S-a aranjat un pic istoria naționala, i s-au mai netezit tușele groase, așa cum toate popoarele mari au făcut cu propria istorie, s-au făcut filme istorice, s-au scos de la naftalină cântecele patriotice, toți copiii le învățau si le cântau, se organizau spectacole, la zilele mari, despre românism și România.
Cât timp am trăit in socialism, eram tare mândri de noi ca națiune, de simbolurile naționale, de imnul nostru, de reușitele noastre, de faptul că România și românii erau pe harta lumii. Reușeam în sport, reușeam la olimpiadele internaționale de științe, reușeam în industrie, reușeam in agricultură, și nu cu productia la hectar, asa cum iau in derâdere proștii care vor să ridiculizeze perioada, ci prin rezultatele din cercetare (cine a avut tangență, cât de cât, cu domeniul agriculturii știe despre ce vorbesc, atât in ceea ce privește soiurile de plante, cât si în domeniul zootehnic, pur si simplu am fost inovatori).
Era mereu o competiție, oamenii erau mereu prinși intr-o activitate colectivă, de la grădiniță pâna la pensie, fie că activitatea era la vreun club sportiv, la vreun club de dansuri sau de științe la Casa Pionierilor, la Crucea Rosie, unde toti învătam să acordăm primul ajutor, alaturi de părinți, sau exerciții de pregătire pentru apărarea patriei, pentru adulți, femei si bărbați.
Participam, ca protagoniști, la tot felul de spectacole, eram în cor, în orchestră, fiecare la ce instrument știam să cântăm, se pregăteau sketch-uri, erau festivaluri de umor, se încuraja performanța, nu se plictisea nimeni, nu avea nimeni senzatia că e pe lumea asta făra niciun rost.
După ’89, a fost o politică agresivă, vizibilă din spațiu, de zdrobire a oricăror valori naționale. Au apărut filmele cu injurături, violuri, avorturi, mizerie, beții, corupție, ca si când toata România era așa, apoi au apărut maneliștii și filmele cu bășcălie la adresa țăranului român, a inceput sa se sădească rușinea de a fi român. Hainele produse în România care nu erau de firmă erau considerate de săraci, casele noastre deveniseră brusc demodate, „comuniste”, „cutii de chibrituri”, fără să știm că în occidentul civilizat oamenii trăiesc si acum, in sec XXI, la propriu, în peșteri sau in locuințe in care abia intră lumina soarelui, în care nu ai loc să te miști, unde mai mult de o masă, un pat și un cuier, nu încape nimic.
Acum, după 35 de ani, ne uităm în jurul nostru si ne ingrozim ce s-a ales de noi si de țară. Străinii, cu ajutorul tradătorilor cu buletine românești, aproape că au reușit.
Pe stradă nu mai cunoaștem pe nimeni, toți ai noștri au plecat de mult pe alte meleaguri, s-au transformat in niște mașini de produs bani, care, acum, după ce și-au văzut copiii la casa lor, se topesc de dorul părinților abandonați in singurătate și jale, parinti care s-au stins asteptându-i. S-ar întoarce în țară, dar nu se mai regăsesc, abia ne mai regăsim noi, care am rămas. Asa că rămân frunză in vânt intre doua lumi , fără să aparțină niciuneia.
Nu e zi în care să nu citim vreo știre cu vreunul sau vreuna în depresie, oameni de succes care se droghează de disperare că nu știu ce sa mai facă cu viata lor, se plictisesc și se gândesc la toate alea, încep sa filozofeze fără carnet și sfârșesc atârnati în ștreang, precipitați pe asfalt de la ultimul etaj sau, in cel mai bun caz, cu mâinile pline de perfuzii pe vreun pat de spital, în secția de psihiatrie. Citim și ne îngrozim când vedem că vârsta sinucigașilor și a celor disperați că nu-si găsesc rostul pe Pământ e din ce in ce mai scăzută, vedem copii de 12-13 ani care sunt depresivi.
Iar noi, cei care am prins ambele perioade, care am trăit pe pielea noastră, și programul plin de activități de pe vremea lui Ceaușescu și lenea și lipsa de rost în viață de acum, când ne petrecem ziele într-o letargie continuă, fără niciun scop și niciun sens, realizăm că suntem singurii care mai pot indrepta mizeria, urâtul și lipsa de perspectivă în care ne găsim.
Adriana Vitan Balint