CAPITALISMUL O ISTORIE A ORORILOR FĂRĂ SFÂRȘIT

De Fred Weston  21 Martie2017

Un articol tradus de Nicu Ciobotaru. Ca să nu uităm cine suntem și ce vrem

[Partea Întâi]

Formarea și creșterea violentă a burgheziei

Burgheziei nu-i place să-i fie amintit faptul că a ajuns să domine prin revoluții sângeroase și nu prin reforme graduale. Când vechiul regim feudal, reprezentat de aristrocrația funciară, a refuzat să plece, revoluția a reprezentat singura cale pentru ca societatea să progreseze. În acel moment revoluția a fost în interesul clasei burgheze, aflată în proces de consolidare.

Istoria revoluțiilor burgheze include, Războiul Civil Englez – care în realitate este Revoluția Engleză desfășurată între 1642-1651 sau faimoasa Revoluție Franceză de la 1789, în care observăm cum burghezia urmăreşte să preia controlul prin revoluţii violente, sângeroase și aducătoare de moarte. În ciuda acestor aspecte, citim articole care fac referire cu regret la ”violența” nefericită din acele momente, dar nu observăm aceiași măsură pentru ce s-a întâmplat în timpul Revoluției Ruse.

De ce este așa? Răspunsul este foarte simplu. Revoluțiile fanceză și engleză au adus la putere burghezia, aceiași clasă care conduce astăzi. Burghezia a rupt lanțul puterii sistemului feudal, care îngreuna dezvoltarea sistemului capitalist, aflat într-o formă incipientă a evoluției sale, punându-se astfel bazele dezvoltării enorme a mijloacelor de producție a științei și tehnicii. Schimbarea a fost însoțită de apariția unor noi drepturi, ale burgheziei desigur, conducând la un progress față de perioada feudalismului.

În 1989 în Franța – și la nivel internațional, au avut loc aniversări pompoase ale celei de-a 200 Revoluției Franceze. Bineînțeles, celebrarea a ingnorat însemnătatea reală a evenimentelor de la 1789, având mai mult de a face cu teama de revoluții din zilele noastre. Cu toate acestea, evenimentul a fost celebrat, în ciuda violențelor, a vărsărilor de sânge și a morților înregistrate.

Nu același lucru se întâmplă când vine vorba despre Revoluția Rusă. Motivul este clar. Revoluția Rusă a pus capăt sistemului capitalist și latifundiar, a înlăturat de la putere pe mult urâtul regim țarist și a început procesul creării statului muncitoresc. Acesta este motivul pentru care este urâtă atât de mult – a dat un exemplu muncitorilor din întreaga lume, un exemplu pe care l-au putut urma prin partidele comuniste apărute în multe țări și prin revoluțiile ce au luat naștere în întreaga lume, de la revoluția Gemană din noimebire 1918 până la Revoluția Spaniolă dintre 1931-1937.

Tocmai fiindcă Lenin și bolșevicii au demonstrat că revoluțiile muncitorești sunt posibile, că muncitorii pot prelua conducerea și pot începe procesul transformării societății, pentru acestea este dedicată o mare atenție în deformarea realităților istorice. Obiectivul principal al acestor dezbateri neavând de a face cu violența, ci mia degrabă pentru a descrie un Lenin nebun, însetat de sânge, ce poate fi folosit ca o sperietaore de ciori, de câte ori apar în discuție revoluțiile sociale ca mijloc de schimbare reală a societății. Scopul este de a speria tinerii cu poziții radicale de comunism și marxism.

Teroarea Albă

Revoluția Rusă din octombrie 1917, a fost de fapt un eveniment liniștit, liniștit în sensul înregistrării unui număr mic de morți. În principale orașe, atât de puternic a fost sprijinul pentru bolșevici, încât aceștea au reușit să se impună prin acest sprijin, față de vechiul regim, care s-a prăbușit și a opus o rezitență planificată nesemnificativă. Violența a început abia după revoluție, prin transformarea în război civil, fiindcă vechii exploatatori, aristocrația moșierească țaristă și capitaliștii au refuzat să accepte voința poporului, care cerea expropierea latifundiarilor și capitaliștilor. Astfel, au pus la cale un război împotriva puterii sovietelor. Bolșevicii a trebuit să se apere cu tot ce au avut la îndemână, pentru a ține în viață statul muncitoresc incipient.

Realitatea este că dacă Revoluția din Octombrie n-ar fi avut loc, clasele muncitoare, țărănimea și soldații revoltați ar fi fost înecați într-o baie de sânge. Către sfârșitul lui august și începutul lui septembrie 1917, generalul Kornilov și-a comasat trupele în apropiere de Petrograd. Era pregătit cu așa numita ”Divizie Sălbatică” formată din luptători experimentați din zona Caucazului, pentru a intra  în oraș și a îneca revoltele în sânge. Obiectivul lui nu era să ”apere democrația” ci să stabilească o dictatură militară prin care să restaureze vechea ordine. Așa cum istoricul Mayer menționează în cartea sa, ”Furia: violența și teroarea în timpul revoluțiilor franceză și rusă  (Princeton, NJ: Princeton University Press, 2001): ”Determinat să restaureze vechiul regim și imperiu, chiar și fără dinastia Romanovilor, acesta [generalul țarist] era la fel de ostil democrațiilor liberale sau țariste ca și față de dictatura proletariatului”.

Conform unor istorici, Kornilov a ordonat ca să nu fie luați ostatici și nici răniții să nu fie salvați de pe câmpul de luptă. Înfrângerea lui în fața muncitorilor din Petrograd, conduși de bolșevici, a salvat Rusia de o dictatură infamă, care ar fi însemnat o variantă rusească a fascismului.

Teroarea Albă, care a avut loc pe durata Războiului Civil, a condus la masacrarea a sute de mii de bărbați, femei și copii, prin execuții sumare ale țăranilor care-i susțineau pe bolșevici. Mayer scrie despre amenințarea reprezentată de către Kornilov, care susținea că ”cu cât este mai mare teroarea cu atât este mai mare victoria noastră”.  Când își consituia armata – înainte ca Armata Roșie să se formeze – pentru o victorie completă a contrarevoluției, promitea că principalul lui obiectiv trebuie realizat ”chiar dacă trebuie să pună pe foc jumătate de țară și să omoare trei sferturi din populația Rusiei”. Kornilov era în egală măsură în favoarea pogromurilor în încercarea de a reinstala vechea mizerie  țaristă.

Dacă tot știm că dorea vechiul regim, trebuie să ne reamintim ce însemna vechiul regim. În ianuarie 1905  avut loc evenimentul ce poartă numele în istorie de  ”Duminica Însângerată” [din 9 ianuarie]. O demonstrație pașnică, formată din aproximativ 140000 de mii de oameni, s-a strâns în fața Palatului de Iarnă pentru a susține o petiție față de țar. Răspunsul pe care l-au primit a fost o lecție amară, prin arătarea adevăratei fețe a regimului țarist; trupele au deschis focul asupra civililor neînarmați, omorând sute și rănind mii de persoane. De atunci țarul a devenit cunoscut ca ”Nicolae Sângerosul”

Istoria este cea care explică ura rușilor față de regimul țarist. Așa cum scria Lenin în acel moment în exilul din Elveția: ”Clasa muncitoare a primit o lecție însemnată a războiului civil: educația revoluționară a proletariatului, a făcut mai multe progrese într-o singură zi față de cât a reușit să facă în lunile și anii de existență eșuată obscură și ternă”. Sloganul eroic al proletariatului din Sankt Petersburg ”Moarte sau Libertate” răsună prin toată Rusia”.

Dacă Kornilov ar fi ieșit victorios în Războiul Civil, atunci ar fi avut loc niște ”Duminici Însângerate” cu mult mai însângerate. Cum ar fi arătat istorisirile burgheze, ce ar fi spus istoricii acum? Fără îndoială ar fi justificat aceste demersuri ca fiind necesare în stabilirea ordinii lucrurilor și s-ar fi spus foarte puțin despre ”violență și vărsarea de sânge”. Motivul unor astfel de abordări ar fi fost evident legate de faptul că ”vărsările de sânge” s-au făcut în scopul protejării proprietății private, a privilegiilor elitei, a drepturilor acesteia să exploateze muncitori, țăranii și să continue asuprirea săracelor mase muncitorești.

Campania de denigrare împotriva lui Lenin

Revoluția Rusă a reușit fiindcă anterior a existat un partid format din cadre marxiste – Partidul Bolșevic. Un astfel de partid n-ar fi existat dacă Lenin nu s-ar fi zbătut să facă înțelese tinerei clasei muncitoare ideile de bază ale  marxismului, cât și dacă în cadrul partidului n-ar fi existat o clarviziune asupra ideilor teoretice.

Nu acesta este locul în care să redăm istoria constituirii partidului, dar, dacă sunt doritori în a cunoaște mai în detaliu aceste aspecte se recomandă articolele :”Bolșevismul – Calea spre revoluție”  (eng) scris de Allan Woods și lucrarea lui Lenin ”Ce este de făcut?”(eng). Lenin a luptat toată viața sa pentru cauza clasei muncitoare și pentru a pune sfârșit tiraniei regimului țarist. Contribuția sa în cadrul doctrinei marxistei este incontestabilă iar scrierile sale sunt un tezaur al teoriilor marxiste.

În ultima sută de ani burghezia a încercat să îngroape sub un munte de minciuni și distorsiuni, modul în care s-a realizat revoluția . Acest tip de propagandă nu are nimic de a face cu stabilirea adevărului istoric, ci mai degrabă cu combaterea viitoarelor lupte de clasă ale societății. Propaganda, pe care așteptăm să o vedem expusă în acest an, este deja prezentă din abundență. Un exemplu este documentarul de pe Discovery Cannel, în care-l vedem pe profesorul Robert Service încercând să analizeze revoluția rusă printr-o psihanaliză asupra lui Lenin. El vine cu idee nouă conform căreia înrăutățirea stării de sănătate a lui Lenin, l-a făcut să devină nerăbdător în realizarea acesteia, grăbind deznodămîntului Revoluției Ruse. Ideea ridicolă prezentată în documentar, care spune că Lenin a decis arbitrar ziua insurecției și  nu că a fost o acțiune obiectivă, cauzată de necesitate, i-a lăsat pe generali fără posibilitatea de a prelua puterea, Lenin fiind grăbit să ”ajungă la carierea de revoluționar” cât  și pentru a vedea realizată revoluția înainte de a muri!

Ni se vorbește de asemenea despre presupusele ”schimbări de dispoziție violente”, ale lui Lenin, care ar fi pus capăt tuturor lucrurilor care îi plăceau, chiar și să nu mai asculte muzica care îi plăcea pentru a nu fi distras de la revoluție. Documentarul analizează o mulțime de detalii personale, totul fiind programat să-l prezinte pe Lenin ca fiind un fel de psihopat.

Orișicum, chiar și acest documentar, făcut pentru a arunca noroi peste numele lui Lenin și asupra revoluției, către sfârșit nu poate evita să arate imensul sprijin  pe care Lenin l-a avut în rândul maselor de muncitori și țărani. Acest lucru este un fapt pe care profesorii nu-l pot explica, așa cum nu pot vedea lumea prin ochii oprimaților regimului țarist, ei nu pot înțelege imensa ură de clasă care exista la baza societății.

Într-un alt documentar ” Vladimir Lenin – Documentare uluitoare”, o vedem pe Nina Tumarkin, profesor de istorie la Colegiul Wellesley, încercând să-l analizeze pe Lenin copil. Ea il descrie ca ”unul dintre copii autoritari…”, ”egocentriști…”, dar totuși ”un copil deştept și competent”. Ideea de bază, din nou, este să se prezinte un Lenin inuman, cu potenţialul de a fi ”dictator” fiindcă el era destinat să fie un ”copil autoritar”.

Este nevoie de o carte să se răspundă tuturor denigrărilor aduse lui Lenin. O să facem acest lucru printr-o serie de articole și înregistrări publicate în cursul anului 2017. Aici ne vom concentra asupra violenței clasei capitaliste și asupra metodelor violente utlizate ca să zdrobească revoltele țărănești și muncitorești de-a lungul istoriei.

Revoluția Rusă a fost diferită de toate celălalte încercări printr-un singur lucru, a reuşit acolo unde toate celelalte au dat greş. Și când celelalte revoluții au dat greș, răspunsul burgheziei a fost unul extrem de violent. Când este vorba să-și protejeze interesele vitale, precum sistemul politic, profiturile, privilegiile, sfera de influenţă și pieţele burghezia este pregătită să utilizeze toate mijloacele necesare, așa cum vom demonstra în continuare.

Hotărârea lui Churchill de a utiliza arme de război chimice împotriva Bolșevicilor

Ce nu vor să admită istoricii conformiști este că Revoluția Rusă a izbutit fiindcă a avut parte de sprijinul maselor de soldați, muncitori și țărani. Pe parcursul războiului civil care a urmat, în timp ce înainta  Armata Roșie lua pământul de la moșieri și-l dădea țăranilor. Oriunde venea Armata Albă aceste măsuri progresiste erau anulate. Asta explică de ce Armata Roșie a câștigat în fața puternicelor armate susținute  de către țările imperialiste.

În diperare de cauză, Churchil a ordonat să se folosească armele chimice împotriva bolșevicilor. Un astfel de articol care a apărut în The Guardian în septembrie 2013,  Winston Churchill’s shocking use of chemical weapons, explică ce s-a întâmplat în 1919: ”Ca un susținător de multă vreme al războiului chimic, el era dispus să utilizeze armele chimice împotriva bolșevicilor ruși. În vara lui 1919… Churchill a plănuit și executat un atac chimic prelungit în nordul Rusiei.”

O nouă armă chimică a fost dezvoltată, secretul ”Dispozitiv M” capabil să dea un gaz foarte toxic diphenylaminechloroarsina. Funcționarul însărcinat cu realizarea proiectului, generalul Maior Charles Foulkes, descrie arma ca fiind ”cea mai eficentă armă chimică vreodată creată”. Cauzând  vomă incontrolabilă, înecarea cu sânge a plămânilor și moartea victimelor.

Sir Keith Price, directorul diviziei de producere a armelor chimice, era convins că această armă va conduce la un colaps rapid al bolșevicilor din Uniunea Sovietică. La sfârșitul lui august 1919, câteva sate bolșevice au fost bobardate, dar bomba s-a dovedit a fi mai puțin eficientă decât a sperat Churchill și n-au utilizat-o foarte mult.

Să reflectăm un moment. Aici este vorba de un lider politic britanic – aclamat ca un democrat de către aceiași istorici care condamnă violența Armatei Roșii – și care a fost pregătit să folosească armele chimice fără  discernământ împotriva țăranilor ruși. Din nou, contrastul este evident până în al nouălea cer. Dacă Armata Roșie ar fi folosit astfel de metode, s-ar fi strigat despre asta din gură de șarpe. Dar ei nu le-au folosit!

Masacrul Comunei din Paris

Dacă vreun cititor nu este convins că Teroarea Albă ar fi condus la masacrarea sângeroasă a revoluției, trebuie să ne uităm la ce li s-a întâmplat curajoșilor comunarzi pe durata scurtei existențe a  comunei din Paris, în anul 1871. În câte școli se predă despre ce s-a întâmplat în Paris între lunile martie, aprilie și mai ale acelui an? Ca să aibă sens întrebarea, trebuie să avem idee care va fi răspunsul. Cel mai frecvent se menționează despre Comuna din Paris ca un detaliu minor, produs în urma înfrângerii Împăratului Napoleon al III-lea în războiul Franco-Pusac, din septembrie 1970.

În realitate Comuna din Paris a reprezentat primul moment din istorie când muncitorii au încercat în mod conștient să preia conducerea societății. Dacă cineva vrea să citească mai mult despre gloriosul episod de istorie al clasei muncitoare, ii poate citi pe Marx : Războiul civil din Franța, pe Lenin: Despre Comuna din Paris, Lectiile Comunei din Paris și pentru o mult mai detaliată istorisire scrierea lui Lissagaray: Istoria Comunei din Paris de la 1871.

Odată ce trupele reacționare ale regimului de la  Versailles au reușit să intre în Paris, o măcelărire sistematică a Comununarzilor a început, numărul vicltimelor variind în funcție de surse între 18000 și 20000, execuțiile  având loc în timpul ”Săptămânii Sângeroase”. De asemenea mii de persoane au fost trimise în închisoare ori au plecat în exil pentru a scăpa de represalii. Doar pentru a avea o mică idee asupra a ceea se s-a întâmplat în acele teribile zile pentru clasa muncitoare pariziană, este suficient să cităm un pasaj din cartea lui J. M. Merriman: ”Masacrul: existența și moartea Comunei din Paris de la 1871 (2014, Yale University Press ): ”Clasa socială îți poate stabili viața sau moartea. Clasa de mijloc a Comunarzilor a avut mai multe șanse de a supraviețiu întâlnirii cu Versaillarzii prin modul de a vorbi. Sutter-Laumann a supraviețuit fiindcă și-a spălat și pieptănat părul cu atenție și a vorbit fără accentul clasei muncitoare, utilizând o bună franceză atunci când a fost oprit de un ofițer al Voluntarilor de pe Sena. dar dacă cei care erau opriți, vrorbeau în argou parizian de stradă sau de la locul de muncă, de regulă o execuție urma. Un ofițer a întrebat un bărbat pe strada Houdon: Cine ești tu? Un pietrar. a răspuns omul Deci, acum pietrari sunt ce care vor conduce! Ofițerul a înpușcat pe loc bărbatul. Stigmatizarea socială a condus la masacre.”

În carte sunt multe alte pasaje asemănătoare, care arată adevărata față a burgheziei franceze, atunci când a fost amenințată cu revoluțiile sociale care ar fi putut să-i ia privilegiile și ar fi pus capăt regimului opresiv. În mintea lor asemenea acte de violență ar fi fost justificate. Aici încă o dată vedem că nu este violență în sine faptul că au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru aşi justifica apărarea intereselor de clasă ale aristocraţiei.

Răscoala (Rebeliunea) de Paști a irlandezilor din 1916

Istoria irlandezilor, de-a lungul secolelor este una a națiunilor asuprite de către imperialismul britanic, în care poporul irlandez a fost umilit, înrobit, desproprietărit și tratat precum o turmă de animale în numele profitului și privilegiilor de clasă. Cel mai elocvent exemplu este marea Foamete dintre 1845 și 1852, când aproape un milion de irlandezi au fost lăsați să moară de foame și alt milion de irlandezi au fost forțați să emigreze. Drept urmare insula a pierdut un sfert din populația sa.

În cărțile de istorie ni se spune că motivul foametei a fost mana cartofului, o boală ce a distrus culturile de cartofi. Dar aceasta este numai o mică parte a adevărului. Mana cartofului a afectat foarte multe țări din Europa, dar se estimează că doar 100000 au murit din acestă cauză. Așadar de ce au murit atâția oameni în Irlanda?

Ne putem gândi că dacă a fost o recoltă slabă de cartofi, dar țăranii irlandezi puteau mânca alte tipuri de recolte. De fapt, conform multor istorici, Irlanda producea suficiente alte recolte și produse animaliere pentru a hrăni întreaga populație. Conform lui Cecil Woodham-Smith în lucrarea sa Irlanda  – Marea Foamete  dintre 1845 și 1849 (Hamish Hamilton (UK), 1962) reies următoarele: ”Chiar dacă cultura de cartof n-a mers, în țară se produceau și se exportau mult mai multe recolte de grâne pentru a putea hrăni întreaga populație. Dar aceasta era o ”recoltă pentru bani” nu o ”recoltă pentru hrană” și nu se putea interfera cu ea”

Agricultura irlandeză, în acea perioadă putea hrănii în jur de opt milioane de oameni, dublu față de populația țării. Și, pentru fiecare vas care ajungea încărcat cu mâncare în Irlanda, alte șase părăseau țara. Exploatarea agricolă a Irlandei pe durata foametei s-a făcut sub controlul armatei brianice, care păzea și suprima orice încercare a maselor înfometate de a pune mâna pe ”recoltele pentru bani”.

Doamne și domni care purtau hainele la modă din epocă, care mâncau cele mai bune mâncăruri, care beau cele mai fine vinuri, care locuiau în cele mai bogate cartiere ale Londrei sau în alte orașe britanice au fost responsabili pentru moartea unui milion de irlandezi. Au preferat să lase oamenii să moară de foame ca să nu renunțe la o parte din profiturile lor. A fost o crimă realizată cu sânge rece, dar despre aceste fapte nu se fac analize ale acestor psihopați vărsători de sânge, nu se fac condamnări și nu se fac campanii media pentru a aminti de aceste crime. Sigur că nu, dacă cei responsabil de aceste crime sunt strămoșii clasei conducătoare de astăzi, clasă care apără în continuare sistemul capabil de un asemenea comportament inuman.

Moartea atîtor oameni a lăsat urme dureroase generațiilor de irlandezi, care deja au arătat de mai multe ori semne ale unei revolte care mocnea în păturile oprimate ale societății. Acestea au dus apoi la revolta armată de Paște din 1916 și la războiul de independență din 1919 – 1921. Nu e momentul să explicăm de ce Irlanda nu a obținut independența completă și de ce 6 comitate au rămas sub suveranitate britanică (Vezi de exemplu Alan Woods Ireland: Republicanism and Revolution.) Pentru ceea ce ne interesează e suficient să ne concentrăm asupra soartei liderilor Revoltei de Paști.

Au fost în jur de 500 de morți și 2600 de răniți. Forțele britanice au folosit artilerie, obuze incendiare în aglomerații urbane, riscând viața populației locale. Ei declarau că „nu există posibilitatea de a deosebi rebelii de civili”. Un ofițer al Regimentului Regal Irlandez își amintea „orice persoană era considerată, nu fără motiv, ca un inamic și ei trăgeau în tot ce mișca”.

Insurecția de Paști a fost curajoasă, dar era sortită eșecului. Totuși a zguduit conștiințele irlandezilor care peste trei ani se vor ridica la luptă contra imperialismului britanic. Sălbăticia represiunii a avut un mare rol în aceasta.

După o farsă judiciară 16 lideri au fost condamnați la moarte prin împușcare. Execuțiile au durat mai multe zile. Cazul lui James Connolly este de excepție, pentru că el era grav rănit în piept de un șrapnel și de altul la gleznă și nu putea sta în picioare. A fost adus pe targă de la ambulanță pînă la locul de execuție.

Așa a rezolvat clasa burgheză britanică problema liderilor răscoalei paștelui, care au îndrăznit să le conteste conducerea asupra primei lor colonii. Aici n-a fost vorba de liberalism umanitar, ci doar o răzbunare cu sânge rece, care a urmărit să le dea irlandezilor o lecție aplicată cu sânge rece.

Va urma

Traducere: Nicu Ciobotaru

https://www.marxist.com/capitalism-horror-without-end-1.htm