Ziua Independenţei de Stat - o sărbătoare ignorată

                De 20 de ani încoace puterea de la Bucureşti se bîlbîie în faţa datelor istorice importante pentru Neamul Românesc. Cum, totuşi, guvernanţii noştri se află în permanentă campanie electorală, poporul are ocazia să-i vadă pe premieri, miniştri şi preşedinţi făcîndu-şi de lucru printre oameni la 24 Ianuarie, la 1 Decembrie, ori la marile sărbători creştine (Crăciunul, Învierea, Rusaliile). În goană după voturi, prezidentul îmbracă straie de ga lă, d-na Udrea descalecă din Dubai şi încalecă pe cai, primul-ministru deprinde ceardaşul, finanţele îşi cănesc mustăţile, alaiurile se flutură de colo-colo, buimace ca după o ţuică fiartă. Evenimentele ca atare se golesc de conţinut şi nu ştie nimeni ce semnificaţie mai au. La fel se întîmplă şi cu ziua de 9 Mai, zi cu o mare încărcătură emoţională. La 9 mai 1877, ţara noastră iese de sub suzeranitatea otomană şi devine stat suveran. Era etapa finală a mişcărilor de emancipare ale românilor, mişcări ce au dominat veacul al XIX-lea prin Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor de la 1859.

Tot la 9 Mai, dar de data aceasta în 1945, România sărbătoreşte, alături de Aliaţi, victoria asupra Germaniei naziste. Ţara noastră a avut o evoluţie dramatică. După izbucnirea celui de al II-lea război mondial (1939), România a pierdut o parte din Transilvania, Bucovina de Nord, Basarabia, sudul Dobrogei, ajungînd să se alăture Axei. Şi intră în război în alianţă cu Hitler. Din iunie 1941 şi pînă în august 1944, soldaţii români s-au jertfit pe frontul anti-sovietic. La 23 August au loc lovitura de stat şi arestarea Mareşalului Antonescu. Armata trece de partea coaliţiei anti-hitleriste. Dacă pe frontul de răsărit România a pierdut în jur de 800.000 de oameni, pe frontul occidental i-au mai căzut 175.000 de ostaşi. Trupele noastre au înfrînt rezistenţa germană de pe teritoriul naţional, au dat bătălii grele pentru eliberarea Ardealului de Nord, a Ungariei, Cehoslovaciei, Austriei. Totuşi, la Conferinţa de Pace de la Paris (1947) României nu i s-a recunoscut statutul de cobeligeranţă. Motiv pentru care, mai tîrziu, mulţi aveau să aprecieze că actul de la 23 august a fost prematur. Antonescu însuşi trata cu sovieticii ieşirea din Axă, dar el căuta un moment favorabil din punct de vedere militar, pentru a îndulci pretenţiile ruseşti. Astfel se adevereşte, după cum se exprimau Goebbels, Brucan şi Voican-Voiculescu în vremurile lor de glorie, că istoria o scriu întotdeauna învingătorii. Să o scrie. Fapt e că sovieticii au intrat în Bucureşti. Atunci erau consideraţi eliberatori. După 1990 a început contestarea statutului lor de eliberatori. Şi au devenit ocupanţi. Istoricii din tagma lui Marius Oprea şi Stejărel Olaru brodează pe tema perioadei ce a urmat poveşti de groază. Pentru cei mai mulţi, însă, perioada ce a urmat a fost o vreme de pace şi construcţie. Pentru alţii, timpurile au fost mai grele. Fiindcă întotdeauna aşa e viaţa, mai complicată. Chiar dacă sovieticii erau învingători, uneori s-au comportat ca parteneri. Malaxa, bunăoară, aflat pe lista neagră a aliaţilor deoarece, ca industriaş de armament, putea intra la categoria criminali de război, a făcut un gheşeft strălucit cu sovieticii. Anume le-a vîndut o presă din fabrica sa cu 3.000.000 de dolari USA! De necrezut: victorioşi, ruşii, în loc să confişte sau să arunce în aer uzina de război, îi plătesc patronului o sumă colosală pentru o piesă. Petre Pandrea pretinde chiar că ştie ce a făcut Malaxa cu banii: 1 milion de dolari i l-ar fi dat Anei Pauker, alt milion l-ar fi prăduit prin Bucureşti. Cu al treilea milion a fugit în SUA. Unde a murit falit! Surprizele vieţii. Aşa încît eu cred că despre anumite evenimente trebuie să ne pronunţăm cu multă băgare de seamă şi să afirmăm numai ceea c e, în mod ferm, a fost validat de timp!