P.C.R. ar fi împlinit 88 de ani...

  Anul acesta, la 8 mai, Partidul Comunist ar fi împlinit 88 de ani. Dacă s-ar mai fi aflat la putere, PCR şi-ar fi serbat vîrsta senectuţii cu mai mult sau mai puţin fast. Dar el nu mai este la putere de 20 de ani. Şi nu este nici în opoziţie. Prin ucazul din 22 decembrie 1989, dl. Iliescu l-a desfiinţat pur şi simplu. Era una din primele crime îndreptate împotriva democraţiei. Thomas Paine, cel ce fusese atît de preocupat de drepturile omului, a murit în mizerie în SUA. Ceea ce nu-i împiedică pe actualii politicieni americani să manipuleze întreaga planetă cu aşa-zisele drepturi ale omului, care nu au nimic de a face cu Paine. Este posibil să se întîmple astfel de mari conspiraţii pentru că se pune semnul egalităţii între capitalism şi democraţie. Democraţia socialistă avea limitele sale, dar era expresia voinţei majorităţii societăţii. Democraţia burgheză are şi ea limitele sale şi, mai ales, ea este expresia dictaturii minorităţii din societate asupra majorităţii ei. Demonizarea ideilor comuniste este o şmecherie ieftină. Lasă că ele, ideile comuniste, vin încă din vremea apostolilor. Însă a te face că nu vezi cauzele relelor societăţii capitaliste, anume inegalitatea, privilegiile de rang şi de avere, natura frauduloasă a marilor posesiuni, înseamnă să prosteşti lumea cu premeditare criminală.
Visul egalitar este vechi şi cuprinde frustrările milenare ale săracilor. Este mai mult decît o greşeală, este de-a dreptul o prostie să consideri că revoluţiile muncitoreşti din secolul al XX-lea au fost rezultatul unor simple sforării. Nu, ele au izbucnit fiindcă burghezia nu a vrut să ţină seama nici de Paine şi nici măcar de Keynes. Capitalismul şi-a încheiat misiunea istorică, de aceea el nu mai răspunde corect la provocările lumii contemporane. Imperialismul britanic a provocat Războiul Opiului pentru a-şi menţine dominaţia în Asia. Tot astfel, în loc să identifice soluţii oneste de cooperare tehnică şi comercială, tot britanicii tăiau, în secolul al XIX-lea, degetul inelar al tuturor fetelor născute în India. Şi asta numai pentru a nu concura ţesătoriile din Manchester. Americanii au înscenat incidentul din Golful Tonkin pentru a dezlănţui, la scară mare, războiul din Vietnam. Se pare că acesta

DE CE COMUNIST?

 În primul rând, pentru că nu acceptăm să fie umilită fiinţa umană. Dorim, însă, încă din această etapă a „justificării” noastre, să clarificăm un aspect foarte important. Să ne disociem, fără nici o discuţie sau dubiu, de cei care, în numele comunismului, au încercat să impună această ideologie, cea mai umană, de altfel, cu forţa, prin teroare şi, uneori, prin crimă.

            Desigur, vor fi ca muştele cei care vor încerca să ne combată. Ne referim, aici, la susţinătorii fanatici ai proprietăţii private, cea generatoare de privilegii nedrepte, greu de abandonat. O să le reamintim, fie că le place sau nu, că Biserica Catolică a încercat, la rândul ei, să impună „dragostea faţă de aproape”, propovăduită de Mântuitorul Isus şi de Apostolii Săi, prin Inchiziţie şi faimoasele Cruciade provocând, poate, cel mai sinistru carnagiu uman din istorie. Nu ne amintim să fi încercat cineva să scoată Biserica Catolică în afara legii. Ar fi fost culmea ! Nu este corect să condamni o idee măreaţă pentru că anumiţi nebuni „zeloşi” se spetesc în aplicarea ei apelând la metode josnice, murdare, otrăvite.

            Dar să revenim, întărind idea că nu acceptăm să fie umilit omul. Că nu mai suportăm să vedem copii şi bătrâni căutându-şi hrana în gunoaie alături de câini, pisici şi şobolani, că nu mai suportăm să ne vedem semenii scoşi din apartamentele lor „comuniste”, aruncaţi pe străzi şi forţaţi să doarmă în „confortabilele” cutii de carton capitaliste.

             De ce comunist?

            Pentru că nu mai acceptăm exploatarea. Da, exploatarea !

            Desigur, deşi este foarte neplăcut pentru profitorii loviturii de stat, este vorba de exploatare, cea „furnizoare” de profit. Ne-am reîntors la exploatare. Este o constatare sinistră dar aceasta este realitatea.

            Distinsul economist capitalist Gilbert Abraham

PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN

ETAPĂ NECESARĂ

ÎN MIŞCAREA REVOLUŢIONARĂ ŞI DEMOCRATICĂ DIN ROMÂNIA

Cadrul economic şi social-politic în care s-a desfăşurat viaţa soceităţii româneşti după primul război mondial este dominat de realizarea statului naţional unitar român prin hotărârile plebiscitare ale maselor populare exprimate în adunările de la CHIŞINĂU, CERNĂUŢI şi ALBA-IULIA.

Ele corespund unei necesităţi obiective şi năzuinţelor seculare ale poporului de făurire a STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN.

           Realizarea unităţii statale, la 1 DECEMBRIE 1918, a creat condiţii favorabile pentru progresul societăţii româneşti, consolidând şi lărgind piaţa internă, concentrând resursele economice şi spirituale ale poporului român, deschizând posibilităţi noi pentru dezvoltarea forţelor de producţie. Potenţialul ţării s-a întărit prin fructificarea la nivel naţional a bogăţiilor solului şi subsolului, a rolului industriei în viaţa economică.

           În perioada 1918-1924, problema primordială care stătea în faţa ROMÂNIEI întregite era aceea a refacerii economiei naţionale. Marile distrugeri provocate de război şi jaful ocupanţilor străini au provocat dezorganizarea întregului potenţial de producţie şi circulaţie, ducând la scăderea dramatică a producţiei industriale şi agricole, la inflaţie, la şomaj, la dezechilibru bugetar. Războiul adusese ţării uriaşe pagube materiale, care se ridicau la peste 72 miliarde de lei aur, precum şi mari pierderi materiale şi de vieţi omeneşti. Distrugerile provocate de evacuarea sau dispersarea unor întreprinderi, jaful exercitat de trupele militare cotropitoare, retragerea unei părţi a populaţiei ţării în teritoriile neocupate au constituit principalele cauze ale scăderii nemaiîntâlnite a capacităţilor de producţie ale industriei.

CUM ŞI DE CE S-A TRANSFORMAT

PARTIDUL SOCIALIST ROMÂN

PARTIDUL COMUNIST DIN ROMÂNIA

            8 mai 1921. O zi însorită de primăvară dar teribil de mohorâtă pentru adepţii ideilor socialiste, pentru cei care se angajaseră de mai multe decenii ca, în forme organizate, să acţioneze pentru apărarea intereselor celor mulţi, obidiţi, exploataţi de proprietarii capitalului, români dar mai ales străini. Şi o făcuseră cu tenacitate, cu numeroase sacrificii materiale şi chiar umane ca în iunie 1916 când forţele represive ale statului au ucis mai mulţi muncitori grevişti la Galaţi sau decembrie 1918 când în Piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti a curs din nou sângele muncitorilor tipografi care-şi cereau dreptul la o viaţă mai uşoară, mai suportabilă.

            Iar confruntările au fost pe mai departe din ce în ce mai aspre, în vâltoarea lor angajându-se mai ales muncitori, dar şi mici meseriaşi sau întreprinzători, cărora li s-au alăturat numeroşi intelectuali, din rândurile acestora din urmă recrutându-se mai mulţi dintre conducătorii Partidului Socialist Român, numit astfel din decembrie 1918, (denumirile anterioare fuseseră de Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România -  P.S.D.M.R.-şi mai apoi Partidul Social-Democrat din România, ambele membre ale Internaţionalei a II-a Socialiste). Din şirul imens al unor asemenea confruntări un moment cu semnificaţii deosebite l-a constituit greva generală din octombrie 1920, desfăşurată la scara întregii ţări, declanşată din iniţiativa conducerii Partidului Socialist şi a mişcării sindicale, o acţiune care, se explicau iniţiatorii ei, se desfăşura în interesul tuturor. Departe de a fi un gest de duşmănie în contra locuitorilor ţării, cum vrea să arate presa politicienilor interesaţi, greva generală a muncitorilor din România este actul eroic al unor cetăţeni care nu doresc decât liniştea internă prin domnia legilor.

            Guvernul, condus de generalul Alexandru Averescu, după ce a refuzat să ia în consideraţie revendicările formulate de socialişti şi sindicate, a ripostat dur invocâd paralizarea vieţii economice, ceea ce deveni

 8 MAI 1921

făurirea Partidului Comunist Român

            Se împlinesc optzeci şi opt de ani de la Congresul din 8 mai 1921, din Bucureşti, în care, potrivit ordinei de zi publicată anterior împreună cu documente programatice şi statutare, s-a comentat şi s-a hotărât pe tema creării Partidului Comunist în România. Ca şi alte partide politice din România, dar nu ca toate, Partidul Comunist n-a căzut din senin, ci a ajuns la nivelul de procesualitate istorică împlinită în 1921 ca o consecinţă a unei îndelungate dezvoltări a societăţii româneşti, de după complexele situaţii social-politice care au urmat încheierii primului război mondial. El îşi are originea în Partidul Social-Democrat Muncitoresc din România din 1893,  el însuşi, acest partid, care nu a căzut din senin, căci s-a cristalizat în urma unor acumulări cantitative şi calitative în cel puţin două decenii precedente. Naţiunea social-democraţia avea atunci un înţeles diferit faţă de noţiunea, în general, din perioda interbelică, şi mai ales diferit faţă de ceea ce este social-democraţia în România acum după ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989.

            Primele cristalizări de organizaţii proletare revoluţionare (în înţelesul corect al noţiunii de revoluţionar nu în înţelesul de acum când titlul de revoluţionar şi-l arogă elemente care s-au întâlnit în răsturnarea antisocialistă din decembrie 1989 şi în atitudinile anticomuniste ulterioare, ci în înţelesul de dinainte şi imediat de după adoptarea Manifestului Partidului Comunist, din 1848, când unele dintre grupările revoluţionare s-au numit comuniste (dealtminteri termenul comunist are o istorie de vreo două mii de ani, cu mult mai îndelungată faţă de istoria termenilor sociali

Nicolae Ceauşescu - un mit în formare?

            Aniversarea zilei de 1 Mai în acest an, când se împlinesc două decenii de la evenimentele din Decembrie 1989 şi asasinarea soţilor Ceauşescu, a fost marcată vizibil mai accentuat ca în anii precedenţi de o prea evidentă preocupare pentru evocarea pro şi contra a celui care a condus România timp de aproape un sfert de secol. Dar parcă evocările în stilul anticomunismului primitiv şi inconştient agresiv au mai pălit poate şi ca urmare a ravagiilor crizei economice cu ale ei efecte extrem de grele: şomaj, diminuări ale salariilor, creşterile mai mult decât alarmante ale preţurilor etc., pe acest al doilea făgaş rămânând în nota lor constantă componenţii aşa-zisei elite a publicisticii româneşti de la “Evenimentul zilei” în frunte cu Vladimir Tismăneanu, autointitulat specialist în istoria comunismului românesc.

            Ba, mai mult, mijloacele de informare în masă, televiziunile în primul rând, radiourile dar şi presa scrisă au pus şi continuă să pună în evidenţă, dincolo de multiplele dovezi ale carenţelor de cultură generală şi de documentare ad-hoc ale multora dintre autorii de texte, o tendinţă mai generală, aceea de a răspunde unui proces istoric semnificativ, echivalent cu mitizarea unui erou, în cazul nostru nimeni altul decât Nicolae Ceauşescu, al cărui nume aproape că n-a mai fost însoţit de cuvântul dictator. Ceea ce pentru orice analist imparţial, ca de pildă, un Claude Levi-Strauss ar fi putut spune că este “un revelator al sentimentelor fundamentale ale unei societăţi”.

            Nici acuza de nostalgici ai fostului regim socialist n-a mai fost vehiculată în evocările despre ziua de 1 Mai, ba, spre surpriza multor cetăţeni, pe un post de televiziune, poate nu în criză de ştiri, s-au transmis în direct imagini de la demonstraţia celor ce muncesc din Cuba, alternativ cu imagini izbitor de asemănătoare despre demonstraţiile din România de dinainte de 1989, fără nici o menţiune că în ultimii 3-4 ani asemenea „chinuitoare obligaţii” n-au mai existat, alternând cu prim-planuri reflectând imaginea lui Nicolae Ceauşescu.

            Iar dacă ar fi să privim în retrospec

AM PROGRESAT !

            Este 22 decembrie, 1989. Lovitură de stat !

            Gălăgioşi, cu moartea-ntr-o mână şi ura în alta am progresat !

            Zdrobind demnitatea, ne-au rămas mizeria şi cântecul de cucuvele

            Şi-ntreaga cetate ne-am retras după zăbrele.

            La tot locul miroase a răzbunare, a crimă şi a praf de puşcă.

            Ura ! Ne-am cucerit libertatea de a trăi într-o cuşcă.

            Astăzi suntem „liberi” şi primim chiar şi vize

            Pentru ţările care vând fericire şi alte amăgiri pe devize.

            Nu mai trăim cu teama că suntem subiecţi de rapoarte.

            Avem buletine de identitate cu „cipuri” şi avem şi paşapoarte.

            În cuşcă, după zăbrele, dar suntem mari !

            Ne mai lipsesc doar nişte amărâţi de dolari

            Ca să numim şi noi acest târâş prin viaţă trai,

            Căci noi muncim doar pe leii-tramvai,

            Care nu sunt agreaţi la casele de schimb valutar,

            Deşi ei sunt singurul nostru numerar.

            Naţiunea elimină prin toţi porii cerşetori,

            Foştii şoimi au devenit, astăzi, ciori.

            Foamea chinuie la fel pe cei mari şi cei mici.

            Avem, în schimb, hrană ambalată frumos pentru câini şi pisici.

            Nişte ţărani vor deveni, la „Paştele cailor”, bogaţi

            Dar pentru aceasta vor trebui să hrănească generaţii întregi de avocaţi.

            Străzile sunt pline de gunoi şi de beţi.

            Dinspre Ministerul Învăţământului suflă un vânt aducător de analfabeţi.

            Pe străzi se rup tarabele sub revistele „porno” de tip Emanuelle.

            Căci nu se mai tipăresc abecedare de când ne-am retras după zăbrele.

            Lumina e scumpă şi cartea la fel.

            Se urmăreşte formarea unui popor tembel,

            Am progresat !

            Prof. Dr. Ing. Dumitru STANCIU        

C O N S T A T Ă R I

Ne plouă cu pomeni şi parastase

Şi ne târâm ca peştele-n noroi.

Ne fierbe-acum patriotismu-n oase !

Pe derbedei îi declarăm eroi.

Pe Dumnezeu nu îl mai ţinem minte

Şi am uitat ce-nseamnă lucrul sfânt.

Precum şacalii profanăm morminte

Şi întronăm durerea pe pământ.

Am uitat că există primăvara

Şi duhul rău s-a instalat în noi.

Azi îndobitociţi purtăm povara

Ce ne conduce sigur în nevoi.

Gunoaiele cu lenea şi prostia

S-au instalat iluştri dregători.

Astăzi „prosperă” toată România

Şi-şi savurează cupa cu erori.

Fiind forţaţi ca să trăim în ceaţă

Fără busolă şi chiar fără legi

Suntem asiguraţi că asta-i viaţă

Şi-apoi constrânşi să-i reprimim pe regi.

„Nimicul” ne este acum deviza.

Nimic onoare, caracter nimic.

Pentru nimic ne zbatem să luăm viza

Să părăsim prezentul inamic.

Ne plouă cu pomeni şi parastase.

Avem de ispăşit un greu blestem.

Este cald încă sângele pe coase

Şi nu s-a stins sinistrul recviem.

Prof. Dr. Ing. Dumitru STANCIU

Oameni suntem!

            Este cotidiana scuză pentru toate prostiile pe care le facem. Şi cred că ceea ce facem cu cel mai mare patos este să greşim căci „oameni suntem?”, nu-i aşa?

            Oameni suntem şi continuăm să greşim căci fiind oameni şi gândind, credem noi, creativ, dorim să experimentăm „inovaţiile” noastre. La urma urmelor, aceasta nici nu este un lucru rău. Rău este că nu învăţăm nimic din greşelile noastre. Uităm repede după ce, căci „oameni suntem!”, ne spălăm pe mâini ca Pilat din Pont.

            Acum 2000 de ani am făcut şi noi „marea ispravă” a existenţei noastre, ne-am răstignit „Învăţătorul” trimis de Cel de Sus să ne mântuiască.

            Am greşit, căci „oameni suntem !”, dar n-am reuşit să ne ridicăm la înălţimea spirituală de a pricepe „metafora” sacrificiului divin.

            Mergem, în fiecare an, la Înviere dar răstignim săptămânal, dacă nu zilnic, orice idee măreaţă sau orice tentativă de izbăvire de rău căci, nu-i aşa ?, „oameni suntem!”.

            „Errare humanum est!”