DESPRE SITUAŢIA CLASEI MUNCITOARE DIN ROMÂNIA

Am citit recent lucrarea lui Engels „Situaţia clasei muncitoare din Anglia”, desigur într-o ediţie veche, cu foile deja îngălbenite, din 1953, de vreme ce în buna noastră Românie lucrările clasicilor mişcării muncitoreşti nu s-au mai reeditat chiar deloc după revoluţie. Oare câţi  din ţară au mai citit această carte în ultimul timp ?

Şi nu deloc un lucru inutil, cum ar părea poate la prima vedere, de vreme ce, din foarte multe puncte de vedere, situaţia clasei muncitoare din Anglia  la 1845, când a apărut lucrarea, la începutul erei industriale, se aseamănă surprinzător de mult cu situaţia clasei muncitoare din România de după revoluţie, perioadă în care s-a constatat o continuă evoluţie  - sau mai degrabă involuţie !!- a spectrului politicii româneşti spre dreapta şi tot mai spre dreapta, în condiţiile evidente ale derutei ideologice a clasei muncitoare şi a lipsei ei de organizare, în lipsa unor partide autentic de stânga puternice. Nu putem să nu amintim de asemenea indiferenţa, dezinteresul pentru propria soartă şi a viitorului ţării pe care mulţi, prea mulţi o manifestă în prezent. Cei 20 de ani de propagandă capitalistă, fără o replică adecvată din partea stângii, şi-au spus cuvântul şi acum s-a format o opinie publică de dreapta sau cu elemente de dreapta destul de larg răspândită, aparent cel mult, justificată de insistenta noastră televiziune şi ai ei „formatori de opinie”.

Deplasarea spre dreapta de care aminteam mai sus este cea care duce la lipsa creşterii corespunzătoare  a salariilor, la atotputernicia bisericii, la o presă şi o TV pronunţat de dreapta, în dispreţ vădit al intereselor poporului, la participarea României la războiul de agresiune în Irak. La reducerea continuă a drepturilor câştigate de clasa muncitoare în trecut: la muncă, la învăţătură şi sănătate gratuite, la ziua de muncă de 8 ore şi săptămâna de lucru de 40 de ore, la concedii de odihnă şi de boală plătite, drepturi pe care patronii nu le respectă şi pe care statul capitalist nu are interesul şi nu vrea să le impună acestora.

Lipsa puterii politice a clasei muncitoare, a organizării acesteia în sindicate mari, unite, într-un mare partid de stânga, chiar şi a unei prese de stânga permite patronilor capitalişti să-şi impună din ce în ce mai mult punctul de vedere  în sensul reducerii în continuare a drepturilor fundamentale a celor mulţi.

Dar, iată ce scrie Friedrich Engels în lucrarea amintită ... despre România contemporană nouă !:

„nu în aceste inconveniente mai mici trebuie căutată cauza mizeriei clasei muncitoare, ci în însuşi sistemul capitalist” (p.13)

„în ceea ce priveşte marea masă a muncitorilor, ea este astăzi la fel de adâncă şi nesiguranţa zilei de mâine este la fel de mare, dacă nu chiar mai mare decât a fost vreodată” (p.20)

„este într-adevăr timpul ca burghezia (engleză) să facă concesii muncitorilor, care nu imploră, ci ameninţă şi revendică” (p.38)

„războiul social, războiul tuturor împotriva tuturor este declarat aici pe faţă ... oamenii se consideră unii pe alţii  numai ca obiecte utilizabile, fiecare îl exploatează pe celălalt şi rezultatul e că cel puternic îl calcă în picioare pe cel mai slab şi că puţinii puternici, cu alte cuvinte capitaliştii, acaparează totul, pe când mulţimii celor slabi, săracilor, nu le rămâne altceva decât existenţa pur şi simplu” (p.44)  „concurenţa este expresia cea mai perfectă a războiului tuturor împotriva tuturora, care domneşte în societatea burgheză modernă” (p.87) „nimănui nu-i mai trece prin minte să se întreacă pe cale paşnică cu aproapele său, toate diferendele se lichidează prin ameninţări, prin dreptul pumnului sau pe cale de judecată. Cu alte cuvinte, fiecare vede în celălalt un duşman care trebuie înlăturat din drumul său, în cazul cel mai fericit un mijloc de a-şi atinge scopurile” (p.134)

„ipocrizia arhitectonică este mai mult sau mai puţin comună tuturor oraşelor mari ... o sistematică izolare a clasei muncitoare de arterele  principale, o camuflare atât de grijulie a tot ce ar putea ofensa ochiul sau nervii burgheziei (p.63) ...”toate fabricile sunt expulzate din oraşul propriu zis” (p.60) ... „aceste oraşe au fost construite neţinându-se seama de niciun considerent, afară de profitul imediat al constructorilor speculanţi” (p.77)

„societatea pune sute de proletari într-o situaţie în care sunt expuşi negreşit unei morţi premature, nefireşti ... când ea răpeşte miilor de oameni mijloacele de trai necesare, punându-i  în situaţii în care le e cu neputinţă să trăiască, când îi sileşte cu forţa legii să rămână în aceste situaţii ... acest lucru constituie un asasinat, întocmai ca şi actul individual al omuciderii, numai că e un asasinat ascuns, perfid” (p.103) ... societatea comite zilnic şi în fiecare clipă această crimă socială” (p.104)

„asupra sărăcimii se abat toate nenorocirile” (p.105) ... „dacă rezistă tuturor mizeriilor, atunci ei cad victimă şomajului cauzat de câte o criză, care le ia şi puţinul ce li se lăsase până atunci” (p.105) ... „interesele fabricantului nu îngăduie muncitorului să stea acasă din cauză de boală” (p.159)

„sărăcia este o consecinţă necesară a actualei orânduiri sociale, orice altă explicaţie priveşte doar cauzele  formelor în care se manifestă mizeria, nu însă cauza  mizeriei însăşi” (p.251)

„burghezia citeşte zilnic toate acestea (cazuri de sărăcie şi disperare) în ziare şi nici nu-i pasă” (p.115)

„burghezia are puţine de sperat, dar cu atât mai multe de temut de pe urma instruirii muncitorilor” (p.116-117) ... „educaţia morală este unită cu cea religioasă” (p.119)

„sărăcia are acelaşi efect distrugător asupra spiritului pe car îl are alcoolul asupra trupului” (p.120) ... „mult mai demoralizantă decât sărăcia este pentru muncitori  nesiguranţa situaţiei lor” (p.121)

„muncitorul se găseşte din nou în faţa alternativei: sau se supune soartei, devenind „un bun muncitor”, care apără „cu credinţă” interesele burghezului – ceea ce înseamnă abrutizarea sigură -, sau se împotriveşte, luptând cum poate pentru drepturile sale de om; şi acest lucru este posibil numai în lupta împotriva burgheziei” (p.124) .. „se trezeşte în el conştiinţa că sunt oprimaţi şi astfel muncitorimea dobândeşte o importanţă socială şi politică” (p.126)

„privit ca burghez izolat, pus într-o situaţie pe care n-a creat-o el însuşi, el şi-a făcut, ce e drept, datoria cel puţin în parte; dar ca membru al clasei care guvernează, care prin simplul fapt că guvernează e responsabilă de starea întregii naţiuni şi-şi asumă sarcina de a asigura interesul naţional, burghezia nu şi-a îndeplinit niciunul din datoriile sale care decurg din poziţia sa, ci, dimpotrivă,  a exploatat întreaga naţiune pentru interesele sale particulare” (p.126)

            „comportarea burgheziei faţă de proletariat .. nu are în vedere decât pe sine, nu urmăreşte decât propriile ei avantaje” (p.253) ... „puţin îi pasă burghezului (englez) dacă muncitorii  săi îi mor sau nu de foame, numai câştigul lui să fie asigurat” (p.255)

            „muncitorii trebuie să se străduiască  să iasă din această situaţie abrutizantă, să-şi creeze o altă situaţie, mai omenoasă şi aceasta nu vor reuşi s-o facă decât luptând împotriva  intereselor burgheziei ca atare, interese care constau tocmai în exploatarea muncitorimii; burghezia îşi apără însă interesele din toate puterile pe care i le conferă mijloacele sale materiale şi puterea de stat   ce-i stă la dispoziţie. De îndată ce muncitorul vrea să iasă din situaţia actuală, burghezul devine duşmanul său declarat” (p.201)

            „(în Anglia) războiul social e dezlănţuit şi dacă interesele burgheziei îi dictează să ducă acest război în chip făţarnic, sub masca păcii şi chiar a filantropiei, interesul muncitorului este tocmai dimpotrivă, dezvăluirea adevăratei stări a lucrurilor, zădărnicirea acestei făţărnicii” (p.211)

            „grevele sunt şcoala de război a muncitorilor” (p.211)

„cerere şi oferă ... iată formulele după care logica englezului (a burgheziei) judecă întreaga viaţă omenească. De aici libera concurenţă în toate domeniile, de aici  regimul „laissez faire, laissez aller” (fr.libertate de acţiune, sistem de neamestec) în administraţie, în medicină, în educaţie ... libera concurenţă nu admite nici o îngrădire, nici un control oficial, statul constituie pentru ea o povară” (p.255)

„convinşi, împreună cu Malthus şi ceilalţi adepţi ai liberei concurenţe, că cel mai bun lucru este să laşi pe fiecare să se îngrijească de sine însuşi şi să aplici în mod consecvent principiul „laissez faire”, ei (capitaliştii) ar fi preferat să desfiinţeze cu totul legile de asistenţă [socială] (p.263)

Petra Ştefan

Cluj, 26.01.2009