|
16 FEBRUARIE 1933
M-am gândit pentru astăzi să contribui la combaterea acelor poziţii politice care ridică în slăvi perioada zisă interbelică, şi partidele stăpânirii, în speţă P.N.Ţ. şi P.N.L., în timp ce calomniază Partidul Comunist, şi, în general, mişcarea social-politică de stânga, de stânga reală, adevărată, nu ca aceea de acum care falsificând se proclamă ea însăşi a fi de stânga şi singura de stânga!
Care a fost atitudinea acelei puteri politice, acelor partide faţă de mişcarea muncitorească, în cazul de faţă – faţă de mişcarea mun
citorească din anii 1929-1933, şi, respectiv, faţă de momentul ei de culme din 16 februarie, pe care l-am aniversat, şi-l aniversăm şi acum după împlinirea a două decenii de la ce s-a întâmplat în decembrie 1989?
În însemnările sale Armand Călinescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, a scris: „15 februarie. Astă noapte am dispus arestarea tuturor instigatorilor din ţară. Operaţiunea s-a executat bine. Am ridicat 1000 indivizi. La Bucureşti ziua a trecut calmă în masele muncitoreşti. Însă lucrătorii de la Atelierele Griviţa (5000) au făcut grevă demonstrativă. S-a dispus închiderea Atelierelor. Muncitorii s-au baricadat, însă, înăuntru. Am decis să-i lăsăm până mâine, spre a-i reduce prin oboseală”.
În timpul nopţii: „Am stat la Prefectura Poliţiei până la ora 3 şi 30 noaptea. În trei rânduri mi-a telefonat Puiu” (este vorba de Puiu Dumitrescu – secretarul personal al regelui Carol al II-lea) „să reprimăm energic” (fiecare dintre dumneavoastră ştie desigur că un secretar personal, fie el şi secretar personal al regelui, nu avea căderea să dea o asemenea gravă dispoziţie, ci doar să o transmită. Şi a transmis dispoziţia regelui Carol al II-lea); iată că este falsă vestita afirmaţie că regele domneşte şi nu guvernează! Iată că şi în 1933 regele a fost în vârful piramidei celor care au pus la cale masacrul!
Mai departe în caietul său de notări zilnice Armand Călinescu scrie: „A venit la Prefectură şi general Samsonovici” (ministrul Apărării Naţionale) „era cu mine general Uică” (şeful Marelui Stat Major).
„Mi-a făcut impresia că nu erau decişi sau când se decideau erau brutali. De pildă, la un moment general Uică se enervează şi dă ordin prin telefon colonelului care era la Ateliere: Prima mitralieră să măture puţin strada. Să nu mai mişte unul”. Iată ce măsuri de represiune accepta şi Armand Călinescu. Se gândea el atunci că reprimând pe muncitori întărea Mişcarea legionară, care peste câţiva ani îl va asasina în plină stradă cu focuri de revolvel?!
În şedinţa Adunării deputaţilor, care s-a întrunit în chiar această zi de 16 februarie, şedinţă în care s-au dezlănţuit furtunoase dezbateri, dr. Nicolae Lupu, un politician cu mai multe schimbări de atitudine, dar cu tendinţe ceva mai democratice, a informat: „La ora 6 şi un sfert muncitorii obosiţi au fost somaţi ca în timp de 5 minute să părăsească Atelierele. Cine cunoaşte Atelierele Griviţa – şi d-ta le cunoşti, d-le ministrui Ioaniţescu” (ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor sociale) „ştie că nu se poate ca în cinci minute să fie avizată lumea împrăştiată în cei patru kilometri pătraţi de suprafaţă a acestor Ateliere. Muncitorii au cerut zece minute, cinci în plus.” „Dacă cinci minute se mai întârzia, dezastrul era evitat. După aceste cinci minute, fără somaţiune, s-a intrat în masa neînarmată a muncitorilor, s-a tras cu mitraliera şi s-a ucis”.
În aceeaşi şedinţă a Adunării deputaţilor un politician de formaţie liberală s-a solidarizat cu măsurile reprimarde; Richard Franasovici:
„D-le preşedinte, d-lor deputaţi, Partidul Naţional Liberal deplânge, desigur, alături de dumneavoastră toţi, tristă, dar absolut necesară măsură pe care organele forţei publice au fost nevoite să o ia astăzi dimineaţă, pentru ca să apere, să salvgardeze ordinea publică, în contra elementelor comuniste, unele în solda Internaţionalei roşii de la Moscova, cel mai periculos şi mai dârz duşman al organizaţiei noastre sociale şi al vieţii însăşi a statului nostru”.
În „Scînteia” din 15-28 februarie 1933, principalul ziar al Partidului Comunist care apărea în grele condiţii de conspirativitate, se înfiera astfel tragedia: „Muncitorii au fost covârşiţi de armată, dar avântul lor de luptă n-a putut fi înfrânt, în timp ce erau înconjuraţi de soldaţi, străpunşi de baionete, izbiţi cu patul puştilor, târâţi spre poartă şi aruncaţi în camionete dinainte pregătire, ei continuau să strige lozinci de luptă: Jos asasinii muncitorimii – era strigătul ce se rostogolea din sute de piepturi peste mormanele de cadavre, peste băile de sânge, peste suferinţele celor ce se zbăteau în chinurile morţii”.
Din rândurile muncitorilor, militanţi pentru condiţii mai bune de viaţă pentru muncitori, pentru ţăranii săraci, pentru intelectualii de la sate şi oraşe, pentru toţi ceilalţi oameni ai muncii; împotriva „ curbelor de sacrificii” prin care guvernanţii aruncau greutăţile marii crize economice pe umerii muncitorimii, împotriva şomajului, a concedierilor, a persecuţiilor, a sărăciei; împotriva creşterii pericolului fascist, împotriva agravării situaţiei României apăsată de interesele rapace ale cercurilor străine monopoliste, imperialiste, s-au ridicat militanţi de valoare cu adevărat revoluţionară, în primele rânduri – ca să dau un singur exemplu –fiind Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe care eminentul cărturar George Călinescu, peste câteve decenii, într-un articol în „Contemporanul” pe tema lui 16 Februarie 1933 îl caracteriza astfel: „Era atunci” (în 1933) „ca şi acum” (când scria articolul) „un om cu o privire blajină şi hotărâtă; energic, deşi blând la vorbire, necăutător de efecte, cumpănit în frazele tari, netrecând cu o literă dincolo de ceea ce voieşte să spună la timpul dat, cordial, voios şi visător, câştigând încrederea prin bun simţ şi francheţe, entuziast şi fără patimă, dârz la faţă, fără mânie şi fără exaltare, modest şi studios, cugetând mult, spunând puţin, iubit şi iubitor de oameni, moldovean”.
Cuvânt rostit de Prof. univ. dr. Constantin MOCANU în faţa participanţilor la COMEMORAREA EROILOR CEFERIŞTI DIN 16 FEBRUARIE 1933, care a avut loc la monumentul amplasat în faţa Gării de Nord.
Bucureşti, 16 februarie 2010
|
