acum nu-şi demonstrase, spre deosebire de alte ţări din Est, decât puterea de a îndura la infinit şi servilismul fără pereche. Or, scurtând trecutul precomunist al României, constat, fără surpriză, că înclinaţiile spre democraţie lipsesc. Din 1937, democraţia (chiar una formală) a fost cvasi-suspendată în România; de la dictatura regală până în 1940, de la dictatura Gărzii de Fier fasciste până în 1941 şi de la dictatura mareşalului Antonescu, aliat fidel al Germaniei naziste, până în 1944 (minus intervalul august 1944-decembrie 1948, aflat sub control sovietic), poporul român n-a avut timp să înveţe decât cum se face dictatura.

Astăzi, în absenţa unei clase muncitoare unite, dar în prezenţa diverselor facţiuni politice emergente şi a problemelor cvasi-insolubile ridicate de contencios şi de resentimentele minorităţilor naţionale, e dificil de întrezărit viitorul imediat al României. În ciuda abuzurilor inevitabile (o confuzie între soldaţi din trupe diferite a provocat totuşi moartea şi rănirea unor civili (12)), măiestria acestei lovituri de stat a fost aceea a de a nutri imaginea unei revoluţii populare şi a unui masacru de proporţii. Totuşi, dacă tot s-a proclamat victoriei unei revoluţii populare cu preţul unui imens sacrificiu uman, în interiorul căruia zac grelele compromisuri din trecut, poporului nu-i mai rămâne decât să se lase convins şi să-şi ceară, pe drept, dividendele…

Din informaţiile vehiculate de echipele de acţiune umanitară transpare însă ideea instalării unei dictaturi militare, dat fiind că, alături de popor, armata, aureolată de victoria împotriva „teroriştilor”, rămâne singura instituţie coerentă şi organizată, capabilă să inducă ordine, să menţină în funcţiune sistemul industrial (13) şi să aplaneze o posibilă revoltă a plebei împotriva unei puteri politice fără legitimitate reală.

 Paris, 16 ianuarie 1990

P.S.: Republicat după alegeri, nu cred că pertinenţa acestui text a scăzut. Trebuie să mai adaug doar alegându-l pe Iliescu, românii şi-au manifestat ataşamentul pentru o forţă comunistă care a atenuat constrângerile radicale din timpul regimului Ceauşescu, menţinându-i însă fundamentele naţionaliste (v. maniera în care FSN a patronat degradarea relaţiilor dintre români şi maghiari) şi garantând un control riguros al economiei de piaţă. Nu e mai puţin adevărat că lovitura de stat a permis fostei administraţii a PCR, a Securităţii şi a Armatei să conserve pârghiile puterii, cu atât mai mult cu cât tocmai şi-a redobândit legitimitatea, graţie unor alegeri mai mult sau mai puţin democratice. În timp ce toate regimurile comuniste din Europa de Est au fost debarcate în favoarea partidelor conservatoare din punct de vedere politic şi liberale din punct de vedere economic, România a ales să stea de-o parte.

Paris 21 mai 1990

Au luat cuvîntul mai multe persoane.

Gheorghiţă Zbăganu.  Este mai complicat. Atmosfera era plină de benzină, o singură scînteie a fost suficientă. Sigur că a fost o lovitură de stat mascată în revoltă populară dar ea putea să fie şi revoluţionară dacă ducea spre un regim socialist democratic. Nu trebuia permis atentatul la proprietatea socialistă. Aşa, caracterizarea mea este „contrarevoluţie începută cu o lovitură de stat”. Exact :Thermidor.  Marele păcat al fostelor partide leniniste din Europa de Est a fost că au lăsat dezarmată clasa muncitoare în faţa restauraţiei. Virusul care a dus la situaţia actuală de colonii lipsite de demnitate a fost că nu contează dacă eşti plătit de privat sau de stat. Sindicatele şi-au trădat peste tot membrii, nu numai la noi. Cum de au putut fi cumpăraţi aşa de ieftin liderii lor, aceatsa este întrebarea. Cum de un individ ca Walesa a putut ajunge preşedinte? Cum de intelectualitatea s-a lăsat mituită cu nişte burse şi laude?

Constantin Rotaru. Este sigur că a fost o lovitură de stat pregătită din vreme. În 1975, pe era la armată se vorbea printre soldaţi că următorul secretar general va fi Ion Iliescu.  Ce personaje au fost folosite în sabotarea regimului? Diverşi nemulţumiţi. A avut ocazia să vorbească cu un revoluţionar care participase, pe cînd avra 19 ani la protestul din 15 noiembrie de la Braşov. Era indignat că nu i-au dat locuinţă. Căzuse la examenul de la facultate şi se angajase. Era în primul an. Iar despre serviciile străine i-a povestit un ziarist cum, pe cînd era turist în Uniunea Sovietică se tot întîlnea cu personaje care ştiau româneşte. Pe 22 decembrie 1989 a întîlnit unele din ele în Bucureşti!

Marin Badea. Pe 17 decembrie Ceauşescu l-a sunat pe Ion Coman să se consulte cu el dacă poate pleca în Iran. Comam i-a spus că totul e sub control. A fost dezinformat. Dew cînd a început să fie nefrecventabil de elita americană? Chiar din 1978, cînd a refuzat ideea de a privatiza industria românească – sugerată lui de preşedintele american – prin listarea ei la bursă.

David A Marin: „Republica Socialista Romania, cu toate problemele ei, tot avea o economie socialista, unde mijloacele de productie erau controlate colectiv. URSS, de la Hruşciov încolo, luase drumul spre reacţiune. Nu mai reprezenta de mult. în anii ’80, o adevărată putere socialistă, care ar fi avut discurs comunist. Gorbaciov, Reagan, toate aceste entităţi economice funcţionau pentru reinstaurea capitalismului. Criminali reacţionari precum Militaru erau agenţi nu ai comuniţtilor ruţi, ci ai trădătorilor ipocriţi din cadrul nomenclaturii Uniunii Sovietice ce o îndreptau spre capitalism. In Romania, ce s-a intâmplat în ’89 a fost contra-revoluţie, căci a avut loc o regresiune economică – ne-am întors la un sistem economic anterior şi mai învechit şi dăuntor. Similar cu cel dinainte de ’48 – la stratificarea toxică economică capitalista, la dezastrul industrial, agricultural , educational interbelic. România era printre primele ţări din prisma alfabetizării în perioada socialistă. Acum, printre primele la analfabetizare. Mai filozofic, nu este gaura specifică , stema tăiată din steag, simbolul perfect al loviturii de stat sau al contra revoluţiei? Nimicul? Lipsa totală de orice fel de idel real si concret – iluzia, vidul, aspiraţia către un fals pe care diverşi oameni şi-l imaginau că ar fi in capitalismul vestic. Asta a fost aşa-zisa revoluţie. O mişcare a distrugerii, a regresiunii, a vidului.”

Bogdan Oneaţă: Bogdan Oneata: Claude, dvs. ati studiat subiectul revolutiei. Ceausescu a fost acuzat ca a ordonat in mod ilegal si criminal sa se traga la Timisoara, inainte de decretarea starii de necesitate, care a fost decretata la cateva zile dupa acest ordin. Ce ati gasit in legatura cu acest subiect? Claude a spus ca mai fundamentat poate vorbi de plecarea lui Nicolae Ceausescu la Teheran, in perioada de inceput a asa-zisei Revolutii, o mare greseala, comparabila cu plecarea tarului Nicolae al II-lea pe front, al carui tren a fost oprit sa intre in Sankt-Petersburg, la intoarcere. Apoi un domn a spus ca nimeni nu a revendicat mortii de la Timisoara si a vorbit in continuare de plata datoriei externe, a spus ca Nicolae Ceausescu a fost obligat sa plateasca intr-un mod abuziv datoria externa. Am spus apoi ca subiectele mortilor de la Timisoara si a platii datoriei externe trebuie cercetate aprofundat din punct de vedere istoric, ceea ce este imposibil in cadrul actualei discutii.

Petre Ignatencu. Contribuţia decisivă au avut-o muncitorii. La Timişoara au ieşit exact acum 28 de ani în stradă cu voia conducerilor întreprinderilor şi îndrumaţi de secretarii de partid şi liderii sindicali ; astfel s-a legitimat diversiunea începută pe 16 decembrie de către trădători din PCR ajutaţi logistic de forţr externe care au pus la cale lovitura de stat şi partid pentru lichidarea fizică a preşedintelui şi a soţiei sale chiar în ziua de Crăciun. Se spunea că instalarea noii conduceri în frunte cu Ion Iliescu a fost motivată de faptul că prin aşa zisa fugă a lui Ceauşecu s-a creat un vid de putere. Dar această motivaţie a fost demontată de Parchetul General al României într-un comunicat în care se afirmă că nu a existat nici un vid de putere. Aşteptăm cu interes concluziile finale asupra subiectului – aşa zisa revoluţie menită să restaureze capitalismul. Poate că  se vrea şi restaurarea monarhiei. Fastul cu care a fost înmormîntat fostul rege, abdicat la 30 decembrie 1947 ne face să suspectăm şi acest lucru. Mai ales că am fost informat că toate televiziunile au primit ordin de la CNA să nu se publice nimic negativ faţă de fostul rege şi casa regală.

Regele a murit şi a fost îngropat. Trăiască Republica! Ne întîlnim aici pe data de 28 decembrie să o aniversăm la frumoasa vîrstă de 70 de ani!

Vasile Zdrobiş.  După ce Ceauşescu nu a mai vrut să se împrumute la băncile americane a devenit neinteresant. De atunci România a început să fie boicotată.

Carmen Petroşel,  De fapt au fost mai multe încercări de revoltă. În 1987 la şantierul naval din Galaţi unde lucram pe vremea aceea au fost găsite manifeste scrise de mînă. Galaţi a fost înaonte de Braşov, dar nu se ştie.

Vlad Tache. Agitaţia în legătură cu moartea fostului rege se poate explica simplu prin scîrba pe care o au oamenii faţă de politicienii pe care îi văd la televizor. Şi poate prin nevoia arhetipală de tătuc.