CRIZA ÎN RETROSPECTIVA ISTORIEI

          Abordări dintre cele mai diverse ale crizei care ar fi doar de ordin financiar, o realitate ce ne afectează pe toţi atât la nivel de comunitate cât mai ales de individ, au fost deja vânturate şi continuă să fie răspândite în societatea noastră ca şi aiurea. Unele cu o prea vădită intenţie, în opinia noastră, de a narcotiza un segment sau altul al conştiinţelor sociale individuale sau de grup; altele pur şi simplu ca fructe ale mimării actului de cunoaştere economică; în sfârşit nu se duce lipsă de preocupări atente şi asidue pentru ca puncte de vedere raţionale, ştiinţifice în adevăratul sens al cuvântului, să fie estompate sau doar ignorate dacă nu chiar combătute de pe poziţiile unei ideologii hiperdominante în societatea românească postdecembristă. Şi toate acestea în pofida logicii simple a capitalismului care are ca punct de sprijin esenţial producţia de bunuri, valoarea de întrebuinţare fiind suportul plus-valorii ce trebuie să-i revină posesorului de capital pentru care se impune ca valoarea să fie realizată, marfa să fie vândută. În caz contrar procesul de acumulare se blochează ceea ce înseamnă inevitabil declanşarea unei crize.

          Deşi simplă dar coerentă în acelaşi timp, această logică, nu fără nonşalanţă, ar putea fi contesatată, cum şi este în realitate, contestatarii ei invocând multitudinea de pârghii cu ajutorul cărora se poate interveni, tot în numele profitului ce trebuie obţinut, cu scrupule dar mai ales fără scrupule, pentru deblocarea unei ramuri sau a alteia, a unui subsistem sau altul, cel mai des invocat exemplu fiind injecţiile oficiale de mii de miliarde de dolari, euro sau lire sterline din partea statelor pentru salvarea instituţiilor financiare ajunse în prag de faliment. Dar a fost, în realitate stopată criza? Răspunsul, la vedere, este NU. Şi nici nu sunt semne cu adevărat credibile că ar putea fi stopată imediat sau în câteva luni cum ni se dau asigurări prin voci „ultraautorizate”. Poate doar uşor calmată în forţa ei de degenerare: în producţia materială, în degradarea forţei de muncă, în adâncirea crizei sociale, în provocarea de instabilitate politico-instituţională, în tensionarea relaţiilor economice şi politice internaţionale, în amplificarea confruntărilor ideologice etc.

          De altfel, aşa s-a întâmplat de-a lungul istoriei capitalismului, în fond o succesiune de perioade aflate fie sub semnul ascensiunii economice, fie al crizei, al prosperităţii, nu o dată înfloritoare ca în anii 1850-1973 sau 1950-1971, dar şi de prăbuşiri ale economiei, cu accentuat marasm social ca în 1846-1849, sau 1929-1933, ori crize mai puţin distructive, dar mai întinse în timp aşa cum a fost cea din anii 1971-1980 la care, cel puţin în contextul nostru naţional, lesne de înţeles, nu s-a pomenit decât în ditirambii dogmatismului ideologiei oficiale a fostului regim, dar mai greu de explicat de ce în prezent nu se face nici cea mai mică trimitere. Să se culeagă, oare, deja roadele amare ale hotărârilor inconştiente derivate din pseudoreformele învăţământului de toate gradele între acestea eliminarea masivă a istoriei din programele analitice? E de meditat.

          Oricum, ca să se poată descifra cu rigoarea tipică gnosceologiei ştiinţifice resorturile reale ale actualei crize, credem că o premisă esenţială ar fi luarea în considerare nu doar a economiei în sine, fără îndoială un palier istoric ce-şi are logica sa proprie, dar cu singuranţă insuficientă, pentru că, în evoluţia sa, capitalismul istoric are o imagine mult mai complexă pornind de la cadrele naţionale ale dezvoltării, dar şi de la cel internaţional; cu confruntările dintre capitalismele naţionale dar nu numai o dată cu apariţia şi desfăşurarea proceselor de integrare gen Uniunea Europeană; Cu descompuneri de forţe sociale şi recompuneri dictate de dezvoltarea însăşi a economiei pe fondul nelipsitelor confruntări esenţialmente determinate de modul cum se distribuie rezultatele creaţiei de materiale. Şi, apoi, existenţa statului nu doar ca aparat al dominării, fie şi în varianta neoliberală de „stat minimal”, ci mai ales ca loc strategic al alianţelor dintre forţele sociale prin exponenţii lor politici şi care pun în mişcare un gen sau altul de politică economică. În plus, cum bine se ştie, există idei, credinţe structurate în religii diferite, o dinamică a cunoaşterii ce continuă să se lupte cu ignoranţa fără să se poată spune că ar fi biruit-o ba, dimpotrivă, se poate constata cum proliferează, chiar în unele cadre organizate de tipul pelerinajelor religioase. Iar enumerarea de asemenea „existenţe”, altfel spus, de componente ale realităţii numite „capitalism istoric”, ar putea continua: rasism, naţionalism, xenofobie, militarism, spirit de dominaţie, toate subsumate sau, în ultimă instanţă, alimentate, împinse pe traiectoria mişcării de goana după câştig, un câştig cât mai mare posibil. Adică, un capitalism care, în ascensiunea sa, a întâlnit şi întâlneşte o diversitate de realităţi sociale de care s-a izbit şi se izbeşte în tendinţa deja cunoscută a globalizării, pe care a căutat să le elimine sau să se servească de ele, pe care le-a răsturnat (vezi contribuţia sa la prăbuşirea regimurilor socialiste din Europa) sau le-a supus transformării, le-a stăvilit pe unele ori le-a exacerbat pe altele. De toate acestea credem că trebuie să se ţină cont, să fie luate în „calculul logic” al cunoaşterii ştiinţifice având ca obiect criza actuală. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât aceeaşi dinamică istorică a capitalismului, ultrareducţionist şi totalmente nejustificat decât din perspectiva funcţiei narcotizante a ideologiei, redus de ani de zile la noţiunea de „economie de piaţă” nu numai la noi ci şi aiurea, pune în evidenţă numeroase elemente de noutate, de la o criză la alta, atât ca determinare, cât şi ca desfăşurare ori consecinţe. O chestiune firească dacă avem în vedere, că pe de o parte, după fiecare criză s-a înregistrat o înnoire, un salt, uneori de-a dreptul spectaculos precum în anii 1950-1971, o contribuţie esenţială la acest proces de reală revigorare a capitalismului venind din zona cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice dar nu numai dacă ar fi să amintim de modelarea, obligatorie, a politicilor economice. Un context în care o teorie sau alta, o ideologie sau alta, de regulă cele născute cu structuri greu flexibile, deci neadecvabile ]ntru totul la realitatea la realitatea istorică concretă, ajung să-şi etaleze neputinţa în a explica de ce a apărut starea de criză şi să se inventeze un ţap ispăşitor sau altul. Aşa s-ar putea vorbi de pretinsa teorie a crizei economice generale a capitalismului vehiculată în anii Internaţionalei Comuniste, ai dogmatismului stalinist, cu sechele importante până la finele războiului rece, dar în bună măsură şi de teoria liberalismului economic, sau chiar cea Keynesistă, dacă ar fi, de pildă, să-l invocăm, în context, pe economistul american Paul A. Samuelson care în 1971 putea să declare că: „Era postkeynesiană a găsit mijloacele unei politici a monedei şi impozitului care să permită crearea acelei puteri de cumpărare indispensabile marilor crize... Cu cunoştinţele noastre de astăzi, ştim în mod cert cum să evităm o recesiune economică.”

        Era evident expresia unei viziuni economice euforice, explicabilă doar printr-o raportare subiectivă la imaginea formidabilei dezvoltări a capitalismului anilor `60 pentru că un prim simptom de criză îşi făcuse apariţia chiar în 1971, prin defectarea sistemului monetar internaţional numit şi Bretton Woods din care acesta nu şi-a mai revenit nici până în prezent. Iar în anii `70 ansamblul economiei mondiale a fost în suferinţă din cauza crizei cu tot cortegiul ei de consecinţe negative, imposibil de a fi ţinute sub control: încetinirea progresului economic, creşterea şomajului, accentuarea inflaţiei, scăderea puterii de cumpărare a celor cu venituri modeste şi chiar ceva mai mari, o stare din ce în ce mai apăsătoare de incertitudine, îngrijorare şi un copleşitor sentiment de teamă generat de ceea ce se gravase pe conştiinţa istorică a oamenilor, cum că după primul război mondial, care a urmat unei mari depresiuni economice (1873-1890), a urmat al doilea război mondial, generat, în ultimă instanţă, de cea de-„a doua mare criză mondială”, nu cumva din cea de „a treia mare criză” putea să rezulte un al treilea război mondial?

          Asupra crizei din anii `70 s-au aplecat, desigur, cu prioritate, economiştii dar şi istoricii ori sociologii putându-se identifica cel puţin un aspect esenţial neieşit în evidenţă din imaginile crizelor anterioare: respectiv că germenii acelei crize îşi făcuseră apariţia chiar din anii creşterii maxime a economiei, adică anii `60. Aşa a fost, de pildă, apariţia tendinţei de descreştere a profitului în dinamica principalelor economii capitaliste ca în Marea Britanie unde a coborât din ce în ce mai accentuat până în 1975; în fosta Republică Federală a Germaniei a stagnat începând cu 1960 şi a scăzut din 1968-1969 până în 1975; în Franţa declinul profitului a început în 1968-1969 şi a scăzut în mod simţitor între 1973-1975; în SUA a coborât începând din 1965-1966 până în 1977. Doar în Japonia profitul a cunoscut un trend crescător în perioada la care ne referim cu unele desincronizări în 1970, 1971 şi 1973.

          De ce s-a ajuns la o asemenea tendinţă? Printr-un efort convergent tot mai accentuat economiştii şi istoricii, îndeosebi specialiştii în istoria economiei, au ajuns la unele explicaţii relativ simple, adică, au conchis că, în goana greu de stăvilit după obţinerea unui profit cât mai mare din partea posesorilor de capital, s-a ajuns la erodarea condiţiilor atât de producere a valorii şi plusvalorii, cât şi a celor de realizare a acestora pe piaţă. De pildă, dacă ar fi să ne referim la sectorul productiv, muncitorii s-au agitat solicitând şi determinând mărirea salariilor, ajungându-se efectiv la o creştere netă a veniturilor reale pentru toţi salariaţii. Şi, aşa cum intuise Henri Ford între cele două războaie mondiale, sporirea puterii de cumpărare a salariaţilor a condus la dezvoltarea producţiei bunurilor de consum, implicit la dezvoltarea şi creşterea economică. Numai că în anumite sectoare această tendinţă a avut repercursiuni negative asupra distribuirii valorii adăugate contribuind la scăderea rentabilităţii capitalului.

          Referindu-se, mai departe, la producţia efectivă, aceiaşi economişti, istorici, sociologi au putut observa că în anumite forme de organizare a muncii şi-a făcut apariţia o cascadă de rezistenţe ale muncitorilor numite revolte tăcute faţă de „cadenţele infernale” impuse tehnologic pentru realizarea diverselor operaţii, de ritmurile solicitate şi impuse de benzile utilajelor de producţie care duceau/duc la uzura psihică a forţei de muncă generând căderi nervoase şi chiar accidente de muncă. Sindicatele au ieşit în faţă ca la Uzinele Renault; grevelor muncitoreşti li s-au alăturat cele în care s-au angajat „gulerele albe” protestând împotriva automatizării şi a cadenţelor de lucru (oficii poştale, bănci, societăţi de asigurare etc.). Din aceleaşi motive şi-a făcut apariţia refuzul individual al prestării actului muncii generând o creştere semnificativă a absenteismului (în industria germană de la 4% la 11% între 1966-1972; în industria minieră şi metalurgică din Franţa de la 6,5% la 9,5% între 1964 şi 1973; la Renault de la 4% la 8,5% între 1961 şi 1973; la Crysler în SUA de la 7,6% la 9.7% între 1970-1975 ş.a.m.d.).

          În sfârşit, dezvoltarea producţiei de masă a antrenat agravarea poluării şi protestele n-au întârziat, primii atinşi care au ieşit ocupând străzile fiind agricultorii, pescarii, prietenii naturii; apoi, în număr din ce în ce mai mare, locuitorii dintr-o zonă sau alta care au îngroşat rândurile mişcărilor ecologiste. De unde necesitatea, tradusă legislativ în obligaţie, a realizării de investiţii suplimentare, ceea ce pentru posesorii de capital s-a concretizat prin diminuarea profitului. Într-o concluzie mai generală, e de reţinut că scăderile de randament în producţie, de genul celor amintite mai sus, sporirea costurilor ca urmare a investiţiilor suplimentare (pentru ecologizare dar şi de alte naturi), a creşterilor salariale, a preţurilor tot mai mari la materii prime, energie etc. s-au resimţit asupra profitului sau a preţurilor la produsele de consum, cu efecte negative pe piaţa concurenţială şi în ceea ce privea puterea generală de cumpărare. Iar acest fir logic şi-a găsit confirmarea în realitatea economică şi socială pentru că marele val al reconstrucţiei postbelice, inclusiv în domeniul edificării de locuinţe, s-a atenuat; achiziţiile de obiecte de uz casnic s-au diminuat ca urmare a saturării pieţei chiar dacă după frigidere, spre exemplu, au apărut congelatoarele, iar după televizoarele alb-negru au apărut cele color, întrucât dotările locuinţelor atinseseră un anumit nivel. În plus, producţia de bunuri mai puţin fiabile ca timp de folosinţă, a fost avertizată, mai apoi contestată de asociaţiile consumatorilor. Nivelul însuşi de conştientizare a consumatorilor s-a ridicat fiind mult mai exigenţi vizavi de calitatea şi durata de viaţă ale produselor dorite şi finalmente cumpărate sau nu.

          Poate că puterea de absorbţie a pieţei atunci, în perioada la care ne referim, ca şi acum, ar fi fost posibilă de amplificat, ca atare consumul susţinut şi relansat printr-o creştere substanţială şi durabilă a puterii de cumpărare în rândurile păturilor celor mai defavorizate dar inegalitatea, chiar una frapantă, este inerentă în economia capitalistă. De aceea, în SUA, de exemplu, se înregistrau, conform normelor lor de apreciere, 35.000.000 de săraci, adică a cincea parte din rândurile naţiunii americane. Franţa, în 1970, avea 10.000.000 de persoane aflate în cercul traumatizant al sărăciei, adică tot 1/5 din populaţie.

          În final, un ultim aspect pe care ţinem doar a-l menţiona, urmând a fi mai dezvoltat cu alt prilej, de-a lungul istoriei economiei moderne, capitaliste, o alternativă la saturarea pieţei interne a constituit-o, o constituie de o manieră şi mai intensă în prezent, exportul. Din 1967 până în 1971 exporturile au cunoscut o rată anuală de creştere de 9% pentru SUA, 12% pentru Marea Britanie, 16% pentru Franţa şi RFG, 23% pentru Japonia etc., o tendinţă de acest gen mai clară şi mai puternică ieşind în evidenţă şi pentru perioada cuprinsă din 1990 şi până acum circa 2 ani. Şi nu doar exportul de produse, ci într-o măsură din ce în ce mai mare de capital, de tehnologie ş.a.m.d. în contextul unei concurenţe tot mai acerbe între deţinătorii de capital, între marile firme transnaţionale, între marii poli de putere economică ai lumii: SUA, Uniunea Europeană, Federaţia rusă şi ţările din Extremul Orient cu actuala proeminenţă a Chinei.

          Piaţa internaţională, ca şi pieţele naţionale, nu are o putere de absorbţie infinită, nu este imună la blocajele de supraproducţie şi, ca atare, în raport cu criza economică, nu este nici remediu. O dovadă în acest sens ce poate fi invocată este şi criza în care a ajuns sistemul monetar internaţional statuat la Bretton Woods / sistemul etalonului de schimb-aur (Gold Exchange Standard) sau chiar instituţiile economicp-financiare internaţionale ale căror soluţii n-au avut eficienţa scontată în timpul crizei din anii `70-`80, în cursul crizelor locale precum cea din Asia sau America de Sud (îndeosebi din Argentina, Brazilia etc.), ca şi în desfăşurarea de până acum a celei prezente. Efectele negative se manifestă, afectând tangenţial interesele posesorilor de capital, dar găsindu-şi reflectarea de o manieră extrem de dureroasă asupra celor mulţi. Durata ei, percepută, ca tendinţă, din perspectiva istoriei nu poate fi decât mai lungă decât se crede şi mai împovărătoare. La orice criză nouă se impun soluţii noi. La orizontul apropiat al crizei actuale nu se întrevede încă o asemenea soluţie. O rază de speranţă trebuie să existe dată fiind forţa de regenerare a economiei moderne dar nu trebuie aşteptată stându-se cu mâinile în sân.