Preocupați de realitățile contemporane, de efectele pregătirii pentru aderarea României la Uniunea Europeană și ale aderării efective, la 1 ianuarie 2007, ne gândim mai mult la „utilitatea” acestui proces și mai puțin la rădăcinile lui.
Încă din perioada în care țara noastră făcea parte din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER, 1949 – 1991) și Tratatul sau Pactul de la Varșovia (1955 – 1991), corespondentele socialiste în plan economic, respectiv militar, ale Organizației Europene pentru Cooperare Economică (OECE), creată în 1948 pentru a pune în aplicare Planul Marshall ulterior Piața Comună, cu toate denumirile ei, și Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), înțelegeam necesitatea unor astfel de alianțe pentru dezvoltare și apărare. (OECE s-a transformat în anul 1961 în OCDE – Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică.)
Recunosc că nu aveam nici interesul și nici resursele documentaristice pentru a cunoaște mai multe despre geneza unor astfel de asocieri, cu atât mai puțin despre istoria Ideii Europene. După anihilarea influenței sistemului socialist în Europa și dispariția așa zisei concurențe între cele două sisteme politice, neînțelegând de ce trebuie să se dezvolte, în continuare, alianțele politice și militare, am cercetat mai profund această problematică și, mai ales Ideea Europeană, Ideea de Europa și Ideea Construcției Europene.
Nu-mi propun să detaliez prea mult, deși cred că un astfel de compendiu ar fi extrem de interesant, am să mă refer numai la câteva jaloane istorice care mi-au confirmat păreri referitoare, pe de o parte, la profunzimea gândirii și acțiunii înaintașilor și, pe de altă parte, la interesul ancestral pentru putere și supremație.
Ideea Europeană sau Ideea de Unitate Europeană este o expresie atât de vehiculată, în toate mediile și la toate nivelurile, încât ai impresia că s-a inventat în contemporaneitate și este „panaceul” care va salva statele unite de orice „suferință”. Personal, fără a fi un conservator înrăit, cred că nu există un concept mai fals și că, așa cum istoria ne dovedește, niciun mare imperiu nu a rezista, indiferent de gradul superior de civilizație, concentrare și disciplină.
Dar, probabil, trăim o etapă istorică, ce va rămâne înscrisă ca o treaptă în procesul de desăvârșire a Ideii Europene. Pentru că Ideea Europeană nu este „emanația” celor 12 „capete” postate pe Insula Trandafirilor din Parcul Herăstrău, așa cum se acreditează ideea în mentalul colectiv, din ce în ce mai puțin informat și, din ce în ce mai puțin studios, ea are origini milenare, începând cu frământările antichității de definire a Europei și a Europenilor d.p.d.v. mitologic, astronomic, geografic, demografic, etimologic etc. și de găsire a primelor forme de asociere.
Depășind aerul miturilor și legendelor, se consideră că identitatea europeană, conturată în milenii, se poate defini sintetic prin trei aspecte: libertate, creștinism și civilizație. Ideile grecilor au fost transmise romanilor care, spre deosebire de aceștia, au acordat mare atenție civilizației unitare, de apropiere a teritoriilor și popoarelor, a învingătorilor de învinși, în frontierele imperiului.
Se recunoaște locul grecilor antici de a fi primii în conturarea identității europene, sloganul de mai târziu – Europa Însemna Libertate – își are originea în luptele grecilor cu Imperiul Persan, tema luptei dintre Europa și Asia fiind dominantă la gânditorii Herodot, Eschil, Hippocrates, Socrate (vedea triumful grecilor asupra barbarilor prin uniunea polisurilor, orașelor-cetate), Aristotel și alții.
Cea de-a doua trăsătură a identității europene este creștinismul, începând cu declararea de către Constantin cel Mare a creștinismului ca religie a Imperiului Roman, continuând cu impunerea creștinării după prăbușirea Imperiului Roman de Apus (476), cu înlocuirea de către papi, în primele secole ale mileniului al II-lea, a termenului Europa cu Respublica Christiana sau Christianitas care exprima realitatea vremii, adică rolul major al creștinismului în construirea Europei politice, culturale, sociale, morale – Europa Însemna Creștinism.
Începând cu secolul al XVIII-lea, laicitatea a devansat creștinismul și Europa, superioară economic, politic și cultural, s-a lansat în descoperirea și cucerirea de teritorii pe întreg globul, iar termenul care definea noua identitate a devenit „civilizație”, Europa Însemna Civilizație.
Pe parcursul organizării teritoriale, a formării unor formațiuni statale, relațiile pașnice sau războinice între acestea, au condus la crearea unor alianțe temporare sau permanente, mai târziu a unor blocuri europene sau extinse.
Conceptul – Ideea Europeană – reprezintă totalitatea ideilor, planurilor și programelor destinate unirii statelor europene, de tip confederativ sau federativ.
Pionierul Ideii Europene este considerat a fi fost francezul Pierre Dubois (1250-1320) care, în lucrarea De Recuperatione Terre Sancte (Despre recuperarea Pământului Sfânt), 1306, propunea un plan pentru asigurarea păcii între statele creștine și instituirea unui tribunal internațional, format din experți, de preferință laici, care să decidă asupra conflictului, pe bază de documente și martori. Un alt moment important, la începuturile lansării Ideii Europene, a fost domnia regelui Boemiei, Gheorghe de Podiebrad (1420-1471), care a lansat un plan pentru „emanciparea popoarelor și regilor prin organizarea unei noi Europe”, numit Congregatio Concordiae (Asocierea Armoniei), pentru realizarea unei alianțe defensive a creștinătății împotriva turcilor. Asocierea avea la bază același obiectiv ca și în planul lui Pierre Dubois, organizarea păcii între statele membre și instituia un organism de arbitraj pentru situația în care apărea un conflict între statele confederației. Au urmat evoluții spectaculoase ale Europei în planul cunoașterii și științei, ceea ce a determinat conștientizarea apartenenței la acest continent, înrădăcinându-se termenele Europa și European.
De exemplu: Abraham Ortelius în lucrarea Thesaurus Geographicus (1578), pentru a explica termenul Creștini scrie „Vidi Europeos” (vezi europenii); mulți autori utilizau cuvântul Europa în titlurile lucrărilor (spaniolul Juan Luis Vives, De europae disidiis et bello turcico, Dialog despre disputele din Europa și războiul cu turcii, 1526; florentinul Pier Francesco Giambullari, Historia dell’Europa, 1566); Erasmus din Rotterdam, într-o scrisoare din 1530 vorbea despre „prosperitatea Europei” sau Sebastian Munster scria în Cosmographia Universalis (1544) că Europa este cel mai mic dintre continente, dar cel mai avansat ș.a.m.d.
În secolul următor, secolul al XVII-lea planurile de unificare în vederea asigurării păcii s-au amplificat, în contextul Ideii Europene se remarcă cele ale lui Emeric Cruce (1623, am reținut propunerile de unificare a sistemului monetar și a sistemului de măsuri și greutăți, pentru dezvoltarea comerțului), De Sully (1635), Comenius (1645, în „Visul Universal” propune o federație universală cu trei componente – culturală, religioasă și politică) și William Penn (1692). Acestea, însă, au fost destul de puțin cunoscute la timpul lor, însă au pregătit secolul următor, al Luminilor și Revoluției franceze din 1789.
Secolul al XVIII-lea depășește nivelul planurilor de asigurare a păcii și aduce nu numai planuri dar și aprecieri ale gânditorilor iluminiști asupra existenței unității europene profunde și a faptului că Europa este continentul cel mai avansat – Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1685-1755), François-Marie Arouet zis Voltaire (1694-1778), Jean-Jaques Rousseau (1712-1778). Important este că se trece de la o Europă mică la extinderea spațiului, Voltaire introduce noțiunea Europa de Est (ruși, români, polonezi, albanezi), apreciind progresul zonei pentru recuperarea rămânerii în urmă.
Revoluția Franceză a constituit un moment de răscruce și pentru adepții sau contestatarii Ideii Europene, doarece aceasta a schimbat structurile sociale vechi, a înlocuit monarhia de drept divin cu suveranitatea populară, a impus principiile libertății, egalității și fraternității. Așa cum pare firesc, figurile proeminente ale Revoluției Franceze sau adepții lor din alte state vorbeau despre „Europa popoarelor” – Mirabeau, Robespierre, Saint-Just sau italienii Enrico Michele d’Aurora, Matteo Galdi și germanii Anacharis Cloots von Göres, Immanuel Kant etc. Dintre opozanți îi amintesc pe Edmund Burke (care acuza revoluția pentru că a distrus unitatea Europei prin distrugerea pilonilor care susțineau unitatea – religia, monarhia, onoarea cavalerească), vicontele de Chateaubriand, Nicola Vogt etc. Este perioada în care se pregătește și apariția, în secolul următor, a unui nou concept – „Statele Unite ale Europei”.
Istoricii consideră că de fapt autorul ar fi un american, George Washington, care îi scrie marchizului de La Fayette, distins în Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii: „Eu sunt cetățeanul marii Republici a Umanității… Noi am aruncat sămânța libertății și a uniunii care va germina puțin câte puțin peste tot Pământul… după modelul Statelor Unite ale Americii se vor constitui Statele Unite ale Europei…”.
Pentru destinul Europei apare figura lui Napoleon Bonaparte, dominat de ideile federaliste, care-și propusese să transforme Parisul în capitala Europei. Ambițiile sale expansioniste au determinat monarhiile europene la crearea a nu mai puțin de opt coaliții. Între reacții trebuie menționată și crearea Sfintei Alianțe, după înfrângerea lui Napoleon, urmare negocierilor din timpul Congresului de la Viena (septembrie 1814-iunie 1815). „Actul final” al Congresului, semnat de țarul ortodox al Rusiei, împăratul catolic al Austriei și regele luteran al Prusiei, este considerat prima hartă teritorială a Europei.
Au urmat decenii de frământări între conservatori și unioniști, între susținătorii Statelor Unite ale Europei și nostalgicii pesimiști, memorabile fiind și mișcările anului 1948. Printre activiști trebuie să-i menționăm și pe românii: Nicolae Bălcescu, Ioan Maiorescu, Dumitru Brătianu, A.C. Golescu, Gheorghe Sion.
Am să revin la conceptul „Statele Unite ale Europei” care, mai ales, după constituirea Sfintei Alianțe, a fost dezvoltat de mulți gânditori europeni celebri: Saint-Simon, Giuseppe Mazzini, Carlo Cattaneo care considera că nu va fi pace până nu se va crea Statele Unite ale Europei, Victor Hugo și, mai târziu, la Cel de-al doilea Congres Internațional al păcii (Roma, 1891) și la Conferința de pace (Haga, 1899).
Până la declanșarea Primului război Mondial, perioada lui Otto von Bismarck și după s-a caracterizat prin exacerbarea naționalismului și șovinismului în condițiile revoluției industriale și a expansiunii colonialismului, deci a fost nefavorabilă Ideii Europene.
În majoritatea documentelor, se simplifică istoria integrării europene și se apreciază că ea începe imediat după cel de Al II-lea Război Mondial și, în acest sens, cred că merită amintit un discurs al lui Winston Churchill ținut la Școala Politehnică Confederală din Zurich, în 19 septembrie 1946, prin care propunea crearea Statelor Unite ale Europei. A urmat Congresul de la Haga, denumit și „Congresul Europei”, organizat de mai multe organizații apărute din rezistența antifascistă, sub președinția onorifică a lui Winston Churchill, în 7 – 11 mai 1948, la aniversarea a trei ani de la semnarea armistițiului pentru încheierea celui de Al doilea Război Mondial. Congresul a discutat modalitățile de unificare a Europei și a rămas în istorie ca primul pas al constituirii Uniunii Europene. S-au creat atunci Mișcarea Europeană și Colegiul Europei, unde au fost formați viitori lideri europeni.
Nu este clar numărul participanților la Congresul Europei, se pare că până la 800 de delegați ai țărilor europene și invitați din SUA și Canada. Țările socialiste reprezentate au fost: România, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia. Delegația României a fost condusă de Grigore Gafencu, i-a inclus și pe Nicolae Caranfil, Mihail Fărcășanu, Iancu Zissu.
Dar, pentru a fi corecți, trebuie reamintit că preocupările pentru unificarea Europei au reapărut după încheierea primului război mondial, prin crearea Uniunii Pan-Europene, în anul 1923, în Austria, de către contele Richard Nicolaus de Coudenhove-Kalergi. Această primă organizație neguvernamentală „europeistă” a fost interzisă de cel de al treilea Reich, a fost reînființată după război și activează și astăzi. Președinte de onoare a fost Aristide Briant, printre membrii săi erau Albert Einstein, Thomas Mann, Franz Werfel, Konrad Adenauer, Bruno Kreisky și alte personalități politice, științifice și culturale. (Proiectul său este alternativa la Mitteleuropa, Europa Mediană, ideea lui Friederich Naumann, din 1914).
Acest Richard Nicolaus de Coudenhove-Kalergi (1894–1972), publicist, gânditor politic și militant federalist european, merită un scurt portret, impresionantă fiind tenacitatea cu care și-a urmărit visul. Doctor în filozofie al Universității din Viena, din anul 1916, a avut ca singur crez, începând cu perioada interbelică, con federalizarea Europei. La primul congres al Uniunii Pan-Europeană desfășurat la Viena, în octombrie 1926, și-a expus poziția – crearea unei confederații europene, Statele Unite ale Europei, ca o asociație de state libere în care niciun popor nu și-ar sacrifica suveranitatea. De remarcat că printre adepții săi s-au aflat personalități marcante ale perioadei, dintre care îi amintesc pe Konrad Adenauer, Robert Schuman, Wiston Churchill, Aristide Briant, Gustav Stresemann, Benedetto Croce, Denis de Rougemont, Salvador de Madariaga y Rojo.
Richard Nicolaus de Coudenhove-Kalergi este și părintele primei comunități europene, cea a cărbunelui și oțelului, creată abia în 1950; el a propus, în anul 1923, crearea uniunii economice franco-germane, a cărbunelui renan și minereului de fier lorenez. Tot el este cel care a propus, în anul 1929, ca imnul Europei unite să fie Oda Bucuriei din Simfonia a IX- a, a lui Beethoven. Și, tot el este sursa teoretică a lui Winston Churchill în lansarea, la Zurich, în septembrie 1946, a apelului la unitate.
În martie 1938, după alipirea Austriei la Germania, părăsește țara, în favoarea Elveției și, după o scurtă ședere, pleacă în SUA ca profesor la Universitatea din New York. După terminarea războiului se întoarce în Elveția pentru a relua activitatea Uniunii Pan-Europene. În anul 1946 încearcă să-l atragă și pe Winston Churchill, dar acesta nu acceptă și lansează la Congresul de la Haga, o nouă structură, clar federalistă, Consiliul Europei, ceea ce avea să devină Mișcarea Europeană. Inițial, Richard Nicolaus de Coudenhove-Kalergi a refuzat ideea, dar în 1952 a acceptat să devină Președinte de onoare al Mișcării Europene. Între timp s-a apropiat de generalul Charles De Gaulle care acționa pentru Europa națiunilor, opunându-se Europei federale supranațională promovată de Jean Monnet (Jean Omer
Marie Gabriel Monnet este considerat arhitectul unității europene).


În ultimii ani asistăm la promovarea teoriei conspirative de extremă-dreapta – Planul Kalergi sau Conspirația Coudenhove-Kalergi – conform căreia se încearcă amestecarea raselor albe europene cu alte rase prin intermediul imigrației. Tema a fost lansată în lucrarea Kalergi Plan (2005) de către scriitorul și neonazistul austriac Gerd Honsik. Teoria propusă se bazează pe selectarea și reinterpretarea unor paragrafe din diverse texte ale lui Kalergi. Au urmat numeroase reacții contradictorii, din cele mai diverse medii și de la cele mai înalte niveluri – naționaliștii susținând că politicile pro-imigrație ale Uniunii Europene sunt efectul unor planuri precedente de distrugere a popoarelor albe, în timp ce antirasiștii apreciază conspirația ca o încercare de influențarea a politicilor europene privitoare la imigrație pentru a crea o „populație lipsită de identitate” care să fie condusă de elita evreiască.
Între ceea ce și-a dorit Richard Nicolaus de Coudenhove-Kalergi, Statele Unite ale Europei, și teoria conspirațională Kalergi, Genocidul popoarelor europene sau Teoria înlocuirii, este o diferență majoră și nu poate fi acceptată decât ca unealtă de propagandă politică centrată pe supremația rasei albe.
Și acum, să continuăm cu ce a urmat Congresului Europei din 1948, inițiatorul Mișcării Europene și a pașilor următori.
La 5 mai 1949 a luat naștere Consiliul Europei, ca organizație interguvernamentală, cu sediul la Strasbourg. Atenție, Consiliul (CE) reunește statele democratice ale Europei, nu numai statele componente ale Uniunii Europene, este independent de Uniunea Europeană și este diferit de Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene. Consiliul Europei are caracter federalist, reprezentat de Adunarea Parlamentară care reunește parlamentari ai parlamentelor naționale și Comitetul Miniștrilor, format din miniștrii de externe ai statelor membre. Comitetul Miniștrilor este organismul de decizie al Consiliului Europei.
Consiliul Europei, conform statutului, are competențe în domeniile: economic, social, cultural, științific, juridic, administrativ, fiind excluse problemele referitoare la politica externă. Este pionier în domeniul Drepturile Omului, la 4 noiembrie 1950, fiind aprobată Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În anul 1955, a fost adoptat Drapelul Europei, reprezentând un cerc format din 12 stele aurii pe un fond albastru. Cele 12 stele simbolizează unitatea popoarelor europene, cifra 12 este invariabilă, fiind simbolul perfecțiunii și plenitudinii. Imnul a fost adoptat în anul 1972, aranjamentul orchestral al Preludiului la Oda Bucuriei din Simfonia a IX-a de Ludvig van Beethoven. Inițial Consiliul a fost deschis numai statelor vest europene, la Conferința de vârf de la Viena, din octombrie 1993, s-a recunoscut necesitatea adeziunii tuturor statelor pentru securitatea și stabilitatea Europei. Cuprinde 46 de state membre și mai multe state cu statut de observator. România a devenit membru al CE la 7 octombrie 1993 și a deținut președinția Comitetului Miniștrilor, în perioada noiembrie 2005 – mai 2006.
În data de 18 aprilie 1951, s-a fondat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), prin semnarea Tratatului de la Paris, ce aplica un plan conceput de economistul francez Jean Monnet, susținut și prezentat de ministrul francez de externe Robert Schuman. Cele șase state fondatoare, dezamăgite de lipsa de progres în cadrul Consiliului Europei, au fost: Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda. Tratatul de la Paris a fost încheiat numai pentru o perioadă de 50 de ani, a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 și a încetat la 23 iulie 2002, responsabilitățile și bunurile CECO au fost preluate de Comunitatea Europeană (CE) prin Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 și intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
Spre deosebire de Consiliul Europei, CECO, considerat „un prim pas către o Europă Federală”, avea caracter supranațional și reprezenta victoria politicii lui Schuman asupra voinței lui Charles de Gaulle, care milita pentru o confederație europeană, fără pierderea unei părți din suveranitatea națională.
(Ziua de 9 mai 1950, devenită apoi Ziua Europei, este ziua declarației lui Robert Schuman prin care guvernul francez devenea primul guvern care accepta împărțirea suveranității. Schuman preciza: „Producția franco-germană de cărbune și oțel în ansamblul său să fie plasate sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizații deschise participării altor țări din Europa”.)
În acest mod se încerca un prim pas care să contribuie la creșterea economică și la consolidarea păcii între Franța și Germania, care erau vechi dușmani. Cărbunele și oțelul au fost resurse vitale țărilor abia ieșite din război și punerea în comun a acestor resurse ale celor două țări rivale a avut și o importantă încărcătură simbolică.
Instituțiile CECO au fost: Înalta Autoritate, Adunarea Comună, Consiliul Superior de Miniștri, Curtea de Justiție, Consiliul Consultativ (reprezentant al societății civile, primul reprezentant internațional al consumatorilor). Aceste instituții au fuzionat, în 1967, cu cele ale Comunității Europene. Instituțiile au avut ca sediu provizoriu Luxemburg, Adunarea comună se ținea la Strasbourg.
