• lun. feb. 26th, 2024

SOCIALISTUL.RO

Schimbarea e tot mai aproape!

A fost odată SATUL ROMÂNESC

ByRedactia

feb. 27, 2023

Şi astăzi ce este!? Ce a ajuns satul românesc? Pentru a răspunde ar trebui să-l privim localizat într-o anumită perioadă de timp. Să pornim, aşadar, din perioada interbelică, să trecem prin cea „comunistă” și să  ajungem în prezent, în aşa-zisa perioadă a economiei de piaţă, de fapt a capitalismului sălbatic, de cumetrie,  postdecembrist. Pentru a fi cât mai riguros am să mă refer la satul copilariei mele Vlădeni-Dâmboviţa. Am să fac acest lucru deoarece doresc ca aspectele prezentate de mine, într-o manieră literară, să nu poată fi puse la îndoială de corifeii economiei de piaţă, ai capitalismului de fapt. Pentru a respecta adevărul istoric am să proiectez viaţa satului meu pe evoluţia agriculturii din România.

          Aşadar, să luăm aminte !

S-o luăm încet cu explicaţiile şi să arătăm, „dând cezarului cele ce sunt ale cezarului”, că la începutul anilor cincizeci, venind din „înfloritoarea perioadă interbelică”, la trecerea în „întunecata perioadă comunistă”, satul Vlădeni traversa o perioadă de mizerie cruntă. N-am să uit, oricâți lătrăi capitaliști ar încerca să mă intimideze şi să mă facă s-o fac, numeroasele familii, cu numeroşi membri, care trăiau în case cu o singură încăpere, în care exista un singur „pat”, realizat din patru pari bătuţi direct în pământ, pe care se sprijinea o platformă de lemn acoperită cu renumita „velinţă”, din papură, denumită rogojină. De pe această „rampă de lansare” a civilizaţiei capitaliste urma să se ridice „resursa umană” care să construiască socialismul, după ce, mai întâi, va fi fost alfabetizată. Este de prisos, cred eu, să mai insist în legătură cu tacâmurile (lingura de lemn) folosite la „mesele bogate” de dimineaţă, prânz şi seara, care erau, în mod eficient grupate, mă refer la mese, într-una singură atunci când dădeau Dumnezeu sau vecinii ceva mai înstăriţi câte ceva de pus în burtă. În ceea ce priveşte higiena corporală s-ar putea, cred tot eu, scrie un roman de groază. Ce să mai vorbim de absentele latrine, atât din dicţionarele cât, mai ales, din curţile „gospodarilor”, foşti  trăitori în fabulosul capitalism românesc interbelic, care rezolvau problema dejecţiilor cu „sanitarii” cunoscuţi sub numele de găini, „gustoasele găini de la țară”. Cam în aceste condiţii a „plonjat”, în Vlădeni, un persecutat fiu de preot, trimis de comuniști,  să salveze ceea ce se mai putea salva de pe tărâmul higienei şi sănătăţii publice, moștenite din înfloritorul capitalism interbelic. El a fost unul din stâlpii Pământului local pe care s-au construit fundaţiile HIGIENEI şi SPORTULUI din comuna Vlădeni. El i-a învăţat pe concetăţenii mei să se „spele pe mâini” şi să „joace fotbal”. El i-a apărat pe concetăţenii mei de una dintre cele mai crunte epidemii de gripă care au bântuit pe aceste locuri, fără să piardă nici un copil şi nici un bătrân. Este incredibil, nu!? El era cel care răspundea prompt, când era solicitat, ziua sau în miez de noapte, să asiste la naşterea unei femei sau a unei capre. Este incredibil, nu !? Alături de felcer am să remarc, însă, cinstea care i s-a făcut acestui sat de a avea printre cei trimişi ca să-l scoată din întunericul analfabetismului în care îl lăsase capitalismul „prosper”, dintre cele două războaie mondiale, la lumina „comunistă” a ştiinţei de carte şi a traiului decent cu săpun, cu cremă de ghete şi cu WC în gospodărie, pe profesorul de limba română și el trimis tot de comunişti. El i-a invăţat pe concetăţenii mei să trăiasca frumos şi să CITEASCĂ POEZIE. Alături de cei doi a mai lucrat la înălţarea comunei mele un entuziast de prin partea locului, tot tânăr şi tot însărcinat de comunişti, profesorul de cunoştinţe agricole. El i-a învăţat pe cei din Vlădeni să fie GOSPODARI.

          Şi, uite aşa, eu, cel care, pe vremea adolescenţei mele, la o privire roată constatam, ce durere!, că fac parte dintr-o comunitate care nu se remarca decât prin analfabetism şi hoţie, mult analfabetism şi multă hoţie moştenite n-am să mai spun de la cine, am plecat de acasă şi cu ajutorului statului comunist am învăţat şi am muncit, uneori pe brânci, ajungând primul individ cu studii superioare din satul meu, primul doctor în ştiinţă, primul profesor universitar. Nu am făcut nimic de care să mă ruşinez. Am muncit pentru alţii poate mai mult decât pentru mine. Am fost educat că este un lucru minunat să ajuţi. Am ajutat aşadar şi am avut „bucuria” să constat, cu ocazia loviturii de stat din România, că „au sărit la gâtul meu” cei pe care i-am ajutat cel mai mult. Eu insă nu regret nimic şi nici nu mă lepăd, în chip josnic, de convingerile mele comuniste.

Odată cu mine a crescut şi  satul meu  dând ţării zeci de specialişti în toate domeniile. Astăzi el furnizează „glorios şi liber” ţucălarii Europei. Bătrânii noştri, cu siguranţă, se răsucesc în gropi, în morminte vreau să zic.

          Acum în satul românesc „eliberat de comunişti” au reapărut cerşitul, analfabetismul şi tuberculoza, boala mizeriei. Ţăranul trăieşte capitalist şi cumpără ceapă din Argentina, cartofi din Maroc,  mălai din Ungaria şi zarzăre din Turcia. El a devenit un mare consumator de alcool prost. Mizeria şi alcoolul îl ajută să „viseze” şi să se amăgească cu faptul că ar fi şi el important, că ar conta şi el în ţara asta.

          E timpul ţăranului român!, urlă pe toate canalele mass-media, în campaniile electorale, politicienii de tip „nenea Iancu”.

          Care timp?!

          Timpul urgiei, timpul nenorocirii, timpul apocaliptic al unei soarte tot atât de odioasă  şi neiertătoare ca şi inundaţiile unor primăveri de blestem ?

          Timpul în care ţăranul român, cel cu ochii duşi în fundul capului, cu faţa ţepoasă şi vlăguită de o trudă fără nici o finalitate, se încovoaie pe un plug, moştenit parcă din paleolitic şi tras de o mârţoagă costelivă care, în urma unui efort mai mare de un cal putere, stă să se prăbuşească pe brazdă odată cu stăpânul său ?

          Timpul  în care copacii mor în picioare iar, uneori, grâul se înalţă, la vremea treierişului, la douăzeci de centimetri  de la pământ şi afişează, ostenit parcă, spice minuscule, cu boabe seci ca şi minţile celor care s-au războit cu „comunistele” sisteme de irigaţii şi staţiuni de mecanizare a agriculturii?

          Timpul în care ţăranii, coborâţi parcă din picturile lui Băncilă, cu feţele supte şi arse de Soarele nemilos, scrutând văzduhul saharian în căutarea unei gene de nor dătătoare de speranţă, scurmă cu sape ştirbe într-un pământ transformat de secetă în ciment, din care nu mai vrea să răsară nici pirul, iarba rea care se zice că nu piere ?

          Timpul în care câmpuri întregi zac nearate, fiind scoase astfel din circuitul unei agriculturi descalificant de înapoiată pentru un popor care vrea să stea cu fruntea sus în rândul naţiunilor lumii ?

          Timpul  în care agricultura românească, văduvită de specialişti şi aspersoare, de tractoare şi „glorii” şi asaltată de gândaci şi viermi îşi dă duhul încet dar sigur aşteptând, în van, ca şi alte sectoare ale economiei româneşti, pomana externă salvatoare ?

          E timpul ţăranului român !

          Care ţăran?

Cel  revenit de la oraşul care se stinge toropit de seceta de locuri de muncă generată de lungul şir al lichidărilor capitaliste ?

          Cel care nu mai ştie cum se înhamă un cal sau care nu mai deosebeşte catârul de armăsar, neghina de grâu ori secara de dughie ?

          Cel care nu mai vede în pământ o sursă de venit, înstrăinându-l veneticilor, fără nici un fel de remuşcare ?

          Cel care distruge podgoriile „comuniste” „redând” pământul secetei şi buruienilor ?

          Sau cel care defrişează nemilos pădurile şi apoi urlă că vin peste el dealurile golaşe sau nămeţii de zăpadă ?

          Starea agriculturii româneşti este emblematică pentru starea economică a României postdecembriste la fel cum emblematic este managementul acestei agriculturi în ruina managementului general al țării în decădere. Pentru a vedea ce a fost şi ce este agricultura românească să spicuim câteva date din ziarele vremii.

  • Efectivele de ovine au fost reduse în fiecare an cu câte un milion de capete. De la 18 milioane la sfârşitul anului 1990 s-a ajuns la 8,3 milioane în anul 2000.
  • În 1989, România producea 2,2 milioane tone de carne. În zece ani de la 6,2 milioane de bovine s-a ajuns la mai puţin de 3 milioane, iar efectivele de porci au scăzut la 40% din câte erau.

      Astăzi lucrurile stau mult mai rău. Deunăzi, la o televiziune „de rahat”, din România, un inadecvat ocupant al postului de Purtător de cuvânt al BNR, spunea, arogându-și iluzorii competențe economice, că România „a plecat de nicăieri și a ajuns undeva”. Se vedea că prostul a fost repetent la matematică și la limba română și, de aceea, nu cunoaște noima noțiunii de sens, năucul dorind, de fapt, să spună că România „a plecat de undeva și a ajuns nicăieri”.

      Pentru mințile sănătoase, alte comentarii nu-și mai au rostul.

          O întrebare mă mai frământă însă: cât timp se vor mai conforma românii politicilor criminale aplicate în ultimele trei decenii la comanda COMISARILOR U.E. ori a AMERICANILOR?

      Prof. Univ. Dr. Ing. Dumitru Stanciu                         

București, 15 martie 2023

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.