|
O CRIMĂ IMPRESCRIPTIBILĂ
A REGIMULUI CAPITALIST
16 februarie, orice ar face guvernanţii noştri postdecembrişti, rămâne o zi marcată cu culoarea roşie pe răbojul istoriei noastre naţionale şi îndeosebi pe acela al luptelor sociale în care s-au văzut obligaţi să se angreneze muncitorii feorviari din toată ţara dar îndeosebi cei de la Atelierele Griviţa din Bucureşti. Iar aceştia se angajaseră pe calea luptei, a confruntării deschise cu autorităţile din cauza vieţii extrem de grele în care fuseseră aduşi de regimul capitalist şi o guvernare naţional-ţărănistă iresponsabilă precum guvernarea portocalie din zilele noastre. Feroviarii români, şi nu numai ei, se hotărâseră, sub conducerea unor sindicate care le reprezentau cu adevărat interesele, nu ca liderii sindicatelor de astăzi, pentru a-şi apăra dreptul la muncă, a obţine salarii decente, a face să fie respectate drepturi şi libertăţi democratice precum cele de organi
zare politică liberă, de întrunire, de exprimare nestingherită, împotriva persecuţiilor de factură antipopulară la care a recurs atunci, în urmă cu 77 de ani, guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod şi care au culminat cu instituirea stării de asediu.
Pe fondul uneia dintre cele mai grave crize economice pe care o cunoscuse societatea capitalistă de-a lungul istoriei sale, ca şi criza de aceeaşi factură din zilele noastre, confruntarea sângeroasă de la Atelierele Griviţa din zilele de 15-16 februarie 1933 a fost, de fapt, momentul culminant al sutelor de conflicte de muncă în care se angajaseră îndeosebi muncitorii începând cu toamna anului 1929.
Şi atunci, ca şi acum, guvernanţii au ales să scoată ţara din criză pe seama celor asupriţi, a celor nevoiaşi, a celor cu venituri modeste fie din salarii, fie din pensii: disponibilizări de personal angajat la Societatea Naţională a Căilor Ferate, dar şi cadre didactice, funcţionari etc., reducerea salariilor celor rămaşi în posturi (aşa numitele curbe de sacrificiu), creşterea preţurilor la diverse servicii către populaţie etc. Răspunsul ceferiştilor, conduşi de sindicate, a fost greva a peste 7000 de oameni. Guvernanţii, în replică, au promis, iniţial, angajarea de negocieri cu conducătorii greviştilor dar în cursul unei “crize de socializare” organizate de liderii naţional-ţărănişti la Capşa în seara zilei de 15 februarie, s-a luat hotărârea de reprimare a greviştilor. În zorii zilei de 16 februarie 1933 unităţi ale Poliţiei şi Armatei au înconjurat Atelierele Griviţa, au deschis focuri de armă împotriva celor ce protestau, au pătruns cu forţa în incintă, au ucis un mare număr de muncitori, iar peste 2000 au fost arestaţi după care Atelierele au fost închise. Mulţi dintre cei arestaţi şi anchetaţi aveau să fie aduşi în faţa instanţelor judecătoreşti circa 120 de avocaţo cu vederi democratice prezentându-se din proprie iniţiativă pentru a-i apăra pe inculpaţi.
Pedepsele, mai ales pentru cei consideraţi a fi fost conducătorii luptelor muncitoreşti din februarie 1933, între care unii dintre viitorii lideri ai Partidului Comunist (Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Vasilichi sau Constantin Doncea, acesta din urmă fiind pe atunci liderul Federaţiei sindicatelor din Bucureşti, şi principalul animator al organizării grevei feroviarilor, au fost foarte aspre iar apoi regimul de temniţă la care au fost supuşi extrem de dur. Unii dintre ei, de pildă Ilie Pintilie, n-au mai văzut lumina zilei găsindu-şi moartea sub zidurile prăbuşite de cutremur ale închisorii Doftana.
Pilda regimului naţional-ţărănist de-acum 77 de ani a fost preluată aidoma în planul politicii sociale de regimul portocaliu Băsescu-Boc. O politică ce şi-o promovează în voie, nestingherit în condiţiile în care presa şi alte mijloace de informare în marea lor majoritate au fost aservite Palatelor Cotroceni şi Victoria ori obligate să dea faliment; Parlamentul “uninominalului băsescian” a devenit o simplă anexă a Executivului; forţele politice de opoziţie existente în Parlament sunt tot atât de oligarhice şi antipopulare precum partidele de guvernământ în timp ce partidele cu adevărat de stânga şi, implicit de factură populară au fost reduse la tăcere printr-o politică sistematică de excludere de pe scena politică în urma conivenţei antidemocratice şi chiar criminale dintre partidele de dreapta şi Partidul Social-Democrat, acesta din urmă fiind de acum în pericol de a fi el însuşi împins treptat către aceeaşi destinaţie. Urmările pot fi extrem de grele. Ar putea fi jucată, la modul cu adevărat inconştient, însăşi soarta democraţiei politice româneşti.
Conf. univ. dr. Marin BADEA
Bucureşti, 16 februarie 2010
|
Comentarii
Am cunoscut un om,acum era batran, acesta mi-a povestit urmatoarele:
In timpul grevei de la atelierele Grivita,eram soldat in trupele Jandarmeriei. Am fost trimisi la atelierele Grivita,unde se desfasura greva,am primit ordin sa inconjuram si sa izolam locul respectiv. Muncitorii nu erau violenti,doar ocupasera atelierele,locu l lor de munca.
Impotriva acestora au incercat o interventie in forta "gardistii de strada" dar acestia nu au reusit.
In timpul noptii,au fost aduse trupe de graniceri,puter nic inarmate, inclusiv cu mitraliere. Acestia au ocupat pozitii de lupta. Aveau cu ei si bucatariile de campanie.
Cand s-a ordonat interventia, s-a tras cu armament de infanterie,se vedeau bucati de zid cum se desprind,in urma impactului gloantelor. S-a continuat cu atacul in forta," la baioneta".
Singura opozitie a muncitorilor,a fost aceea de a se prinde cu mainile de stalpi,in incercarea de a nu fi scosi din ateliere, atunci erau loviti cu patul armelor peste maini si corp. Muncitorii incercau sa reziste durerii si le spuneau militarilor< Mai copii..voi suntei niste copii..ce stiti voi..copii nostri nu au ce manca acasa..>
Taranul acela ..acum batran..ascundea in ochi o lacrima in timp ce povestea aceste fapte.. Citat