Este 31 august 2017. Este sfârșit de vară la Vlădeni-Dâmbovița. Înfiorătoare vară. Ea a debutat cu o primăvară călduroasă care s-a încheiat cu o ninsoare vârtoasă și îngheț. Au venit apoi călduri care, la o comparație profesionistă, le fac geloase pe cele din Turcia, din aceeași perioadă bineînțeles. Au fost furtuni cu vârtejuri, cum nu s-au mai pomenit pe aceste meleaguri, care mi-au smuls pomii din livadă, din rădăcină. Cu furtunile au alternat perioadele secetoase, scurte cei drept, care mi-au rupt terenul din livadă împodobindu-l cu crăpături în care să-ți rupi, la orice neatenție, picioarele. După această perioadă de an apocaliptic, în care toți merii din livada mea s-au „desolidarizat” de bruma de fructe care a scăpat (bruma am zis) de la înghețul din primăvară și le-au lepădat, înaite de termenul la care căpătau comunista culoare roșie, pe solul înfierbântat și arid ca o cărămidă uitată în arșița Soarelui neiertător, după această perioadă, abia ieșit din năuceala evenimentelor meteorologice, stau și mă scarpin în creștetul capului, mă socot adică, întrebându-mă dacă revenirea mea la profesia de bază a neamului meu, aceea de țăran adică, a fost un gest inspirat ? N-am avut mari pierderi materiale căci nu am învestit decât „capital”, scârbos cuvânt!, moral și bruma de efort fizic de care mai sunt capabil acum la vârsta „adolescenței” vârstei a treia (m-am ferit să zic bătrânețe de teamă să n-o atrag mai vârtos asupra mea). M-am întors acasă sperând să regăsesc satul pe care l-am lăsat, în urmă cu 65 de ani, când am plecat voinicește pe drumul vieții mele. Cum era satul meu atunci? Păi așa cum îl moștenisem de la „glorioasa” perioadă interbelică, de la „luminosul” capitalism adică, cel pe care l-au dărâmat comuniștii care se luptau din răsputeri, în mijlocul și împreună cu țăranii, să scoată societatea românească din glodul mizeriei, analfabetismului și morții (pe atunci T.B.C. – ul făcea ravagii, secerând la întâmplare mii de vieți). Nu , să nu interpretați greșit, nu doream să regăsesc mizeria, analfabetismul și T.B.C. – ul, nu. Oamenii printre care am deschis ochii și am început „să cresc”, oamenii care mă iubeau și pe care i-am iubit, oamenii în care se semănase speranța unor vremuri mai luminoase, în care copiii lor să învețe să citească și să scrie, oamenii aceia formau în mintea mea imaginea de vis a satului meu, cel care tocmai fusese curățat de ultimele rămășițe ale „eliberatorilor” ruși, care mai adăstau încă la Strejnicu. Din păcate, această reîntoarcere în timp nu a mai fost posibilă. „Oamenii mei” plecaseră cu toții spre o altă lume. Aici, acum, trăiesc alți oameni, urmașii acelora. Casele lor sunt un fel de palate față de cele de atunci. Curțile caselor sunt pline de autoturisme (la mâna a …) din cele mai variate mărci. Satul e plin de copii frumoși, care știu sau nu știu să dea bună-ziua, care învață sau mai mult nu-nvață cum a fost viața în sat în perioadele anterioare copilăriei lor și cărora nu li se explică atunci când privesc la avioanele americane ce brăzdează cerul patriei și consumă benzina României că bunicii lor s-au chinuit să-i dea pe ruși afară nu pentru a face loc „podoabelor” americane ci pentru a le lăsa lor moștenire o țară curățată de lifte străine. Acești copii care astăzi plătesc, fără să-și dea seama, bir în dragoste de mamă sau de tată, plecați multă vreme de lângă ei să presteze munci dezonorante pe alte meleaguri pentru a câștiga cât să supraviețuiască un pic mai „elegant” acasă, acești copii, zic, vor constata când vor crește că nici câmpul din jurul satului nu mai este al lor și nici pădurile. Ei vor fi prima generație de „străini” la ei acasă. Ce vor face atunci? Asta, deja, nu mai este problema mea. Problema mea rămâne această „vară și fum” care a mai șters, în cel mai neaoș sens descris de Faulkner, un an din excursia mea prin viață.
Dr. Dumitru Stanciu Vlădeni – Dâmbovița