În toată tânguirea cu ieșirea universităților române din clasamentul 1.000 global, se pare că nimeni nu a observat și cauzele structurale ale acestei degradări.
///
Nicio universitate românească nu se află pe lista celor mai bune 1.000 universități din lume, conform Academic Ranking of World Universities (ARWU)[1]. S-au formulat diverse critici[2] pe subfinanțarea universităților și cercetării, precum și critici interne față de funcționarea mediului universitar. Însă în toată această agitație și angoasă academică, s-a uitat complet de sistemul economic și social în care universitățile și învățământul în general, își desfășoară activitatea.
În condițiile în care România a fost dezindustrializată și transformată în exportator de resurse brute și forță de muncă ieftină, cui mai servește această educație de top?! Există o puternică relație cauzală între capacitatea economică a unei țări și învățământul superior asociat cu cercetarea, care deservesc sectoarele economice ale țării respective. O țară în dezvoltare trebuie să-și producă specialiștii sau să-i importe din alte țări. O țară precum România care își exportă capitalul uman ca muncitori ieftini și semicalificați și importă în locul lor muncitori și mai ieftini și mai puțin calificați, din țări mai sărace, nu are cum să dezvolte un învățământ superior de performanță, pentru că pur și simplu lipsesc sectoarele economice superioare pe care să le deservească. Dacă universitățile române ar fi pregătit culegători de sparanghel, îngrijitori de bătrâni, șoferi de tir, video-chat’iste și muncitori în construcții, probabil ar fi intrat și ele în top. Poate totuși nu e prea târziu pentru ele să se reprofileze.
Clasamentul este dominat nu întâmplător de universități din Vest – SUA și UK în primul rând – statele care și domină economia și finanțele mondiale. Cea mai puternică economie în creștere la acest moment – China – are și ea 10 universități în chiar primele 100 din top (față de 8 anul trecut).
Există de asemenea și un factor istoric. Din prima zi de pace de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și prima zi de Război Rece, Occidentul a trâmbițat continuu, timp de 45 de ani, propaganda sa anti-comunistă, în timp ce în tabăra Estică i se opunea propaganda anti-capitalistă. În 1990, când Occidentul a triumfat asupra Europei Estice, cultul anti-comunist, rămas acum fără obiect de activitate, s-a transformat într-o propagandă de declasare a Estului European, a istoriei, culturii și valorilor sale. Iar vechii și ‘noii’ anti-comuniști (postcomuniști) au urmat o ‘reconversie profesională’ în noi ideologi și trompete ale acestui cult. Și nu întâmplător, toate aceste trompete, politruci ai noului regim au fost, cum altfel, adunați chiar în aceste universități de care ne și plângem astăzi. Însăși logica existențială a acestui ‘Cult Anti-Comunist’ a fost să devalideze și să distrugă tot ce s-a produs bun în Comunism și ar fi putut fi un argument pozitiv pentru acesta, de la educație și cercetare, la industrie și economie.
Și cu toate acestea exista cercetare în România și fonduri substanțiale, promovate chiar de Occident, conform cu noua dogmă economică și culturală a neoliberalismului. Chiar anul acesta, la Cluj, a avut loc conferința „Transformări capitaliste în România: dezvoltare inegală și decalaje sociale” – „Peste 90 de cercetători, după 3 ani de cercetări” și-au prezentat concluziile, o muncă menită – „să interogheze dintr-o perspectivă critică transformările capitaliste care au afectat societatea românească în ultimele trei decenii și să analizeze traiectoria politică și economică specifică a României”. Această ‘cercetare’ asiduă a beneficiat de peste 1 milion euro, chiar de la țările capitaliste, cercetate în proiect. De altfel, acestea sunt și principalele domenii de cercetare la care se îngrămădesc universitarii ‘civici’, ca la borcanul de miere – o industrie academică în sine, cu multe granturi, fonduri, plimbări pe afară, pișcoturi și alte gratificații.
Pe lângă acești universitari abonați la fursecuri, mai există și excesul ‘academic’ al ‘Serviciilor’ care bagă bani din bugetele lor supraponderale în diverse ‘studii de securitate’, apărare etc, proiecte desfășurate tot prin intermediul universităților și cadrelor universitare, pentru a beneficia de credibilitatea academică a acestora. Acest nou sector academic a început să producă pe bandă rulantă doctori, specialiști și somități securistice, din angajații serviciilor secrete, poliție, armată și diverși politicieni, în căutare de noi titluri de glorie pe lângă gradele lor generalisime. Tot acest bâlci sub auspiciile universităților care dau aceste diplome și titluri. Cineva chiar a găsit un nume acestei noi specii universitare rezultate din acest compromis academic –
– fursecuriștii! –
universitarii cu o mână în borcanul de miere al ‘civismului’ și cu cealaltă în borcanul de bomboane al ‘serviciilor’.
În acest context, cred că nu mai e nicio dilemă de ce nicio universitate românească nu a intrat în topul mondial, și să fi bagat în top fursecuriștii noștri ar fi fost într-adevăr o dramă pentru ce se mai înțelege prin ‘educație’. Acest sistem universitar produce analfabeți funcționali, pentru societatea românească reală pe care o avem, și mai mulți bani de cercetare nu ar schimba nimic, atât timp cât nu ar exista și o structură economică pe care să o deservească și o integritate morală și a actului profesional pentru cadrele universitare.
Ioan Nicolae LUPU
[1] https://www.shanghairanking.com/rankings/arwu/2023
[2] https://www.libertatea.ro/opinii/un-cadru-universitar-reactioneaza-dupa-ce-serbia-are-doua-universitati-in-primele-1-000-din-lume-ungaria-are-patru-si-romania-a-pierdut-o-pe-singura-pe-care-o-avea-shanghai-ranking-2023-4636267?fbclid=IwAR0CXiJrIxYoK3Y3v8hR1ld8lVUeNxIBmvRJuf-hyG4wPVAg-1uJl-X5aVo