Ziua de 23 august, în raport cu istoria românilor, cu trecutul lor nu foarte îndepărtat, a devenit un REPER demn, mai ales în acest an 2014, de evocare, de rememorare a unor evenimente în urma cărora suferinţele, îndeosebi de ordin naţional, i-au afectat pe români la modul extrem de dureros. Ne referim la ziua de 23 august 1939 si la cea din anul 1944. Prima, adică ziua de 23 august 1939, ne obligă să ne reamintim că, în urmă cu 75 de ani, la Moscova, după negocieri care au durat două zile, între miniștri de externe ai Germaniei hitleriste și fostei URSS, Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Mihailovici Molotov, s-a ajuns nu numai la adoptarea unui așa-zis tratat de neagresiune între cele două părti, dat, de altfel, publicității, dar și a unui Pact secret prin care cele două mari Puteri ale momentului își delimitau sferele de influență într-o largă zonă estic-europeană cuprinsă între Marea Baltică și Marea Neagră. Iar vizate erau: Țările Baltice (Estonia, Letonia, Lituania), Polonia și România, câștigul cel mai consistent al târgului politic-diplomatic consemnat prin amintitul Pact secret, urma să revină fostei URSS căreia partea germană îi recunoștea „dreptul” de a ocupa țările baltice și o parte din Polonia, iar la punctul trei Berlinul recunoștea, printr-o formulă ușor ambiguă, interesul Moscovei pentru spațiul istoric românesc dintre Prut și Nistru, cunoscut și sub numele de Basarabia, un spațiu încorporat cu forța de Rusia țaristă în 1812 si reunit cu România în 1918.
Dupa aproape 10 zile de la înțelegerile sovieto-naziste, Germania nazistă a atacat Polonia, aceasta din urmă prăbușindu-se în două săptămâni. Pe 17 septembrie, sub pretextul propagandistic al necesității asigurării fronturilor sale sud-vestice trupe ale fostei URSS au atacat Polonia ocupand zone întinse din partea răsăriteană a acesteia, luând ca prizonieri sute de mii de ofițeri și soldați.
După mai puțin de 8 luni, Germania hitleristă a reluat ofensiva pe frontul de vest, cu precădere împotriva Franței. Ofensiva a inceput pe 10 mai 1940, iar pe 22 iunie guvernul francez, retras la Bordeaux, a solicitat armistițiu, în Franța instituindu-se un regim colaborationist condus de mareșalul Petain cu sediul politic-administrativ Vichy.
După numai 4 zile de la prăbusirea militară a Franței și retragerea de către Marea Britanie a trupelor sale de pe continent, guvernul fostei URSS a transmis Bucurestilor un ultimatum prin care solicita retragerea administrației sale din Basarabia dar și din Bucovina de Nord. După două zile Moscova a revenit cu un al doilea ultimatum la care n-a mai așteptat răspunsul guvernului de la București ocupând cu forța Basarabia și Bucovina de Nord.
Asupra României aveau să se adauge și presiunile venite de la Budapesta și Sofia, Ungaria solicitând să i se „restituie” Transilvania, iar Bulgariei să i se redea Cadrilaterul, o zona din sudul Bulgariei, cu două județe, Durostor și Caliacra, reunite cu România prin pacea de la București (august 1913), prin care s-a încheiat cel de-al doilea război balcanic desfășurat în vara aceluiași an.
Ambele pretenții teritoriale erau susținute de Germania nazistă, Italia fascistă și de forța URSS. La solicitarea Ungariei horthyste sub presiunile directe ale Berlinului și Romei s-a răspuns doar parțial cedându-i-se Ungariei partea de Nord-Est a Transilvaniei ca urmare a dictatului de la Viena (30 august 1940), iar Bulgariei, prin negocieri directe dar tot sub presiunile celor trei mari puteri (Germania, Italia, fosta URSS) i s-a cedat Cadrilaterul, convenindu-se și la un schimb de populație între românii care ar fi cerut să se retragă în România și bulgarii din România care ar fi dorit să se transfere în Cadrilater.
Urmare directă a războirilor teritoriale suferite de România și în condițiile unei izolări politico-diplomatice totale, regimul dictaturii regale s-a prabușit (6 septembrie 1940), pe ruinele acestuia edificându-se un regim politic regional în frunte cu generalul Ion Antonescu, cel care-l determinase pe Carol al II-lea să abdice, și conducatorul Garzii de Fier Horia Sima. În planul relațiilor externe Hitler s-a grăbit să garanteze României noua ei configurație teritorială. În ianuarie 1941, Garda de Fier a fost exclusă de la guvernare în urma încercării acesteia de a-l înlatura pe generalul Ion Antonescu, iar pe 22 iunie 1941 România, alături de Germania nazistă a intrat în război contra fostei URSS.
Nu vom intra în detalii referitoare la desfășurarea ca atare a ostilitatilor militare, vom menționa doar că pierderile umane și materiale ale României au fost enorme; că după bătălia de la Stalingrad ofensiva germană a fost oprită, a urmat ofensiva armatei sovietice pe frontul de răsărit, dar și de contraofensiva militară anglo-americană (în Africa, în Italia, pe alte fronturi, inclusiv debarcarea din Normandia pe 6 iunie 1944).
Diplomația României a căutat, în secret, evident, să negocieze cu reprezentanții SUA și Marii Britanii condițiile ieșirii sale din alianța cu Germania până către sfârșitul lunii aprilie 1944, după care mesajul anglo-american a fost să se negocieze cu reprezentantii fostei URSS ceea ce s-a încercat indeosebi în capitala Suediei.
Între timp, în țară, chiar cu știința mareșalului Antonescu, opoziția s-a reorientat politic; liderii PNȚ și ai PNL acceptând propunerile de colaborare venite din partea Partidului Comunist prin Lucrețiu Pătrășcanu și ai Partidului Social-Democrat prin Constantin Titel-Petrescu. S-a și ajuns la constituirea unei alianțe politice cunoscută sub numele de Blocul Național Democratic (acordul a fost adoptat pe 22 iunie 1944). Apoi, s-a căutat calea de acțiune pentru înlăturarea regimului antonescian împreună și cu reprezentanți ai Palatului Regal. Când situația de pe front a devenit dramatică (22 august) trupele sovietice, care se opriseră la inceputul lunii aprilie pe un aliniamentul Iași-Chișinău, au reluat ofensiva, s-a trecut la organizarea unei lovituri de stat vizând arestarea mareșalului Antonescu și colaboratorilor săi. Acțiunea ca atare a fost fixată pentru prima dată pe 26 august. Evoluția însăși a frontului dar mai ales faptul că guvernul de la Moscova ar fi acceptat să încheie armistițiul cu guvernul existent au determinat intensificarea presiunilor asupra lui Antonescu de a se întâlni cu regele Mihai ceea ce s-a și întamplat în după amiaza zilei de 23 august 1944. În cursul acestei întâlniri, prezenți fiind și alți colaboratori ai „conducătorului” statului, între ei Mihai Antonescu, vice-prim ministru și ministru de externe, regele a ordonat arestarea lor. În palat fusese deja adus un pluton care a și executat ordinul regal. În cursul serii de 23 august regele a dat citire unei proclamații către țară transmisă prin intermediul radioului, anunțând ieșirea României din Alianța cu Germania și trecerea de partea Națiunilor Unite. În finalul proclamației, un text redactat de Lucrețiu Pătrășcanu, se afirma: „Cu deplina încredere în viitorul neamului românesc, să pășim hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice și fericite”.
S-a deschis astfel calea către alcătuirea unui nou guvern de largă coaliție politică, de participare la efortul militar pentru eliberarea țării de sub ocupația nazistă horthystă și readucerea nordului Transilvaniei în granițele politice ale țării, de refacere a imaginii ei internaționale în vederea participării la viitoarea conferință de pace, de reclădire, în perspectivă, a unei Românii libere și independente.
Sacrificiile ce aveau sa urmeze din partea națiunii noastre n-au fost deloc ușoare dar, poate, și de aceea, ziua de 23 august trebuie să fie și mai temeinic încrustată pe retina constiinței istorice românești a generației actuale și a tuturor generațiilor ce vor urma.
București, 23 august 2014