D E  L A   S P E R A N Ţ Ă   L A   R E A L I T A T E

            Nu. N-am să vorbesc în numele confraţilor mei. N-am nici o cădere s-o fac. Am să vorbesc numai în numele meu. Şi, între noi fie vorba, n-am să mă lamentez, sper să n-o fac.

Ştiam ce înseamnă economia de piaţă. Capitalism. Şi, mai ales, ştiam ce înseamnă capitalismul. Ştiam, dar nu aveam experienţa trăirii în capitalism. Nu trăisem în sistemul economic patronat de această ideologie şi, în naivitatea mea, speram. Speram „democraţie”.

Nu ştiu de ce, am făcut gafa monumentală să confund capitalismul cu democraţia. Să cred şi eu, cum au făcut-o şi ceilalţi 23 de milioane, că, gata !, o să contăm şi noi. Care noi? Noi cei care ne şi vedeam milionari. Şi, să stăm strâmb şi să judecăm drept, chiar şi suntem milionari. Este adevărat, în lei-tramvai, din ăştia din preajma arcului carpatic. Din cei cu care nu putem cumpăra nimic palpabil, care să conteze. Nu putem cumpăra suficiente gaze cu care să ne încălzim, nu putem cumpăra suficientă electricitate ca să putem trăi civilizat, nu ne putem cumpăra cărţile pe care le vedem frumos expuse în librării înfiinţate, culmea !?, pentru cei care nu înţeleg cartea ca pe un remediu împotriva necunoaşterii. Nu putem cumpăra fericirea trăirii într-o lume care a păşit în mileniul trei, care pentru occidentali este lumea postcapitalistă. Din păcate, pentru noi este, mai degrabă, o lume precapitalistă. Aici e diferenţa.

Nu pot să înţeleg de ce ţin morţiş să ne ducă într-o lume pe care alţii au părăsit-o cei care s-au trezit, peste noapte, „mari” conducători, „mare” clasă politică, analfabeţi, perverşi, impostori dar „clasă politică”. De fapt „blestemul” poporului român care o „votează” crezându-se, pentru o clipă, mare decident. Este adevărat, crud şi adevărat, că prostia şi domnia se plătesc.

Eu nu votez. Nu-mi exercit acest „drept” conferit de democraţia capitalistă. Dar cine sunt eu? Unul din cei care au crezut, ce greşeală !, că, poate, mergem şi noi către o lume în care se instaurează o nouă ordine. De fapt am primit ceea ce meritam, o nouă dezordine, criza. „Beneficiem” din plin de ea. Ni se recoafează toate veniturile, şi aşa,  mizerabilele noastre venituri.   

            Neputincioşi, necunoscători în ale economiei, mai ales, foşti studenţi de mâna a doua pe la „seralele” create altădată din omenie şi mai puţin din alte interese, guvernanţii noştri „ne tund”, de la nivelul pielii, toate „sporurile”. Ce dacă suntem doctori în ştiinţe, ce dacă ne-am epuizat trudind toată viaţa în aceeaşi instituţie, ce dacă... Trebuie să plătim! Prostia şi domnia se plătesc.

            Nu mai am curajul să deschid radioul sau televizorul. Nu mai am curajul să  citesc un ziar atunci când am bani să-l cumpăr. Mi-e teamă să nu citesc despre o nouă taxă, un nou impozit. Mi-e teamă că am să plătesc şi pentru strănut. Nu m-ar mira. Nu mă mai miră nimic. Realizez, cu groază, neputinţa de a scăpa de aceşti păduchi înfipţi în trupul României. Păduchi, dar legitimaţi de democraţia capitalistă. Halal !

                                                                   Prof. univ. dr. ing. Dumitru Stanciu