PERIOADA 1947-1989 (Sistemul politic socialist) este perioada istoriei noastre, deși scurtă, marcată, de cele mai complexe modificări ale întregului tablou politic, economic, social ș.a.m.d. După 1947, putem aprecia că a fost schimbat sistemul social global și, implicit, subsistemele politic, economic, juridic, cultural etc. Prin schimbarea sistemului politic au fost radical schimbate instituțiile politice, relațiile politice și cultura politică.
Esențiale pentru această etapă au fost hotărârile și acțiunile care au determinat și asigurat înlocuirea sistemului politic capitalist, creat și dezvoltat aproape pe parcursul unui secol, cu sistemul socialist, a cărui noutate era vizibilă în întreaga lume. Apreciind că fără transformările radicale ale sistemului politic nu se puteau înregistra transformările celorlalte sisteme, ne vom referi, în acest cadru, la sistemul economico-social. Așa cum se spune că dacă vrei să reformezi o națiune reformează-i sistemul de învățământ, tot așa este evident că dacă vrei să reformezi un sistem politic îl reformezi pe cel economic. Din 1947, reformele economice au curs, începând cu cele referitoare la formele de proprietate, naționalizarea și cooperativizarea agriculturii pentru formarea marii proprietăți comune, trecerea, pe această bază, la industrializare și dezvoltarea agriculturii pe baze moderne, stabilirea unei rate a acumulării care să permită atât dezvoltarea cât și stimularea consumului și atâtea alte reforme care au permis, într-o perioadă relativ scurtă, creșterea nivelului de trai al majorității populației, atragerea celor din mediu rural în marile centre industriale și asigurarea unor condiții de muncă și viață sigure și progresiv superioare, desființarea analfabetismului și accesul gratuit la orice nivel de studii, dezvoltarea și modernizarea sistemului sanitar și introducerea gratuității tuturor serviciilor medicale, creșterea natalității și reducerea mortalității, crearea unei infrastructuri complexe incluzând-o și pe cea pentru odihnă și tratament, extinderea rețelei instituțiilor de cultură și educație fizică și sport până la nivelul satelor, stimularea și încurajarea creatorilor și sportivilor etc.
Pornind de la esența unui sistem economic – tipul de proprietate – vom analiza, sintetic, ce s-a întâmplat cu PROPRIETATEA ROMÂNEASCĂ, în ultimii 75 de ani.
La 11 Iunie 1948, Marea Adunare Națională întrunită pentru a comemora 100 de ani de la izbucnirea în București a Revoluției burghezo-democratice de la 1848, după încheierea părții festive a aprobat Legea nr. 119 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, cunoscută și ca legea naționalizării principalelor mijloace de producție, un act de importanță istorică pentru construcția societății socialiste și, în același timp, o necesitate obiectivă pentru noul sistem politic.
Trebuie menționat că Legea naționalizării nu a fost specifică României, ea s-a înscris într-o tendință mondială, multe țări, nu numai central și est europene, ci și unele care au păstrat sistemul economic capitalist – Marea Britanie, Franța, Italia, Republica Federală Germania – au trecut la naționalizări masive, considerând absolut necesară creșterea proprietății administrate centralizat pentru refacerea după război și dezvoltarea ulterioară.
În România, la 11 iunie 1948, s-a luat de la cei puțini – în marea lor majoritate, „hoți ai muncii altora”, adică unii care oricât ne scot ochii cu moștenirea de familie, nu pot justifica cum au ajuns familiile lor să dețină asemenea averi fără exploatarea continuă a muncii țăranilor de pe moșii și a muncitorilor din ateliere și fabrici – şi s-a dat celor mulți – în marea lor majoritate îndreptățiți să primească ceea ce era, de fapt, rezultatul muncii lor și a înaintașilor lor.
Au fost naționalizate 8894 de întreprinderi, din care, în capitală, au fost 746. Documentele vremii consemnează că muncitorii au primit cu entuziasm hotărârea, exemplu „La Malaxa, Lemaître, Wolff, Vulcan, Mociornița, F.R.B., Voina etc., muncitorii (unii dintre ei suferiseră exploatarea nemiloasă în întreprinderea respectivă 20-25 de ani) nu-și puteau ascunde lacrimile de bucurie văzându-se stăpâni pe fabricile și uzinele marilor industriași care îi umiliseră și concediaseră după bunul plac, care storseseră de pe spinarea lor profituri uriașe…” (Alexandru Cebuc, Naționalizarea principalelor mijloace de producție din București – 11 Iunie 1948, pag. 210, Materiale de Istorie și Muzeografie, Vol. IV, 1966)
Mai mult, urmare apariției legii naționalizării, au apărut revolte ale unor colective de muncitori împotriva patronilor, în întreprinderi care nu au fost cuprinse în textul inițial.
Procesul de formare a marii proprietăți centralizate a continuat și cu alte naționalizări. Astfel, prin Decretul nr. 83 din 2 Martie 1949, au fost expropriate proprietățile mai mari de 50 ha. și prin Decretul nr. 92 din 19 aprilie 1950 au fost naționalizate unele imobile selectate după anumite criterii (imobile aparținând marii burghezii, imobile deținute de exploatatorii de locuințe, hotelurile, imobile aflate în construcție în scop de exploatare și abandonate, imobile avariate sau distruse de cutremur sau război).
Pentru a asigura dezvoltarea unitară și armonioasă a economiei socialiste s-a adoptat PLANIFICAREA, ca funcție esențială a conducerii științifice (Managementul, de astăzi) și în iulie 1948, a fost creată Comisia de Stat a Planificării, în subordinea Consiliului de Miniștri, transformată în anul 1952, în Comitetul de Stat al Planificării.
Se apreciază că averea naționalizată de statul socialist, după anul 1947, de la câteva sute de mii de români, a fost de cca. 8 miliarde euro (în cifre comparabile), în timp ce bunurile a 23 milioane de români, privatizate sau retrocedate foștilor proprietari după 1989, valorează cca. 300 miliarde de euro (Constantin Cojocaru, Cu poporul cum rămâne, Majestate?, Ultima oră, 19.07.2005, din Volumul CRIMA numită Privatizare, București, 2008, pag. 22). Trebuie remarcat că autoritățile, politicienii, specialiștii nu oferă cifre globale, nu au niciun interes să arate creșterea explozivă a proprietății statului în 42 de ani socialiști și dezastrul produs în următorii 33 de ani.
De ce? Pentru că jaful este imens!!!
Situația României la ieșirea din război era deplorabilă, cu distrugeri materiale și umane fără precedent istoric și cu o datorie de război de 300 milioane de dolari, la paritatea de 35 dolari/uncia de aur, plătită de România timp de șase ani, începând cu 1945 respectiv, 55% din venitul național al României din anul 1945. (România și Europa. Acumularea decalajelor economice 1500-2010, Bogdan Murgescu, pag. 334-335,
Cu toate acestea, prin trecerea rapidă la electrificare, industrializare, alfabetizare etc., în anul 1950, toți indicatorii economico-sociali depășiseră nivelul maxim interbelic și exemplificăm cu nivelul PIB-ului/loc (exprimat în valori constante ale dolarului la paritatea puterii de cumpărare din anul 2000) care, în anul 1947, a fost de 779 USD PPC 2000, și, în anul 1950, ajunsese la 1351 USD PPC 2000 (Axenciu, Victor., Georgescu, George., Gross Domestic Product – National Income of Romania 1862-2000, Secular statistical series and methodological foundations, 2017, MPRA Munich Personal RePEc Archive,
https://mpra.ub.uni-muenchen.de/84614/1/MPRA_paper_84614.pdf
În perioada 1948 -1989, proprietatea socialistă a fost amplificată și valorificată pentru dezvoltare fără precedent a tuturor domeniilor economico-sociale, pentru ridicarea nivelului de trai, de civilizație și cultură al tuturor românilor.
România Socialistă devenise o țară preponderent industrială. În anul 1989 infrastructura industrială românească se situa printre primele zece din Europa.
Ocupam locul unu în lume la exportul de vagoane de marfă, locul doi la producția de utilaj petrolier, locul opt la producția de calculatoare, locul nouă la exportul de armament ș.a.m.d. Totodată, ne situam pe locul 9 în lume ca mărime a flotei comerciale (dețineam 365 de vase construite în șantierele de la Dunăre și Marea Neagră), după 1990 au dispărut toate; aveam a cincea flotă de pescuit a lumii (formată din 288 nave, cu un tonaj de 5 614 TWh.) și am ajuns să importăm peste 92% din necesarul de pește al țării.
A înregistrat creșteri volumul valoric al producției industriale, care a fost în anul 1989 de 44 de ori mai mare decât cel din 1950 și de 65 de ori mai mare decât cel din 1938. Pentru a evita distorsiunile create de comparabilitatea prețurilor o să dăm câteva exemple de evoluție a producției fizice, comparând rezultatele anului 1989 cu cele ale anului 1938: energie electrică – 75,85 mld. kWh față de 1,13 -, oțel – 14,41 mil. tone față de 0,28 -, motoare electrice – 6351 mii kW față de 2 -, autoturisme – 144 mii buc. față de 0 -, îngrășăminte chimice – 2,80 mil. tone față de 0 -, ciment – 13,26 mil. tone față de 0,58 -, cărbune extras – 66,46 mil. tone față de 2,83 -, țiței extras – 9,17 mil. tone față de 6,59 -, gaz metan extras – 22,22 mld. mc. față de 0,31 -, benzină – 6,07 mil. tone față de 1,53 –, țesături – 1109 mil. mp. față de 130 -, carne – 686 mii tone față de 170 -, preparate din carne – 276 mii. tone față de 7 -, zahăr – 693 mii. tone față de 95 -, produse zaharoase – 359 mii tone față de 7 -, bere – 10,57 mil. hl. față de 0,51 -, săpun – 31 mii tone față de 9 – etc.
Se pot face astfel de comparații și releva creșteri la fel de importante și în ceea ce privește producția industrială pe cap de locuitor.
Se găsesc și numeroase comparații cu anul 1950, de exemplu: în anul 1989 față de 1950 se producea de 25 de ori mai multă energie electrică pe cap de locuitor, de 18 ori mai mult oțel, de 2,5 ori mai multe cereale etc.
În anul 1989, 58% din venitul național se realiza în industrie și construcții, 15% în agricultură, restul în comerț și servicii; în 2016, structura formării venitului național era – 25,7% în industrie, 4,3% în agricultură, restul în comerț și servicii.
Și pe această bază, în România, în anul 1989, șomajul era zero (după lovitura de stat din 1989, unii se plângeau că au fost obligați să muncească); erau 8,32 mil. salariați și 5,3 mil. pensionari, iar la sfârșitul anului 2022, aveam 5,69 mil. salariați și 4,78 mil. pensionari; salariul minim era de 2000 de lei (conform EUROSTAT, acum suntem pe penultimul loc în Uniunea Europeană, la salariul minim și mediu); cursul de schimb leu/USD era de 14,92 lei/USD, acum este peste 4,6 lei/USD, adică peste 46. 000 lei/USD; datoria externă era zero, existau disponibilități de peste 3 mld. USD, o rezervă în aur de peste 1 mld. USD, creanțe și contracte la export încă neachitate de 8,7 mld. USD, astăzi avem o datorie publică ce depășește 50% din valoarea PIB-ului și exemplele pot continua.
22 decembrie 1989 reprezintă momentul zero al realizării fenomenul invers, s-a luat de la cei mulți – rezultatul muncii lor, al muncii noastre, al muncii dumneavoastră – şi, cu concursul muncitorilor drogați cu MINCIUNA POLITICĂ, s-a dat celor puțini, în mică măsură urmași ai deposedaților dinainte şi în mare măsură cozi de topor, samsari ai LOVITURII DE STAT din 1989. Am putea spune că au fost, în principal, două modalități de deposedare, retrocedarea și privatizarea. Dar ar fi prea simplu! Acestea erau doar momentele principale ale unui scenariu de distrugere a unei țări în plină dezvoltare. Astăzi, chiar și cei mai puțin cunoscători ai realităților politice și economice înțeleg că jucăm după un astfel de scenariu și spectacolul încă nu s-a încheiat.
Scenariul de distrugere a României Socialiste poate fi considerat similar celui derulat și în celelalte state foste socialiste, în esență tranziția între cele două sisteme politice s-a centrat pe lichidarea proprietății socialiste și transformarea acesteia în proprietate capitalistă. Cu o singură mare deosebire, în România începutul sfârșitului a fost mult mai dureros și mai sângeros iar distrugerile sunt aproape totale. Dar toate acestea nu se puteau realiza decât cu sprijinul direct al trădătorilor din interior. Este deja aproape unanim acreditată ideea că în România nu a fost vorba de o revoluție ci de o lovitură de stat, ai cărei autori, organizați de cercuri politice externe, prin mijloace ultrasofisticate de manipulare au valorificat starea de nemulțumire a populației privind scăderea nivelului de trai în ultimii ani socialiști, cauzată, în principal, de eforturile pentru achitarea datoriei externe.
La momentul apariției Legii nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităților economice ca regii autonome și societăți comerciale existau 6320 de întreprinderi, din care 320, considerate strategice, au fost transformate în regii autonome și 6000 în societăți comerciale. Dintre acestea, erau peste 2000 de întreprinderi mari și foarte mari, având, în medie peste 4 000 angajați.
În anul 1992 a început distrugerea masivă a economiei românești prin privatizare: 30% din capitalul social deținut de stat la societățile comerciale a fost distribuit cu titlu gratuit și 70% din capitalul social a fost „vândut”.
În perioada 1992-2016, din privatizarea a 8200 întreprinderi s-au încasat 7,1 mld. euro, din care 2,25 mld. Euro a fost contravaloarea privatizării Băncii Comerciale Române BCR, respectiv 32% din total.
Au fost lichidate cca. 3000 de întreprinderi, din care peste 1300 mari și foarte mari, unități strategice a căror distrugere a condus la dispariția unor întregi subramuri ale economiei naționale, din domeniile: metalurgie, siderurgie, chimie, construcții de mașini (mașini unelte specializate, calculatoare, televizoare, roboți, avioane, vagoane de călători…), industria lemnului, industria textilă, industria alimentară, industria ușoară, industria farmaceutică și cosmetică etc.
Începând cu anul 1990, au fost exportate peste 50 milioane de tone deșeuri de fier, cupru, aluminiu și alte metale neferoase, în valoare de peste 15 miliarde de euro, sume intrateîn buzunare private, nu ale statului.
S-au falimentat industria de prelucrare a lemnului și industria alimentară, dar s-au exportat lemn brut, în valoare de peste 10 miliarde euro și produse agricole neprelucrate (cereale, legume, fructe, animale vii) în valoare de 5 miliarde euro (Constantin Ciutacu, Un sfert de veac de corupție și jaf).
Au fost falimentate bănci importante, începând cu Banca Română pentru Comerț Exterior, BANCOREX, depozitara valutei moștenite de la regimul socialist.
Peste 40% din suprafața terenurilor agricole este vândută străinilor (conform unui studiu al UE); dețineam 14,7 milioane hectare, din care 10 milioane teren arabil, conform studiului UE.
Acreditarea ideii că PRIVATIZAREA ESTE SINGURA SOLUȚIE PENTRU MAI BUNA DEZVOLTARE ECONOMICO-SOCIALĂ A ȚĂRII a fost O CACEALMA deoarece a constituit O INDUCERE ÎN EROARE INTENȚIONATĂ A POPULAȚIEI.
În realitate, averea statului a fost terminată nu numai prin acest tip de privatizare, ci și prin alte mijloace cu aspect legal, semnificativ fiind modul în care s-a derulat, și încă nu s-a terminat, retrocedarea imobilelor și terenurilor preluate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Nu vom insista pe legislația și sistemul instituțional al retrocedărilor, restituirilor și despăgubirilor. Dacă veți deschide site-urile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), creată în aprilie 2005 și a Fondului Proprietatea, creat în decembrie 2005, veți înțelege care este amploarea fenomenului și ce afaceri ascunde. Parafrazând un fost președinte, de tristă amintire, „Acolo sunt banii Dumneavoastră, a celor care ați muncit pentru crearea, dezvoltarea și, după caz, întreținerea acestor proprietăți”.
Vom da doar un exemplu de despăgubire, desfășurată prin Fondul Proprietatea, creat pentru asigurarea resurselor financiare necesare despăgubirii persoanelor expropriate de statul socialist. Despăgubirea se face în acțiuni corespunzător valorii imobilelor ce nu se pot restitui în natură, acțiuni ce se pot tranzacționa pe bursă. Capitalul social al Fondului Proprietate s-a constituit din pachete de acțiuni deținute de stat la cele mai rentabile entități economice: PETROM, ROMGAZ, TRANSGAZ, NUCLEARELECTRICA, HIDROELECTRICA, TRANSELECTRICA, Filiale ELECTRICA, Complexele energetice CET Turceni, Rovinari, Craiova etc. Și cine putea să manevreze mai bine ce a rămas mai valoros din averea statului român decât americanul Mark Gitenstein, fostul ambasador SUA în România (2009-2012)?
Iată numai un exemplu de despăgubire: nepoata fostului industriaș Nicolae Malaxa, Georgia Palade van Dusen, cel mai mare acționar persoană fizică a Fondului Proprietatea, a vândut în august 2011 acțiuni în valoare de 2,6 mil euro, în ianuarie 2012 de 3,4 mil. euro și în februarie 2012 de 11,4 mil. euro și, cu toate acestea, pachetul de acțiuni scăzuse numai de la 6,3% la 5,62%, CE DE AVERE MAI ARE DE VÂNDUT!!! Informațiile la zi nu sunt publicate. (Fiica lui Nicolae Malaxa, Irina Malaxa, s-a căsătorit în anul 1941 cu viitorul savant, medicul George Emil Palade, singurul român care a primit Premiul Nobel, în anul 1974, pentru Fiziologie și Medicină. Au plecat din țară în anul 1946 și au avut doi copii, Georgia și Filip. Nepoții lui Malaxa – Georgia Palade van Dusen, Filip Palade – și Loreen Ellen Malaxa, soția unui nepot decedat, locuitori ai SUA au solicitat statului român titluri de peste 310 mil. dolari și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților le-a acordat, în 2006, titluri de despăgubire care au fost transformate în acțiuni la Fondul Proprietatea).
Pentru corectitudine, trebuie să precizăm că mare parte dintre prevederile legislației privind retrocedările au fost impuse României, în perioada pregătirii aderării la UE și NATO, iar mai târziu de către Comisia Europeană, stăpâna noastră.
Iată ce spunea Victor Ponta despre legile retrocedării, încă din decembrie 2012: „Legea 247 din 2005, din punctul meu de vedere, a fost cel mai mare rău pe care puteam să-l facem României, dar nu mai putem să-l mai întoarcem acum. Putem doar să găsim o soluție inteligentă de aplicare”…. „Deja 4 miliarde cash au plecat din România pe restituiri. La un moment dat poate spunem adevărul despre chestia asta. La fel și Fondul Proprietatea care este în prezent 100% privat și unde am transferat în medie 20% din tot ce înseamnă companiile strategice„. http://www.ziare.com/victor-ponta/premier/ponta-legea-retrocedarilor-cel-mai-mare-rau-pe-care-puteam-sa-l-facem-romaniei-1209454
Cifre exacte privind valoarea evaluărilor și retrocedărilor nu sunt făcute publice de către autorități. Valoarea totală a bunurilor restituite foștilor proprietari este de aproape 20 mld. euro, urmând a mai fi retrocedate terenuri și imobile de încă cca. 5 mld. euro, aprecia Florin Georgescu, la nivelul anului 2015.
În concluzie, averea naționalizată de statul socialist, după anul 1947, de la câteva sute de mii de români, a fost de cca. 8 miliarde euro, în timp ce bunurile a 23 milioane de români, privatizate sau retrocedate foștilor proprietari după 1989, valorează cca. 300 miliarde de euro.
Ca militanți ai stângii autentice românești, ne întrebăm: Dacă din privatizarea muncii unui popor mare, timp de 45 de ani, valorând cel puțin 300 mld. euro, statul a obținut teoretic 7,1 mld. euro, dar a retrocedat deja urmașilor moșierilor și burghezilor peste 20 mld. euro pentru naționalizări care valorau maxim 8 mld. euro, ce fel de stat este acesta?
Și s-ar putea răspunde simplu – Este un „stat al hoților”!!! Este un stat criminal!!!
De fapt nu este un stat, este o gașcă de hoți, formată sau numită de politicienii postdecembriști, care funcționează pe principiul identificat de Nenea Iancu – „Scoală-te TU să stau EU” pentru că „La vremuri noi, tot NOI”.
Această gașcă A REUȘIT SĂ PRIVATIZEZE INTERESUL NAȚIONAL, așa cum bine spunea Octavian Paler.
Lucia STANCIU