Sculati, nu-i nici o mîntuire/În regi, ciocoi sau dumnezei

Republica Populară Română a fost proclamată acum 68 de ani, la 30 decembrie 1947. În copilărie cîntam ”Republică, măreață vatră” la sfîrșitul orelor. Era frumos. Comuniștii au meritul de a fi adus România în rîndul lumii civilizate, abolind ciudățenia istorică numită Regatul României. Față de vecinii noștri, am întîrziat cu un an (față de Bulgaria) și cu doi (față de Iugoslavia).

De un sfert de secol se tot discută despre ziua  în care fostul rege Mihai a abdicat și România a devenit Republica Populară Română. Taberele sunt cam aceleași. Pe de o parte sunt monarhiștii (minoritari) care încearcă să demonstreze că abdicarea nu este întemeiată, deoarece a fost făcută sub presiune și sub amenințarea, chipurile, a asasinării unor studenți. De cealaltă parte sunt comuniștii, socialiștii și unii social democrați (tot minoritari, chiar  luați împreună) care justifică actul în chestiune prin necesitate istorică și politică. În fine, mai este și a treia tabără, ultramajoritară, căreia nici că îi pasă. Oricum, ar trebui să știe cu toții că republica are cetățeni iar monarhiile au supuși.

Argumentele monarhiștilor sunt bazate în esență pe o pretinsă tradiție monarhică a românilor, pe faptul că abdicarea ar fi fost nelegitimă și pe compararea României cu monarhiile constituționale europene care ar fi un exemplu de stabilitate și prosperitate. Se pot  vedea pe diferite saituri monarhiste, de exemplu aici (http://clubulmonarhistilor.ro/wp/de-ce-argumentele-pentru-o-republica-sunt-o-insulta-la-adresa-inteligentei/).

Republicanii nu sunt la fel de bine organizați. Probabil că ideea restaurației monarhice li se pare așa de utopică, încît nu  merită să vorbești despre ea. Și totuși, ar trebui să fie  mai active. De exemplu, de ce există la televiziunea națională stupiditatea intitulată ”Ora Regelui”? Ce fel de republică avem noi în România dacă fostul rege Mihai este în continuare numit ”majestatea sa”, dacă mai avem și o ”casă regală” iar fostul actor Radu Duda este gratulat cu apelativul de ”Alteța sa regală”? Asta ca să nu mai amintesc și de regele Cioabă sau împăratul Iulian al țiganilor de pretutindeni sau de altă figură semiinterlopă, prințul Paul. Pînă și unii neoliberali feroci, adepți ai statuluii minimal își pun întrebarea dacă restaurația monarhistă merită o discuție. În definitive capitalismul sadic se împacă la fel de bine și cu monarhia și cu republica (http://www.contributors.ro/fara-categorie/despre-monarhism-si-republicanism-in-romania/)

În ceea ce mă privește sunt structural un om de stînga și, în consecință, imun la propaganda monarhistă. Copil fiind eram curios să aflu ce știu bătrînii (așa mi se păreau atunci cei care erau chiar mai tineri decît sunt eu azi) despre ziua de 30 decembrie. Majoritatea nu își aminteau. Bunicilor mei ziua asta nu le spunea nimic, nici părinților mei. Mama își  mai aducea aminte de reacția bunicului la auzul știrii că am devenit republică și că fostul rege a plecat din țară cu patru vagoane: ”Mai dă-l în crucea mă-sii și pe ăsta! Și-a umplut dăsagii și acuma fuge ”, dar ea era apolitică și nu a dat atenție știrii. De aceea propaganda monarhistă mi se pare complet decrepită, din ea rezultă că poporul a fost cuprins de  jale de dorul regelui. Trebuie să recunosc însă că, în tinerețe am întîlnit și un monarhist. Eram la liceu, în septembrie  1968. Fusesm trimis, împreună cu băieții care treceau în clasa a XI-a să depănușăm porumb, vizavi de Fetești, în Balta Ialomiței, la un IAS. Ei, acolo erau niște grajduri. Și un om de la grajdurile alea pe care l-am ajutat într-o zi să rînească mi-a zis că statele, cînd ajung la o anumită dezvoltare, devin regate. Dacă sunt înapoiate, sunt republici. Că și noi eram o dată Regat și atunci eram mari și tari, dar acuma…. Nu mi-am permis să îl contrazic, era mai bătrăn ca mine și nu se cuvenea.

Cu prilejul zilei de 30 decembrie, anul acesta am avut curiozitatea să văd cîte monarhii mai există pe glob. Și am găsit destule. Regina Elisabeta a II-a tronează din 1952 în patru state (Regatul Unit, Canada, Australia, Noua Zeelandă), în 1962 a mai adăugat Jamaica, în 1966 Barbados, în 1973 Bahamas, în 1974 Grenada, în 1975 Papua, în 1978 în Tuvalu și Insulele Solomon, în 1979 Saint Vincennes și Grenadines precum și Santa Lucia, în 1981 Belize și Antigua; ultima achiziție este în 1983 cînd a primit coroana regatului Saint Kitts și Nevis. Frumoase realizări, 16 state cu o populație totală de două ori mai mare ca a Marii Britanii – 140 milioane de locuitori! Cel mai longeviv șef de stat, tronează de 63 de ani! Oare ce se va întîmpla după moartea reginei cu cele 16 regate? O să-și aleagă alt rege sau automat, regele Angliei va fi și regele lor? Treaba lor.

Împăratul Akihito este mai modest – Japonia are numai 127 milioane de locuitori. Urmează, în ordinea descrescătoare a populației, următoarele monarhii constituționale: Tailanda (65 mil loc), Spania (46 mil) , Maroc (33 mil), Malaezia (31 mil), Olanda (17 mil), Cambodgia (16 mil), Belgia (12 mil), Suedia (10 mil), Iordania (8 mil), Danemarca (6 mil), Norvegia (5  mil) , Kuweit (4  mil), Lesotho (2 mil) și, sub un million de locuitori, monarhiile Bhutan, Luxemburg, Tonga, Andorra, Liechtenstein și Monaco. De fapt Luxemburg este un mare ducat, Liechtenstein și Monaco sunt principate – adică sunt conduse de prinți iar Andorra naiba știe ce mai e fiindcă este o semiteocrație, semirepublică: are doi coregenți: episcopul de Urgell și președintele Franței. Adica Francois Hollande ste și un piculeț de rege.

Lista monarhiilor absolute este deschisă de aliata NATO și mare luptător contra terorismului Arabia Saudită (33 mil locuitori) urmată de celelalte petromonarhii sunnite  Emiratele Arabe Unite (10 mil), Oman (4 mil), Qatar (3 mil) , Bahrain (1.5  mil) la care se mai adaugă Swaziland guvernat cu înțelepciune de  majestatea sa Mswati III (1.3 mil) și, cu voia dv, ultimul pe  listă, Vatican (839 locuitori).

Dacă îi adunăm pe toți, obținem cam 500 milioane de supuși în monarhiile constituționale și vreo 50 de supuși în monarhiile absolute.

Dacă le numărăm pe continente, Europa are 11 monarhii, Africa are două, America are 7 iar restul sunt în Asia. Monarhiile absolute sunt toate în Asia  – cu excepția regatului lui   Mswati III.

În principiu, rolul regelui într-o monarhie constituțională este limitat la unul ceremonial. El este șeful statului prin voința divină, dar nu se amestecă în guvernare. Totuși, există și noțiunea de monarhie constituțională executivă, în care regele are și atribuțiuni de prim ministru. În Europa așa ceva nu se mai poartă decît în glume ale naturii cum ar fi Monaco sau Liechtenstein, dar în alte părți ale lumii ( cum ar fi Bhutan, Bahrain, Iordania, Kuweit, Maroc și Tonga) se mai obișnuiește.

De regulă, monarhiile sunt ereditare și regale domnește pînă la moarte sau abdicare. Titlul se transmite după felurite reguli: primogenitură sau pe linie masculină. Există două excepții, în Malaezia, unde regele este ales și, mai ales la Vatican unde Papa este ales de un concicliu de cardinali. Situația era mai complicată în cele două state române, Țara Românească și Moldova unde nu exista o regulă clară de succesiune și se luptau între ei diverși pretendenți de os domnesc (sau nu) sprijiniți de vecinii mai puternici: Polonia, Ungaria sau Imperiul Otoman. Asta pînă la administrațiile fanariote, cînd domnii erau puși direct de la Istanbul și se numeau bei, beiul fiind echivalați cu un pașă cu două tuiuri. Primul nostru domn, Alexandru Ioan Cuza a fost ales de divanurile celor două principate. Ideea ereditară a venit odată cu primul nostru rege (neamț devenit ortodox) Carol I.

Fiindcă monarhiștii tot bombănesc de abdicare: nu prea există exemple cînd un rege a abdicat de bună voie – singurul exemplu modern pe care îl știu este cel al lui Norodom Sihanouk, adus la putere de vietnamezi, care a abdicat de bună voie în favoarea fiului său Norodom Sihamoni. De altfel, Cambodgia este singurul exemplu modern de stat (în afară de Spania) care a revenit la monarhie după o perioadă republicană (marcată de războaie civile neîntrerupte: 1970 – 1993). În Afganistan, fostul monarh Zaher Șah (1933-1973) a încercat același lucru, dar nu i-a reușit. De regulă națiunile care scapă de monarhie nu doresc întoarcerea la ea. Cambodgia și Spania sunt escepții care confirmă regula. Faptul că Juan Carlos (1975 – prezent)  este rege este consecința dictaturii franchiste. Și, oricum, din 1982 el nu mai are decît un rol reprezentativ.

Tot regula este că  regii nu abdică de bună voie. După mintea  monarhiștilor orice abdicare este nelegitimă. Dacă ne referim numai la perioada postbelică, nici Vitorio Emanuele, ultimul rege al Italiei (1900 – 1946) nu a abdicat de bună voie. Nici Petru II al Iugoslaviei (1941 – 1945), nici țarul Simeon II al Bulgariei (1943 – 1946; aici e chiar interesant: s-a întors în Bulgaria, a devenit prim ministru, patriarhul Bulgariei a dat dispoziție popilor ca în predicile lor să îl numească majestatea sa Regele Bulgarilor, dar el nu a zis nici că vrea, nici ca nu vrea întoarcerea la monarhie; atît i-ar trebui). Nici Leka al Albaniei nu a reușit să restaureze monarhia (deși acolo a fost o treabă cinstită, a fost un referendum în 1997, poporul a respins ideea; e și acolo o casă regală care nu recunoasște referendumul). Nici Constantin II al Greciei (1964-1967) nu a abdicat de bună voie iar în 1974 a trebuit să accepte rezultatul referendumului: grecii nu mai voiau monarhie, voiau republică. Ce să mai vorbim despre alți regi care au abdicat și apoi au fugit din țară (dacă rămîneau nu le era bine!) : Șahul Iranului (Mohamed Reza Pahlavi 1941- 1979), mort în Egipt în 1980 , sau ultimul rege al Nepalului, Gyanendra (2001 – 2008) fugit în India cu familia lui regală. Mai rău a fost de împăratul Hail Selasie al Etiopiei (1930-1974), mort în închisoare în 1975.

Concluzie: istoria nu se întoarce înapoi.

Dacă regii au doar rol reprezentativ, atunci sunt inutili. Sau, mai știi? poate că sunt o atracție turistică. Unii chiar sunt simpatici – ca regele Carl XVI Gustaf al Suediei (1973 – prezent) care preferă ceremoniile simple, fără fast.

Dacă se amestecă în politică, devin tirani, pentru că nu pot fi schimbați.

Cum de mai există monarhii? Sunt relicve istorice. De pe vremea cînd exista motivația divină Cuius regio eius religio (a cui este puterea, a aceluia este și religia). Regele avea o semnificație mistică: el era Cezarul, Păstorul turmei laice care păstorea împreună cu șeful religios – dacă nu era una și aceeași persoană. Statele aveau o religie de stat.  Sau, cum spunea jandarmul Nikiforîci al lui Gorki: de la Majestatea sa Țarul pleacă un fir care trece prin excelențele lor miniștrii și ajunge pînă la jandarmi și chiar pînă la ultimul supus.

Dar firul acela se mai și rupe. Și greu se mai poate înnoda… Și la ce bun să îl mai înnozi?

Articol scris de Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu este doctor în matematică, profesor universitar, membru în Biroul Executiv al Partidului Socialist Român.

Vizualizari: 1510 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Valea Jiului în agonie

    În volumul lui David Kideckel România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, tradus în […]